INTERVIU-EVENIMENT Fostul director al Radio „Europa Liberă“, Nicolae Stroescu Stînişoară, şi Securitatea. Mărturii din arhivele CNSAS

Fostul director de la Radio „Europa Liberă“ vorbeşte, pe larg, despre relaţia sa cu Securitatea. Cel mai amplu dialog de după 1989 cu Nicolae Stroescu Stînişoară, desfăşurat pe axa Bucureşti-Munchen, continuă!

„Adevărul”: Care a fost experienţa dumneavoastră cu Securitatea?

Nicolae Stroescu Stînişoară: În România experienţa trăită cu Securitatea a început, cel puţin după 1946, să aibă multiple dimensiuni, dintre care aş reţine în primul rînd două: cea de contact direct şi cea de raport invizibil, dar nu mai puţin încărcat de consecinţe, adică acela al supravegherii tăcute, ocultate, întreţinute în special prin sistemul informatorilor sau/şi al denunţătorilor spontani, toate acestea constituind împreună o entitate invizibilă dar totuşi experiabilă în măsura în care oamenii ştiau, prea bine, de existenţa şi consecinţele concrete pe care ea le poate produce pentru fiecare dintre ei, iar lucrul acesta le influenţa comportarea dintre ei. Regimul, în practica sa inuman-duplicitară, pe de o parte avea interesul să nege – mai ales în afară -, existenţa acelei experienţe de contact cu Securitatea – arestări, anchete dure pînă la torţionare, instrumentalizarea teroarei etc. – dar, în interior, să potenţeze imaginea prezenţei chiar dacă mascată sau camuflată din umbră a Securităţii, ameninţătoare şi paralizantă a oricăror iniţiative de nesupunere chiar pasivă şi cu atît mai mult de împotrivire activă. Şi cu aceasta a doua experienţă, cu Securitatea cvasi-invizibilă am avut de a face dintru început adică atunci cînd nu am vrut deloc să ţin seama de ea pe timpul activităţii şi luptei mele în Tineretul Naţional-Ţărănesc al lui Maniu şi Mihalache, cît şi după aceea, în clandestinătate, cînd chiar şi cei mai binevoitori faţă de mine cu greu îşi puteau ascunde părerea că mai devreme sau mai tîrziu nu este cu putinţă să nu mă descopere o Securitate atotprezentă şi atotputernică. Eu şi prietenii mei am fost de altă părere. Chiar şi de-a lungul celor doisprezece ani cînd a trebuit să mă sustrag căutării intense de către Securitate, după ce aceasta descinsese într-o noapte de noiembrie 1951 în strada Carol Davilla 68, în camera mea de student, ca să mă aresteze pentru apartenenţa la o organizaţie de rezistenţă naţională şi avusesem norocul să lipsesc de cîtva timp de acolo, iar după aceea să fiu avertizat, la timp, de un coleg şi un colocatar din vechea generaţie, cu tot curajul şi abilitatea pe care o implica aceasta, mai ales devreme ce casa a fost luni de zile supravegheată de Securitate, cu gîndul de a mă prinde în plasă cînd voi reveni. Aveam pe atunci 25 de ani şi de prin 1948 făceam parte din nucleul principal al organizaţiei de rezistenţă, formată, în mare parte, din studenţi medicinişti, eu urmînd facultatea de drept şi filozofie din Bucureşti. Trebue aici să-l amintesc pe nenea Jean Emanoil, colocatarul meu din strada Davilla nr.68, care m-a avertizat, dîndu-mi şi amănunte preţioase. Nea Jean era un tradiţionalist bonom, dar, la o adică, bun de ripostă. Mai ales cînd venea vorba de sovietici şi acoliţii lor. Mă îndrăgise şi îi plăcea să stea la taifas cu mine, inclusiv făcîndu-mi unele confidenţe. Îi părea rău că nu am un serviciu şi s-a oferit să-mi găsească el ceva, intervenind – ai zice, „culmea” – la un maior de Securitate, căruia el îi dă din cînd în cînd unele informaţii. Ceea ce nu ştia maiorul era că nea Jean ne dăduse nouă, fără ezitare, bani spre procurarea de penincilină pentru partizanii din munţi. Pînă atunci nu ştiusem nimic de acel maior, iar acum nea Jean, care înainte de război lucrase la o societate petrolieră româno-americană, devenită Sovrom-Petrol, mi-a explicat că trebuise să accepte propunerea de a da informaţii securităţii, dar nu dă note decît despre acei foşti angajaţi la Româno-Americană care acum