SPECIAL | 500 de ani de sclavie. Când au ajuns romii în Ţările Române şi când au scăpat de robie
0
Cu ocazia Zilei Internaţionale a Romilor, 8 Aprilie, ne oprim asupra a ceea ce a însemnat lunga sclavie a acestora în spaţiul autohton. Ce înseamnă pentru noi toţi această bucată de istorie mai puţin cunoscută şi, mai ales, cât de mult este afectată astăzi societatea de evenimente care s-au petrecut în urmă cu mai bine de un secol şi jumătate?
Se spune că romii au ajuns pe malurile Dunării prin secolul al XIII-lea, ca robi ai tătarilor, venind mai ales din India, prin Imperiul Bizantin. În spaţiul românesc, documentele îi atestă abia un secol mai târziu, „pe treapta cea mai de jos a scării sociale (...). Când au fost menţionaţi pentru prima oară în izvoare scrise, în secolul al XIV-lea, erau deja robi şi au rămas ca atare până la emanciparea lor“, după cum nota istoricul american Keith Hitchins în cartea „Românii. 1774-1866“. Potrivit istoricului Petre Petcuţ, autorul volumului „Rromii. Sclavie şi libertate“, aceştia s-au aşezat în Ţările Române spre a doua jumătate a secolului al XIV-lea, căzând repede în robie. Că erau deja sclavi înainte de a ajunge pe aceste meleaguri sau nu, contează prea puţin azi.
Odată ajunşi în Europa, romii au avut de suferit şi în alte state – dacă ne gândim la Evul Mediu în Anglia, Danemarca sau Suedia, mai târziu, ţări ca Germania, Italia sau Polonia au cerut expulzarea lor. Însă numai România s-a remarcat printr-o îndelungată perioadă de sclavie a romilor, de cinci secole, care avea să se încheie definitiv abia în 1856. „Eliberarea sclavilor a fost un proces amplu, început în 1843 şi finalizat în 1856. Au fost date şase legi de eliberare a robilor în Moldova şi Ţara Românească, câte o lege pentru eliberarea fiecărei categorii de sclavi“, explică cercetătorul Adrian-Nicolae Furtună. Războiul Civil American se încheia în 1865, cu abolirea sclaviei afro-americanilor.
O femeie romă valora cât doi boi
Termenul de „robie“, utilizat secole la rând, era folosit numai la noi până în secolul al XIX-lea, când a fost preluat şi cel de „sclavie“. Mult timp, s-a considerat că robia romilor din Principatele Române a fost mai blândă decât sclavia populaţiilor de culoare din Occident, însă azi nimic nu ne apare mai fals. „Eliberarea romilor în Moldova (1855) s-a făcut prin desfiinţarea sclaviei, cuvânt ce pune pe aceeaşi treaptă juridică pe romii de la noi şi sclavii de culoare din coloniile engleze şi franceze sau afro-americanii din Statele Unite ale Americii“, notează Petre Petcuţ. Însă ce a însemnat aceasta? „Constituită pe dreptul nelimitat al stăpânului şi pe lipsa drepturilor sclavilor, instituţia robiei/sclaviei s-a aşezat în afara construcţiei juridice rezervate oamenilor“, scrie acelaşi istoric. Robii nu erau priviţi ca fiinţe umane, ci ca bunuri tranzacţionate între diverşi stăpâni, întotdeauna domnitori, boieri şi mănăstiri, în posesia cărora se aflau. Spre deosebire de iobagi, care erau dependenţi de stăpân doar economic, ei nu aveau niciun fel de autonomie personală.
