Mândria de a nu fi nemţi!

În zilele care au urmat înlocuirii lui Nicolae Ceauşescu de la conducerea ţării cu proaspătul comunist convertit la democraţie – Ion Iliescu, mulţi se vor fi uimit de iuţeala cu care intelectualii români s-au dat peste cap de trei ori şi s-au transformat din cântăreţi ai dictaturii proletcultiste în cântăreţi ai dictaturii capitaliste.

Sub semnul acestei năpârliri, în nicio lună, tot ceea ce timp de 50 de ani fusese înfăţişat drept cea mai luminoasă orânduire umană a apărut drept cea mai ticăloasă. Rescrierea perioadei 1944-1989 uneori doar prin simpla schimbare a semnelor şi deseori de aceiaşi autori care scriseseră elogios despre comunism nu m-a uimit, ca pe alţii. Cunoşteam din cercetarea asupra proletcultismului românesc precipitarea scriitorilor români, imediat după Lovitura de stat de la 23 august 1944, de a rescrie cei trei ani ai Campaniei din Est de pe poziţiile noilor puternici ai clipei – comuniştii.

Rezultatul l-a reprezentat o cantitate uriaşă de literatură proastă denigratoare a Războiului dus împotriva Rusiei bolşevice, la fel de proastă ca şi cea care glorificase acest Război. Printre scriitori mari din anii dintre cele două războaie care s-au grăbit să treacă de partea noilor Stăpâni s-a numărat şi Cezar Petrescu. În iunie 1945, la nici un an de la Răsturnarea Alianţelor, apărea la Editura Naţionala Mecu un roman de peste 400 de pagini: „Războiul lui Ion Săracu“.

Scris la iuţeală, cu acea neobişnuită disponibilitate a lui Cezar Petrescu de a compune pe loc şi pe o temă dată, „Războiul lui Ion Săracu“ se vrea istorisirea la persoana întâi a avatarurilor unui ţăran din Boiştea Călimanului, martor şi participant la evenimentele care au marcat România între 1939 şi 1944 (declanşarea celui de-Al Doilea Război Mondial, răpirea Ardealului de Nord, campania din Est, întoarcerea armelor, eliberarea întregului teritoriu), altfel spus, din anul concentrării până în cel al rănirii, a doua oară, după Stalingrad, sub zidurile Budapestei.

Formula istorisirii la persoana întâi de către un simplu soldat îl ajută pe autor să ocolească abil numeroase lucruri ţinând de istoria reală îndeosebi, a căror relatare cu mijloacele realismului clasic ar fi intrat în vădit conflict, fie cu adevărul, fie cu versiunea oficială asupra lor. N-a fost singura şmecherie găsită de autor pentru a nu se face chiar de râs cu o carte menită a înfăţişa o realitate net diferită de cea ştiută de toată lumea din 1941 – până în 1944.

Cezar Petrescu avea de rezolvat, printre altele, marea problemă a înfăţişării cât de cât credibile a răsturnării spectaculoase a relaţiei dintre români şi nemţi. Aliaţii –nemţii – erau acum duşmani ai românilor. Duşmanii – ruşii – erau acum amici.

Pentru a fi cât de cât credibil fără a contrazice tezele oficiale, Cezar Petrescu se dă peste cap să demonstreze o prăpastie dintre ostaşii români şi ostaşii nemţi avându-şi originea într-o prăpastie dintre români şi nemţi în general. În toată ostilitatea faţă de aliaţii temporari a lui Ion Săracu şi a camarazilor săi se insinuează o neîncredere sadoveniană în maşinăriile nemţeşti, în aplecarea spre mecanic a inteligenţei germane. Numeroasele uimiri şi indignări ale eroilor amintesc de cele ale cărăuşilor strânşi la Hanul Ancuţei. Stârneşte uluire cu stuchiri în sân, de exemplu, tendinţa nemţească de a născoci: „Dă-i neamţului un iepure; el îţi face îndată scripcă din iepure! Din cartof face brînză, din brînză, lînă; din lînă, sticlă; din sticlă, talpă; din talpă, fleică de porc; din porc, lapte; din lapte, cauciuc; din cauciuc, chişlag; din chişlag, bumbi; din bumbi, fasole soia; din fasole, unt; din unt, castraveţi; din castraveţi, pălărie de paie; din paie, lemn; din lemn, zahăr; din zahăr, cărbune; din cărbune, sapon, din sapon, tinichea; din tinichea, alivancă; din alivancă, bicicletă, din bicicletă, caporal; din caporal, Führer, dinFührer, brînzoi“.

De aici o antipatie voioasă, care-şi găseşte deplina expresie în această învăţătură destăinuită de ofiţerul  Grigore Zevedei ostaşilor subordonaţi:

„Precum scrie la tipic
Şi pe frunza de cucută
Că pe neamţ să-l... baţi de mic
Dacă vrei să nu te... bată!“

Nu lipsesc, fireşte, momentele când Ion Săracu şi ai lui au posibilitatea să-şi ia revanşa asupra înfumuratei maşinării tehnice. Nemţii nu ştiu, de exemplu, să pună în mişcare boii şi caii tunurilor împotmolite în noroaie. Asta deoarece, nemţii nu ştiu să înjure. Scârba românilor e evidentă: „Mare spor n-avea, lucrînd dînşii nemţeşte, cum de îndată a luat aminte cu scîrbire şi milă, bădiţa Grigoriţă. — Ce ispravă să facă nenorociţii, dacă nu suduie măcar de buricul mamei lor de chesoane !“.

Întreg romanul îşi propune să demonstreze şi reuşeşte că românii nu sunt nemţi. Cezar Petrescu a vrut să facă din asta un temei de a răzgâia mândria de a fi români. Citind azi romanul, după rătăcirile noastre prin pustiul tranziţiei, regreţi, totuşi, că noi, românii, nu suntem nemţi!