s-au dat cu ruşii şi fac pe comuniştii. Bienînţeles că l-am convins pe nea Jean să renunţe la intervenţia pentru mine. Lui nenea Jean Emanoil îi datorez faptul că nu am căzut în mîinile securiştilor şi nu a trebuit să stau 13 ani în închisoare precum cei doi din organizaţia de rezistenţă din care făcusem parte. Organizaţia respectivă, în care activau şi doi foşti colegi ai mei la Colegiul Carol I din Craiova, corespunsese din capul locului aspiraţiilor mele, pentru că, indiferent de stricta procedură conspirativă, putusem să adulmec existenţa unei persoane cheie care făcea legătura cu un – probabil – conferenţiar sau tînăr profesor de la Facultatea de Medicină din Bucureşti, care, la rîndul lui era în legătură cu un centru de la Paris al rezistenţei naţionale din România condus de generalul Nicolae Rădescu. Cel puţin acesta şi încă alte cîteva aspecte agravante au putut fi escamotate de colegii mei în timpul anchetei Securităţii, ei luîndu-şi asupra lor rolul iniţiator, după cum şi eu atunci cînd m-am predat – după măsurile de graţiere din 1964 – nu am divulgat nimic în privinţa aceasta şi faptul că strînsesem arme etc.. Mai tîrziu am aflat că, în interogatorii, luate pe cînd îşi executau pedeapsa în închisoare, prin 1957, de către ofiţeri din echipa care mă căuta – fără succes – pe mine, începuseră deja să încerce să mă apere prin minimalizarea participării mele la organizaţie. Ceea ce nu micşorase deloc zelul vînătoresc al echipei urmăritorilor mei. Scopul organizaţiei fusesese subminarea puterii comuniste, procurarea de arme şi mijloace tehnice, pregătirea pentru existenţă clandestină şi acţiuni de sabotaj în cazul izbucnirii unui război între americani şi ruşi şi, pînă atunci, strîngere de informaţii militare, în special asupra staţionării şi mişcărilor trupelor sovietice. Se pare că, prin contactele stabilite, organizaţia ar fi fost deja în situaţia de a asigura ascunderea pe termen lung a unor persoane în pericol de a fi arestate. Întrucît una dintre preocupările dominante era aceea de a nu fi arestaţi în masă, deportaţi sau înrolaţi cu forţa în cazul izbucnirii unui război, se vroia proiectarea temeinică a fugii la timp în munţi şi în păduri. Eu îmi luasem misiunea de a pregăti, cît de cît, în zona subcarpatică din Nordul Olteniei, locul de retragere, mici depozite de arme şi dinamită, legătura cu rezistenţa potenţială locală şi, dacă se poate, cu partizanii din munţi. Cu ajutorul oamenilor de încredere, al finilor şi prietenilor din satul părintesc, Alunu, de pe valea Olteţului, eu consideram că făcusem cîţiva paşi în îndeplinirea misiunii încredinţate de prietenii mei, cu o execepţie: legătura cu partizanii din munţi. După 1946, ajunsesem de cîteva ori în apropierea pericolului de a fi vizat sau ridicat de Securitate. Ştiam că se interesaseră de mine, dar de fiecare dată lucrurile se liniştiseră, nu în mică măsură şi datorită discreţiei şi lealităţii curajoase a celor care fuseseră întrebaţi. Mai ales după ce intrasem în acea organizaţie de rezistenţă îmi îmulţisem precauţiile. Din această strategie preventivă făcea parte, de pildă, faptul că nu-i dădusem propietăresei din Cotroceni nici o indicaţie asupra prezenţei mele pe Şantierul din Sinaia, condus de colegii mei de liceu, ingineri, tot atît de devotaţi ideei de rezistenţă naţională şi care, în lungii ani care au urmat, m-au ajutat să mă ascund şi să supravieţuiesc, ei nu numai sfidînd, cu indiscutabilă naturaleţe, care aparţine nestămutatei prietenii, pericole considerabile, ci şi însoţindu-ne mai departe în încurajarea şi ajutorul pe care ne bucuram să-l dăm cînd întîlneam o şansă sau un semn de împotrivire faţă de reprimarea spiritului românesc şi a demnităţii omului. La bază se găsea o luminos-spontană fancheţe a sentimentelor în cauză, francheţe inhibată în epocă, - pe micile lor şantiere cvasi particulare nu s-a vorbit niciodată cu „tovarăşe” -.                                     