Romii nomazi nu erau nici ei liberi, însă plătind stăpânilor biruri puteau desfăşura activităţi – fie că erau costorari, aurari sau altfel de meşteşugari – într-o oarecare aparenţă a libertăţii şi, mai ales, feriţi de bătăile crunte pe care le îndurau adesea robii de pe moşii. Toţi „puteau fi cumpăraţi, vânduţi şi lăsaţi moştenire, ca orice alte bunuri“, cum menţionează şi Hitchins, ceea ce ducea adesea la înstrăinarea membrilor familiei. Abia în 1766, în Moldova, Grigore Ghica interzicea tranzacţiile sau moştenirile care despărţeau familiile de romi, iar aproape un deceniu mai târziu Alexandru Mavrocordat decreta că moldovenii care se căsătoreau cu femei rome rămâneau liberi, iar copiii lor deveneau liberi. De obicei, erau căsătoriţi de stăpân, iar copiii lor făceau parte din averea acestuia. Nu de puţine ori, erau vânduţi sub preţul animalelor. În secolul al XVII-lea o întreagă familie, părinţi şi copii, era schimbată pe un cal, iar o femeie romă valora cât doi boi şi o diferenţă în bani. „Nu trebuie să uităm că sclavia a însemnat preţuri şi copii vânduţi în Ţările Române. Există mii de documente de arhivă care ne arată acest aspect şi sunt sute de ani în care ai fost considerat o marfă – toate au un efect puternic asupra prezentului. Mi s-ar părea just să înţelegem că sclavia face parte din istoria României. Nu e o istorie paralelă, nu e o istorie doar a romilor. Ne implică pe toţi“, spune jurnalista Ana Maria Ciobanu care a documentat sclavia romilor pentru amplul proiect „Obiceiul pământului“, derulat recent de „Decât o revistă“.
„Libertatea, un dar îndoielnic“
În secolul al XIX-lea, sclavia romilor, oricât de eficientă din punct de vedere economic pentru cele trei categorii de stăpâni, devenise incompatibilă cu tendinţa de modernizare a Principatelor. Cum ar fi putut continua să existe o astfel de instituţie într-o ţară care aspira să se ralieze ideilor progresiste ale Occidentului? O seamă de boieri care studiaseră sau călătoriseră în străinătate îşi eliberează robii încă dinainte de abolirea sclaviei, aşa cum se întâmplă pe moşia fraţilor Golescu în Ţara Românească sau pe aceea a lui Vasile Alecsandri în Moldova.
Obţinerea libertăţii nu a însemnat însă sfârşitul necazurilor pentru romi. Lipsiţi de mijloace materiale, stigmatizaţi, îşi duc viaţa mai ales la periferia societăţii, cum povestesc călătorii străini ajunşi aici. Britanicul James Willian Ozanne nota despre situaţia romilor în anii 1870 la noi: „Sunt acum liberi, aşa că se pot aşeza sau pot colinda oriunde doresc. Condiţia lor se îmbunătăţeşte pe zi ce trece, însă românii îi privesc cu dispreţ chiar şi pe cei mai buni dintre ei“ („Trei ani în România. 1870-1873”, Editura Humanitas. În cartea „Bucureşti“, francezul Paul Morand sublinia: „După multe veacuri în care au fost robii boierilor, au primit libertatea (...) ca pe un dar îndoielnic; căci au rămas nişte paria“.
Perspectiva e detaliată de istoricul Petre Petcuţ: „Prezenţa romilor în istoria poporului român a fost providenţială (...) cât timp reprezentau un câştig important prin munca lor gratuită, iar după abolirea sclaviei aceasta s-a transformat într-o sarcină grea, de lepădat. Perioada de dinainte a fost uitată cu totul, ceea ce a rămas fiind doar dorinţa de a scăpa cât mai repede de ei. Dacă s-ar fi putut să dispară, pur şi simplu, ar fi fost foarte bine. Anterior legilor aboliţioniste, de la jumătatea secolului al XIX-lea, ţiganii sclavi erau de dorit şi foarte căutaţi de toată lumea. Erau buni, alături de animalele de muncă sau în lipsa acestora. Eliberarea i-a trecut în categoria indezirabililor, împinşi şi aruncaţi dintr-un loc într-altul, fiind interminabila şi cea mai grea povară moştenită de tânărul stat român“. Iar în chestiunea romilor – statul român nu avea să exceleze nici mai apoi.
De la robie, la migraţie
Istoria romilor continua să fie una tragică şi în secolul al XX-lea, odată cu apariţia nazismului şi a legilor rasiale. Alături de evrei, romii au fost trimişi în lagăre, torturaţi, ucişi. Nici nu mai conta că numai cu câteva zile în urmă luptau în armata română, în plin război. Cărţile de istorie nu acordă nici azi mult spaţiu trecutului lor. Cu excepţia, poate, a unor direcţii politice care vizau sedentarizarea, nu ştim mare lucru despre viaţa comunităţilor rome în comunism.
