Interviu cu Sergiu Nicolaescu despre filmele sale istorice: „În film, i-am ucis copilul lui Mihai Viteazul”
0
Regizorul Sergiu Nicolaescu a murit în această dimineaţă la Spitalul Elias la vârsta de 82 de ani. Totuşi activitatea sa artistică impresionantă va rămâne ca un reper în istoria cinematografiei româneşti. Iată un interviu acordat revistei Historia despre filmele sale istorice, pelicule ce au marcat generaţii întregi.
„Dacii“, „Mihai Viteazul“, „Pentru patrie“, „Mircea“ sau „Coroana de foc“ sunt câteva dintre filmele istorice realizate de Sergiu Nicolaescu de-a lungul a peste 40 de ani de carieră. Fiecare dintre aceste filme are în spate o poveste. Cenzurate sau nu de regimul comunist, multe dintre aceste pelicule au rămas un reper în cinematografia românească.
De unde pasiunea pentru filmele istorice?
O am din copilărie, să zic aşa. Patriotismul meu s-a manifestat din iubirea istoriei. O dragoste care a ţinut mulţi ani. Am făcut primul film istoric dintr-o întâmplare. Îmi doream ca primul meu film să fie „Ultima noapte de dragoste“, era subiectul care-mi plăcea. Mai doream să realizez un film după un roman al lui Radu Tudoran, „Întoarcerea fiului risipitor“, dar pe care nu l-am făcut niciodată, din păcate, şi regret acest lucru. Era şi greu de realizat. Este povestea unei fete care începe cu vârsta de 16 ani şi ajunge la 34 de ani. E foarte greu să găseşti o actriţă care să treacă prin toate aceste etape ale vârstei. Sau să găsesc cel puţin două să semene între ele. Povestea se sfârşea în perioada celui de-al Doilea Război Mondial, în timpul unui bombardament în Bucureşti.
Aşa aţi ajuns la „Dacii“?
Înainte de „Dacii“ trebuia să regizez un alt film, „Castelul din Carpaţi“, după Jules Verne. Nici acela n-a mers. Eram în Franţa. „Castelul din Carpaţi“ urma să fie produs de un francez. Scenariul a căpătat o formă, însă lucrurile n-au mers întocmai cum a vrut producătorul Henry Deutschmeister, evreu de origine română. El mi-a creat cariera. Tot ce am realizat, am realizat sub influenţa lui. Sunt un om foarte serios şi, când fac un lucru, îl fac al dracului de bine. Chiar când e imposibil. Nu mă las până nu iese bine. Nu sunt optimist, nici pesimist. Sunt luptător. Plec cu toate gândurile rele, dar înving. Aşa s-a întâmplat şi cu „Dacii“. Am început o documentare extraordinară. Henry Deutschmeister m-a trimis la Roma. Aici m-am uitat pe Columnă pentru a afla povestea războiului daco-roman. Am copiat de acolo costumele, m-am întors la Bucureşti, le-am făcut din in necolorat şi, într-o dimineaţă de ianuarie, am ieşit cu toţii pe câmp să vedem costumele. Până atunci nu le văzusem şi când m-am uitat la cei 12 cascadori îmbrăcaţi în costume, parcă m-a lovit cineva cu lăuca în cap. Eram în faţa unor ţărani mexicani. Pictoriţa s-a uitat la mine şi i-am zis că nu pot să fac filmul aşa. I-am zis să vopsească costumele în culoarea stâncilor, a pietrelor. A fost colosal. Aveam 36 de ani când am făcut „Dacii“. Sunt inginer de profesie şi am intrat în cinematografie dintr-o întâmplare. Niciodată nu mi-am dorit să fac filme.
Citeşte şi:
Mitul strămoşilor în „epopeea naţională“: Dacii, Columna şi Burebista
«Filmele istorice româneşti sunt pline de minciuni!»
2.000 de de actori şi figuranţi la „Dacii“
Dar eraţi pasionat de filme...
Aşa este. Vedeam filme multe, americane în special. Vedeam chiar şi de două-trei ori un film. Când fugeam de acasă, mama ştia unde mă găseşte. Luam o sticlă de lichior, i-o dădeam proiecţionistului şi mă lăsa să stau cât voiam. Aveam un sistem de apreciere a peliculelor. Când mă întreba cineva cum e filmul, îi spuneam că este bun sau prost în funcţie de câte zile mă gândeam la el. Dacă m-am gândit trei zile, atunci e un film bun. Asta se întâmpla când nu ştiam să citesc. Mă aşezam lângă un domn sau o doamnă pe care îi simţeam eu că nu mă refuză. Îi rugam să-mi citească subtitrarea.
Se încarcă comentariile...