"Colonelul Bell"

Prin anul 1950 şi 1951 urmăream cu mult interes la radio Europa Liberă o serie de emisiuni al căror autor se numea „colonelul Bell”. Acesta vorbea de pe poziţia unui militar cu bogată cultură politică şi în acelaşi timp cu cunoştinţe, experienţă şi vocaţie în ceea ce priveşte războiul secret şi lupta de rezistenţă împotriva regimurilor totalitare. În emisiuniile pe care le-am putut auzi eu atunci, accentul cădea pe un viu şi subtil îndreptar al înfiinţării şi structurării şi recrutării de membrii pentru o organizaţie secretă de luptă anticomunistă. Orele acelea de seri singuratice petrecute într-o cămăruţă din casa aşezată pe o colină din Sinaia, de unde se vedeau cazărmile a ce mai rămăsese din regimentul regal de vînători de gardă, acum comandat de un colonel despre care mi s-a spus că fusese chelner, mi-au rămas întipărite în minte nu numai datorită atmosferei seducătoare prin vocea limpede şi liniştită evocînd o temă plină de necunoscut, dar şi pentru că începea să răspundă la o întrebare mai prezentă decît oricînd la ora aceea pentru noi: cum am putea ca din slabi şi dezarmaţi, şi din ce în ce mai încercuiţi în propria noastră Ţară, să devenim totuşi capabili de a transforma revolta interioară în acţiune exterioară, durabilă şi redutabilă împotriva puterii nelegitime. În studiul său „Despre secret şi societatea secretă” (Bucureşti, editura Art, 2008), filozoful german, Georg Simmel formula o obervaţie incitantă a lui, spunînd: „Natura societăţii secrete ca atare este autonomia”. Aceasta, considera el, pentru că societatea secretă fie că urmăreşte legiferarea sau completarea unei legiferări neadecuate, fie că „banda de tîlhari sau conspiratori reprezintă o recuzare a dreptului etc., .....caracterul aparte al unei societăţi secrete are mereu tonul unei libertăţi, ocupînd un teritoriu în care normele societăţii înconjurătoare nu sunt aplicate.” (pag.84). Sunt departe de a face apologia existenţei societăţilor secrete, dar, atunci, la vremea cînd îmi ascuţeam urechile pentru sfaturile de noapte ale colonelului Bell, societatea noastră înconjurătoare căzuse sub anomia ordinelor emanate dinspre Stalin. Aşa că înfiinţarea unei societăţi secrete putea echivala existenţial cu un debut de afirmare a unei conştiinţe şi dispoziţii la acţiune – cît de precară ar fi fost ea -  autonomă. Am cules de la colonelul Bell idei şi sfaturi practicabile şi chiar înţelesuri de profunzime, de pildă atunci cînd, printre calităţile necesare celui care se angajează în lupta de rezistenţă, el releva însemnătatea „capacităţii de asceză”. Mai tîrziu, în Occident, am aflat că acel sfătuitor pe unde din zilele de cumpănă, colonelul Bell, fusese un cunoscut autor de evocări şi povestiri din domeniul războiului secret cu numele de Ladislas Farago, probabil fost ofiţer. Mai tîrziu el a apărut din nou – dar pentru scurt timp – în emisiunile Europei Libere în zilele revoluţiei maghiare din 1956. De data aceasta, sfaturile lui pentru combatanţii înarmaţi maghiari au intrat în net conflict cu normele editoriale, de acum în vigoare pentru Europa Liberă, ca parte a erorilor de tact şi politice ale Departamentului maghiar, condamnate de conducerea americană şi urmate de retragerea din post a unui mare număr de redactori maghiari. Dar în anii 1950-1951, la începuturile răspunsului american la ofensiva sovietică a războiului rece şi cînd popoarele din Răsăritul Europei nu trebuiseră încă să-şi îngroape speranţele, colonelul Bell îşi găsise un loc nu numai în aspiraţiile, ci şi în gratitudinea noastră

