Despre Unire şi despre neamul de ţărani

Despre unire nu se pot spune decât fie prea multe lucruri, fie prea puţine. Raportările noastre la aceasta se referă, invariabil, la adunarea din Bălgradul Ardealului a celor 100.000 de ţărani de la 1 decembrie 1918. O zi în care ”cerul era plin de nori şi era frig, dar nu ningea şi nu era ger”, şi în care, la miezul zilei, Vasile Goldiş a dat citire, în sala numită astăzi a Unirii, Rezoluţiunii Adunării Naţionale.

Moment astral al istoriei româneşti, Marea Unire s-a realizat în împrejurări dramatice, într-o Europă în transformare, bântuită de incertitudini şi nelinişti. Încă înainte de începerea războiului mondial, marele diplomat român Take Ionescu îl avertiza pe I. G. Duca: ”Ţine bine minte: generaţia mea şi a ta vor vedea România Mare, dar nu vor mai vedea zile bune!” Mai târziu, după realizarea Unirii, Regina Maria avea să scrie: ”Izbânda noastră însemna prăbuşire şi nenorocire pentru atâţia alţii, încât cu firea mea nu puteam decât să mă înfior la acest gând. Trebuise să se dărâme atâtea state ca să se înfăptuiască Unirea noastră şi aveam destulă conştiinţă ca să mă înspăimânt de hotărârile soartei.” O asemenea atitudine de satisfacţie reţinută, încărcată de nelinişti şi de îngrijorări, pare să fi fost generală pentru factorii responsabili ai epocii, conţinând şi germenii neîmplinirilor din perioada care a urmat. Marea Unire a oferit României şansa unică a unui nou început. Această şansă nu a fost însă îndeajuns fructificată, pentru că elita politică a României interbelice nu a reuşit să-şi depăşească propria condiţie şi să transforme România Mare într-un proiect politic semnificativ, într-o ţară a democraţiei autentice, a libertăţilor şi a culturii.

Fruntaşii ardeleni care au făcut Unirea, Iuliu Maniu, Alexandru Vaida Voevod, Ştefan Ciceo-Pop, Vasile Goldiş, Iuliu Hossu sau Miron Cristea, pentru a nu-i aminti decât pe foarte puţini, au participat ulterior la viaţa politică a României interbelice, au acumulat simpatii sau inamiciţii, au avut atitudini de delimitare faţă de clasa politică dâmboviţeană din România interbelică sau, dimpotrivă, s-au lăsat înghiţiţi de ea. În lunga listă a făuritorilor unirii s-au aflat şi oameni prevăzători din fire, care au considerat din capul locului că lucrurile trebuia făcute cu precauţie şi socoteală, că unirea trebuia să fie bine cumpănită şi negociată. Traian Vuia, membru al delegaţiei României la Conferinţa de Pace de la Paris, avea să scrie în anul 1922: ”Unirea s-a redus la un gest pur teatral, pe care ciocoii din Vechiul Regat l-au primit cu zâmbet şi au zis că suntem naivi… Unirea a fost o bătaie de cuvinte, ea n-a fost decât o anexare deghizată, un hap amar învăluit în zahăr”. În orice caz, atunci când, în ultimele zile din noiembrie 1918, reunit în hotelul Hungaria din Alba Iulia, Consiliul Naţional Român Central şi-a început discuţiile pentru pregătirea textelor care urmau să fie supuse aprobării adunării, tema autonomiei a fost aceea care provocat dezbaterile cele mai aprinse şi controversele cele mai vehemente. A fost adoptată în cele din urmă o formulă de autonomie moderată şi limitată, sub conducerea unui Consiliu Dirigent, însă a fost eliminată din textul Rezoluţiunii formularea ”deplină libertate autonomă naţională pentru popoarele conlocuitoare”, pe care oamenii politici români din Ardeal ar fi dorit iniţial să o acorde. Presiunile erau deja foarte mari, iar exemplul venit dinspre noua Românie era cel al Chişinăului, unde Sfatul Ţării, recunoscut de Rege şi de Guvern în momentul unirii din 27 martie, a fost obligat să se autodizolve, parcă anume pentru a le arăta ardelenilor că farmecele îndoielnice şi veştejite ale maşterei dâmboviţene nu aveau voie să fie concurate de nici o Albă ca Zăpada din provincie.  Ardelenii au avut, de altfel, prilejul să se confrunte cu această crudă realitate la 4 aprilie 1920, când Consiliul Dirigent de la Cluj, creaţie a Adunării Naţionale de la Alba Iulia, a fost dizolvat printr-un simplu decret.

Astfel, Unirea care contează, şi care trece dincolo de toate acestea, singura adevărată şi incontestabilă, rămâne, până la urmă, cea populară, simplă şi adevărată, unirea celor 100.000 de ţărani. Această bucurie autentică şi simplă este momentul cel mai curat, mai autentic şi mai adevărat al istoriei Marii Uniri, un moment pe care poate fi reevocat mereu, care nu minte şi care nu trădează. Ne putem reaminti oricând povestea adevărată a coloanelor de ţărani care se îndreptau spre Alba Iulia pe cai, în căruţe sau pe jos, în costumele lor de sărbătoare, în frunte cu preoţii lor, ortodocşi sau greco-catolici, şi cu învăţătorii lor, aceştia din urmă îmbrăcaţi de regulă ”nemţeşte” (în haine orăşeneşti); a convoaielor pline de veselie care treceau pe lângă lungi coloane de soldaţi germani resemnaţi şi plictisiţi, porniţi în lungul drum spre casă; care purtau cu ele steaguri şi cocarde tricolore, pancarte cu mesaje de bucurie, semne de recunoaştere ale fiecărui grup. Chiar şi cele câteva documente fotografice despre această zi, mărturii de o inestimabilă valoare, îi sunt datorate unui ţăran, Samoilă Mârza din Galţiu, în condiţiile în care fotograful profesionist angajat de organizatorii adunării nu se prezentase pentru a îşi onora contractul.

”Suntem şi vom fi totdeauna neam de ţărani”, spunea, în 1939, Liviu Rebreanu, în discursul său de recepţie la Academia Română. Atâta vreme cât acest lucru va fi adevărat, cel puţin la nivelul simbolic, Marea Unire, aşa cum au văzut-o cei de la 1918, îşi va păstra neschimbat înţelesul. Pentru că ei, ţăranii, fie ei de la sat sau de la oraş, nu pot vedea lucrurile altfel, pentru că aceasta este, pentru ei, normalitatea însăşi, singura pe care şi-o pot imagina. ”Neamul de ţărani” merită însă, astăzi, mai mult decât i-a oferit România ultimului secol. Merită o societate normală şi prosperă, şi o merită în primul rând pentru credinţa sa.