Dacă până în urmă cu 166 de ani asociam romii de la noi cu sclavia, în mileniul al III-lea îi asociem cu migraţia. Asemenea atâtor români forţaţi de sărăcie să emigreze, nenumăraţi romi au luat în anii din urmă drumul străinătăţii. Potrivit Comisiei Europene, ei reprezintă cea mai numeroasă minoritate etnică de pe continent, estimându-se că sunt între 10 şi 12 milioane. În prezent, sunt derulate programe pentru monitorizarea şi combaterea sărăciei în rândul lor, vedem iniţiative menite să le asigure o mai bună incluziune socială, acces la educaţie, înlăturarea discriminării, dezvoltare comunitară, statele au strategii guvernamentale în acest sens, inclusiv România, dar vedem oare şi rezultatele? Discursul pro-diversitate nu s-a făcut nicicând mai auzit, însă mişcarea Black Lives Matter din SUA ne-a amintit că dincolo de discurs mai sunt atâtea de făcut şi că discriminarea pe criterii de rasă încă mai există şi în cele mai avansate state. Iar în România, unde mentalităţile progresează în continuare lent, chiar şi mai multe. În martie, o bătrână romă, refugiată din oraşul ucrainean Ismail, era scoasă brutal de doi poliţişti români dintr-o sală a Gării de Nord destinată refugiaţilor ucraineni, deşi nu îşi dorise decât o bucată de pâine. Adevărata schimbare încă nu s-a produs, iată de ce este nevoie să vorbim despre istoria romilor, mai ales într-o ţară unde aceştia reprezintă a doua minoritatea etnică, după maghiari, însumând oficial 3% din totalul populaţiei. Consiliul Europei estimează că, de fapt, sunt peste 8 procente.
Arta, un mediu popular pentru a cunoaşte istoria
Sclavia populaţiei de culoare din SUA devenea în mileniul nostru subiectul unor romane bestseller ca „Ruta subterană“ de Colson Whitehead. La noi, sclavia romilor a fost recuperată cinematografic, dacă ne gândim la lungmetrajul „Aferim!“, în regia lui Radu Jude, distins cu Ursul de Argint la Festivalul de la Berlin, în 2015, sau la scurtmetrajul „Bilet de iertare“, realizat de regizoarea şi actriţa Alina Şerban, bazat pe o poveste reală petrecută la 1800 în Ţările Române, unde „iertare“ desemnează eliberarea sclavului rom, „iertat de robie“.
În acest an, Centrul Naţional de Cultură a Romilor a lansat scurtmetrajul „Adevărurile Ioanei“, cu Mihaela Drăgan în rolul Ioanei Rudăreasa „o poveste despre rezistenţă şi despre puterea şi durerea unei femei rome născute în perioada sclaviei“, aflăm de la jurnalista Ana Maria Ciobanu. Remarcăm faptul că implicarea artistelor rome în a face auzită vocea şi istoria comunităţii lor e tot mai vizibilă, ca şi activitatea organizaţiilor non-guvernamentale. Pe plan internaţional, cultura romă e recuperată în cadrul unor universităţi de prestigiu ca Harvard, unde directoarea programului de Studii Rome este românca de etnie romă Magda Matache.
„Să fim mai oameni unii cu ceilalţi, indiferent de etnie“
La finalul anului trecut, „Decât o revistă“ lansa proiectul jurnalistic „Obiceiul pământului“, care adună textele a peste 30 de autori romi şi peste şase ore de reportaje audio despre sclavia romilor. „Ideea a apărut în urmă cu aproape un an când, mulţumită recomandărilor primite de la etnomuzicologa Ioanida Costache, am descoperit munca de cercetare a sociologului Adrian-Nicolae Furtună şi a istoricului Petre Petcuţ. Cărţile lor mi-au deschis o lume întreagă şi m-au apropiat de ideea de memorie a unei istorii uitate“, spune jurnalista Ana Maria Ciobanu. A interesat-o să arate că istoria sclaviei romilor este lângă noi, dacă ştim să o vedem: „În toponimii ale străzilor şi localităţilor, în mănăstiri ridicate sau reconstruite şi prin braţe rome, în conacele boiereşti care se gospodăreau prin munca gratuită a romilor; şi, din păcate, este şi în proverbele, glumele şi stereotipurile pe care le perpetuăm şi astăzi, toate având la bază această idee veche a inferiorităţii romilor şi dezumanizarea pe care o produce“.