Rezistenţa

Organizaţia noastră de rezistenţă se născuse pe largul fundal al refuzului spontan iscat în toate clasele şi vărstele societăţii româneşti odată cu sosirea tancurilor ruseşti, urmate de rapida ascensiune a unui partid comunist care nu numărase mai mult de şapte-opt-sute de membrii, sub conducere neromânească. Trăisem această reacţie generală atît în capitala Ţării, în calitate de student, cît şi în zona rurală unde măsurile de spoliere şi constrîngere ale guvernului comunist se radicalizau pe zi ce trece, paralel însă cu emersiunea, cu multe feţe, a împotrivirii nu numai a ţăranilor mai înstăriţi şi a moşierilor mai mari sau mai mici, ci şi a ţăranilor de rînd.

De pe platforma mentalităţii curente, aşezată – totuşi – pe deceniile de supunere – forţată şi care a fost deci orfană de convingeri – şi, apoi, 20 de ani de trezire destul de împăienjenită de noul materialism, de data aceasta nu „dialectic”, ci mercantil, cu excrescenţe monstruose ale corupţiei tradiţionale, pe de-o parte, şi o eliberare politică ce îşi aşteaptă încă stadiul conştiinţei civice cu adevărat eficiente, pe de altă parte, este destul de greu de mijlocit imaginea şi proporţiile atmosferei de respingere unanimă a începuturilor operaţiunii de luare în posesie a României de către comuniştii impuşi de Moscova. Se merge cu uşurinţă pe ideea că românii nu au vocaţia rezistenţei la dictatură. Dar, la începutul domniei tancurilor sovietice, memoria istorică – indiferent de perioada războiului – poseda încă destul din ecourile iniţierilor şi experienţei democratice pentru a-i uni pe români în respingerea sovieto-comunismului. Căci mai era şi experienţa recentă a trecerii trupelor sovietice peste teritoriul Ţării – cineva vorbea de greşeala lui Stalin de a-i fi arătat pe soldaţii sovietici Europei şi soldaţilor sovietici Europa – precum şi ce văzuseră românii în timpul războiului pe teritoriul ateismului de stat şi al colhozurilor staliniste.

Şi eu mă împărtăşisem din acel crescînd curent al spiritului de rezistenţă naţională, cu atît mai convingător cu cît venea din toate direcţiile societăţii româneşti, neimpus de nimeni şi nici ca rezultat al unei elaborări ideologice, ci echivalînd cu un fel de instinct sau bun-simţ popular. Iar incultura şi opacitatea spirituală a conducerii instaurate sub presiunea sovieticilor şi în serviciul acestora erau atît de mari încît ea însăşi ajută la promovarea spiritului de rezistenţă şi la îndrumarea în arta luptei subterane printre studenţi şi intelectuali, nu numai prin politica ei abuzivă, anticulturală, ci şi prin inflaţia de filme avînd ca temă rezistenţa antihitleristă din Franţa, Iugoslavia, Uniunea Sovietică etc.. Cenzura era atît de neghioabă încît favoriza tocmai asemenea filme al căror miez emoţional şi mesaj moral era rezistenţa eroică la ocupaţie şi subjugare. Sub cupola stării de spirit de atunci şi cu puncte de plecare, speranţe, obiective, motivaţii afective, reflecţii, viziuni, grade de realism sau fantezie romantică, simţ al datoriei sau dor de aventură luminoasă se declanşase o proliferare vertiginoasă al grupurilor şi organizaţiilor de rezistenţă. În curînd, retragerea şi lupta în munţi va putea deveni ultima soluţie pentru unii, reacţie disperată pentru alţii, numai în parte sindrom al Războiului Rece, punct de realiere legendar al celor care refuzau să-şi plece fruntea, imitaţie rituală, răfuială înverşunată, răspuns la apelul onoarei uitate sau jertfă purificatoare. Cu toate că numărul lor era, în mod inevitabil, în raport cu grosul populaţiei, mic, iar reacţia stăpînirii cruntă, de la atrocitatea trupelor de intervenţie ale Ministerului de Interne, pînă la strămutarea unor sate de la poalele muntelui pentru a tăia orice subsistenţă a partizanilor, ei au putut deveni un memento istoric şi, nu numai pentru generaţia mea, un mit mobilizator.

