Postcomunismul şi democraţia

Banal, dar nu mai puţin adevărat: căderii comunismului nu avea cum să îi urmeze instaurarea spontană şi fără rest a democraţiei. Deloc teoretică, tranzitologia este acea ştiinţă care măsoară anvergura şi durata trecerii de la un regim la altul.

Însuşi faptul că pasajul de la teroare la statul de drept are nevoie de timp este un indiciu sigur al complexităţii procesului. Nimic nu poate fi mai suspect şi mai periculos decât idealul transformării spontane. Politica deciziilor radicale, totale şi inflexibile este trăsătura de caracter inconfundabilă a dictaturilor, a liderilor care se consideră providenţiali şi care, prin mecanismul psihologic al geloziei, ajung să impună cu forţa iubirea şi admiraţia din partea celorlalţi. „Salvarea“ unei societăţi înseamnă luarea ei în posesie şi eliminarea celorlalţi „pretendenţi“.

Mai departe, schimbarea presupune oameni deschişi, capabili să corecteze deviaţiile şi să elimine abuzurile. Dincolo de instituţii şi antete, adevărata revenire în fire se produce în primul rând la nivelul elitei politice, administrative şi culturale. A fost cazul fericit şi unic al fostei Republici Democrate Germane care, prin reunificarea cu partea vestică a Germaniei, a primit o infuzie de profesionalism, civism şi corectitudine care, la noi, nu avea de unde să vină. Victoria totalitarismului a fost marcată prin continuitatea vândută drept stabilitate.

Iată de ce, la cea mai recentă dezbatere din cadrul expoziţiei foto-documentare Comunismul în România, organizată de IICCMER şi Fundaţia Konrad Adenauer, ultimul ministru de externe în singurul guvern ales liber al RDG, Markus Meckel, atrăgea atenţia asupra altei banalităţi esenţiale. Pe scurt, el insista asupra faptului că miza pe termen lung în spaţiul postcomunist, precum partea estică a Germaniei, dar nu numai, este convertirea reală a foştilor comunişti în democraţi şi a naţionaliştilor în europeni.

Şi tot Meckel mai spunea ceva care ar trebui să ne preocupe: Europa are nevoie de o cultură a memoriei capabilă să integreze atât grozăviile naţional-socialismului, cât şi pe cele ale comunismului. În lipsa acestei memorii europene cu adevărat reunificate, viitorul proiectului politic continental nu este sigur. Marcarea celor şase decenii de la Tratatul de la Roma, baza actualei Uniuni Europene, este ocazia ideală de a confirma că memoria dezastrului poate reprezenta un liant puternic între ţări care, ieri ca şi azi, prin liderii slabi sau populişti, pot declanşa noi conflicte.