„Dacă am avea dorinţa de a înţelege...“
Ana Maria Ciobanu recunoaşte că, în urmă cu un an, nu ştia că există cercetători care merg pe teren şi stau de vorbă cu comunităţi de romi despre memoria sclaviei: „Nu ştiam că localităţile care se numesc Dezrobiţi fac trimitere la această istorie. Ştiam în teorie că avem o istorie de 500 ani de sclavie, dar mi se părea ceva îndepărtat, despre care nu avem informaţii. Am descoperit că de fapt avem informaţii, deseori şi memorie de la stră-străbunici care au spus aceste poveşti şi ele au fost date mai departe, şi că am avea material pentru numeroase muzee“.
Ca atâţia alţi tineri, nici ea nu vedea legătura dintre sclavia romilor şi evenimente tragice care urmaseră în istoria acestora. „M-a copleşit că până anul acesta nu făcusem legătura dintre sclavie şi ororile Holocaustului romilor. Nu mă uitasem la hărţile deportărilor în Transnistria ca la locurile sălaşelor de romi, urmaşi ai celor care se născuseră în sclavie. Aşa cum nu făcusem până acum legătura istorică dintre sărăcia transgeneraţională cu care mulţi romi se luptă azi şi realitatea celor 166 de ani de la eliberare, interval în care am făcut prea puţin ca societate pentru a repara consecinţele sclaviei“. Ea crede că nu sunt mulţi cei care vor să afle această istorie: „Dacă am avea dorinţa de a înţelege, am avea şi finanţări, instituţii, voinţă politică pentru a cerceta şi a avea grijă ca această istorie să fie cunoscută. Specialiştii pasionaţi care luptă pentru asta, deseori cu resursele lor, există. Iar în mentalul colectiv ar apărea conştiinţa acestui trecut, vindecarea lui şi creionarea soluţiilor pentru a trăi un viitor mai puţin încărcat de prejudecăţi, respingere şi marginalizare“.
„Să arătăm lumii iar şi iar că dezbinarea ne face tuturora rău“
O serie de evenimente conexe au venit în completarea proiectului jurnalistic „Obiceiul pământului“. „Un fragment freestyle de rap despre sclavie, creat de artista Niko G (Nicoleta Ghiţă), a ajuns la peste 60.000 de oameni pe 20 februarie, de Ziua Dezrobirii. Cu acelaşi prilej, am organizat o proiecţie a scurtmetrajului Alinei Şerban, «Bilet de iertare», la Cinema Elvira Popescu, cu un public format din comunitatea DoR şi invitaţi de la mai multe ambasade. Podcastul a fost preluat şi de radiouri din ţară, iar experţii cu care am lucrat au fost invitaţi să povestească despre munca lor în alte contexte“, spune Ana Maria.
Invazia rusă din Ucraina avea să schimbe continuarea. „Înainte de izbucnirea războiului, visam să continuăm proiectul cu o serie de evenimente online şi offline, cu materiale educative pornind de la podcast, pe care să le ducem în licee şi universităţi, cu proiecţii de film, dezbateri. Visam să facem asta cel puţin până pe 8 Aprilie. Ultimele zile ne-au arătat că, din păcate, rasismul anti-romi răzbate chiar şi în aceste perioade în care suntem copleşiţi de solidaritate şi empatie“, adaugă jurnalista. „Cred că e nevoie să arătăm lumii iar şi iar că dezbinarea ne face tuturora rău, că lângă noi sunt romi care cazează la rândul lor refugiaţi, că la graniţe sunt romi care caută ajutor şi adăpost, că în jurul nostru sunt şi ONG-uri rome care au nevoie de sprijin. Îmi doresc să spun în continuare aceste poveşti, cu speranţa că vom reuşi să fim mai oameni unii cu ceilalţi, indiferent de etnie“.
Ana Maria Ciobanu crede în responsabilitatea presei de a ne aduce în faţă oameni de care să ne apropiem şi cu care să empatizăm. „Astfel putem auzi şi istoria pe care nu vrem să o cunoaştem. «Obiceiul pământului» a fost un succes mulţumită zecilor de voci rome care s-au expus şi s-au povestit ca să ne apropie de acest trecut“. Spune că presa are responsabilitatea să combată discriminarea constant. „Uităm repede, iar metehnele pe care le moştenim şi le dăm mai departe copiilor sunt mai puternice decât naraţiunile prezentului. De 30 ani tot dezbatem terminologia «rom» versus cuvântul cu «ţ» pe care eu refuz să-l reproduc. Încă avem de explicat cuvintele de bază. Suntem responsabili cu toţii – presă, părinţi, şcoală, instituţii – să muncim pentru un viitor în care să fie inacceptabil să jignim oameni pe considerente etnice“.
Se încarcă comentariile...