8 tomuri

Abia în octombrie 2006 am ajuns să-mi văd şi eu dosarul meu (de fapt dosarele) de la Securitate, cu ajutorul C.N.S.A.S.-ului. Mi s-au pus la dispoziţie 8 tomuri de dimensiuni diferite, intitulate: „Dosarul de urmărire pe Ţară a numitului Nicolae Stroescu”. Voi constata pe parcurs că sunt descris drept „fugar intern”. O precizare în plus faţă de denumirea simplă „fugarul Stroescu” sub care am figurat în 1964 în cursul anchetei de la închisoarea Malmaison, care văd că, în scriptele securităţii din 13.12.1965 (probabil o eroare de datare dar oricum decembrie 1964) dusese la concluzia că: „Stroescu Nicolae, zis Niki, este urmărit prin procurorul Voitinovici, dosarul de problemă 891, organizaţii subversive diverse, << categoria activi >>”. Mă mai bucurasem cîndva şi de titlul „contra-revoluţionar”, care a figurat chiar şi la capul patului de la spitalul închisoare Văcăreşti, unde ajunsesem, datorită unui ulcer perforat. Că la data aceea „eram urmărit prin procurorul Voitinovici” etc. etc. constituie cel puţin o anomalie (a mea sau a timpului de atunci), căci în cursul anului 1964 fuseseră puşi în libertate toţi deţinuţii politici. E adevărat că aceia fuseseră graţiaţi, iar eu nu fusesem nici măcar judecat, ci numai minuţios anchetat după ce peste 12 ani fusesem un „fugar intern”.  Cît priveşte cronica  dinspre securitate a „urmăririi pe Ţară” (văzută dinspre mine, cronica se numeşte „Vremea Încercuirii – Roman autobiografic”, publicat mai înainte de a fi avut voie să-mi văd dosarul) am remarcat ceva îmbucurător acum, dar trebuie să spun că şi atunci, chiar dacă perceput numai parţial şi oarecum anticipativ. Să mă explic: „Urmărirea pe Ţară”, care, printre altele, însemna, aşa cum o ştiam foarte precis încă de pe atunci din partea unui remarcabil tînăr ofiţer de miliţie cu convingeri şi solidaritate activă net anti-comuniste, locotenentul Zapan, înscrierea mea pe buletinul de urmăriri permanente al Direcţiei a III-a, dealtfel o putusem detecta sub diferite forme. În primul rînd prin omul meu de legătură cu acei prieteni şi cu vărul meu, Şerban Săndulescu, care fuseseră „încadraţi informativ” de ofiţerii din echipa de urmărire, care sperau ca prin ei să ajungă, pe diferite căi, la ascunzătoarea mea. Ei le cereau acestor, numai cu totul aparent dispuşi să le dea informaţii, să meargă la diferite adrese şi rude ale mele pentru a trage oamenii de limbă. Mi s-a comunicat că, după eşecuri repetate, aria de supoziţii, bănuieli, indicii aparente şi întrebări din ce în ce mai insistente s-a extins în provincie, în diferite direcţii. Eu însă nu părăseam Bucureştiul şi tactica pe care o elaborasem. Iar partea de frustrare datorită acestei situaţii ( în primul rînd defensive, încă greu de împăcat cu intenţiile şi visurile de acţiune şi luptă ale tinereţii), îşi găsea o anumită compensare în gîndul că, indiferent de perioada de renunţare la acţiune, şi de pasivitatea forţată, în care mă găsesc, tot servesc cît de cît rezistenţa naţională anticomunistă prin aceea că pun pe drumuri şi irosesc timpul şi forţele unui număr de securişti care, altfel, ar putea lucra mai cu spor împotriva altor adversari ai regiumului. Indiferent de cuantumul de relevanţă practică a acestor socoteli ale „fugarului” de atunci, le privesc ca pe unul dintre modurile de manifestare ale nevoii fundamentale de sens. Cît ar fi de îngustat orizontul aşteptării şi perspectivele speranţei, supravieţuirea morală şi pînă la urmă şi fizică a omului depinde de salvarea în conştiinţa lui a unui firicel de sens, cît de subţire ar fi el. Şi trebue să spun, după ce mi-am văzut dosarul (sau, mai bine zis, partea de dosar care a ajuns la mine) că cel puţin în direcţia menţionată firicelul acela de sens se arată a fi fost destul de sprinten. O sumedenie de motive, printre care şi declaraţia falsă (conformă înţelegerii noastre) făcută de vărul meu Şerban Săndulescu în faţa securiştilor că nu mai m-a văzut de mult (altă minciună benefică), dar ultima dată cînd m-a întîlnit întîmplător pe stradă în Bucureşti, eram grăbit şi i-am spus că lucrez pe un şantier în Ardeal şi că am să-i dau eu un telefon, făgăduială neîndeplinită, au împins lucrurile în direcţia dorită. Iritaţi de insuccesul prelungit (unele dintre pistele greşite şi le selecţionaseră ei, în baza competenţei lor profesionale, altele le fuseseră sugerate cu sîrg de însăşi tactica noastră de derutare) se pare că s-au găsit constrînşi să mizeze în plin pe falsa direcţie indicată de Şerban Săndulescu: Ardealul. Şi am citit cu oarecare uimire, o adiere de zîmbet dar şi de gratitudine către Şerban - Cavalerul „sans peur et sans reproche”, de după decembrie 1989, de acum plecat dintre noi în împrejurări pe care unii dintre apropiaţii lui continuă să le considere a fi fost nu chiar întîmplătoare - schimbul de note şi rapoarte între ofiţerii de securitate urmăritori asupra incursiunilor lor extinse în Ardeal pe urmele false ale celui care desigur că practica fără voie mai departe deviza mussoliniană „vivere pericolosamente” dar dincoace de munţi, nedespărţit de acelaşi Bucureşti. Ofiţerii securişti voiajori raportează că au făcut verificări minuţioase în regiunea Hunedoara, Maramureş şi Suceava (!) „în legătură cu fugarul N.Stroescu”, că nu l-au găsit nici în oraşul Călan (indicînd şi omul lor de pe marele şantier (sau şantiere) de acolo pe care l-au mobilizat în acest sens, adaugă însă că Nicolae Stroescu a lucrat pe şantierul T.C.M.M. din Gura Roşie, pînă în martie 1963 (informaţie pînă în clipa de faţă învăluită pentru mine în mister; mi-ar veni acum rîndul să reiau eu cercetarea !...). Fapt cert este că întreg acest itinerar transilvănean al silitorilor securişti eu nu îl călcasem niciodată. Dealtfel, existaseră şi două precedente  mai insolite. De exemplu, la o dată foarte timpurie a urmăririi, anume deja la 1 decembrie 1951 (descinderea pentru arestarea mea – eşuată - , la domiciliul meu de student, din Bucureşti, strada Carol Davila nr.68, avusese loc în noaptea de 11 noiembrie 1951) găsesc la dosar o telegramă transmisă din Oraşul Stalin către D.G.S.S. (Direcţia Generală a Securităţii Statului), Bucureşti, cu următorul conţinut: „Din investigaţiile întreprinse la toate cooperativele de construcţii şi sovromuri din acest oraş, Niki – Nicolae Stroescu nu a fost identificat pînă în prezent şi nici nu este cunoscut de nimeni în Oraşul Stalin.” Semnează, colonel de securitate, Patriciu Mihai. Aici este la mijloc o turnătorie din partea unei persoane din Carol Davila 68, care nu ştia că la ora aceia Braşovul nu era decît „o legendă”. Am mai descoperit un precedent bizar în geografia investigatoare a urmăririi mele. Pe data de 23.04.1956, securitatea din Iaşi transmitea centralei de la Bucureşti următorul mesaj: „Vă facem cunoscut că Nicolae Stroescu a fost identificat şi se găseşte în prezent la Iaşi.” Cei de la Bucureşti, mai circumspecţi, răspundeau că trimit o fotografie a mea, pentru o exactă identificare. Securitatea de la Iaşi, după primirea fotografiei, raportează că identificarea se confirmă. Însă în filele următoare ale dosarului peste această chestiune se aşterne o tăcere ai zice jenată. Căci la Iaşi „numitul Nicolae Stroescu” nu a ajuns, pentru prima oară, decît abia în anul 2005, la amabila invitaţie a Convorbirilor Literare.

Dosarul incomplet

            Cît despre dosarul de urmărire, aşa cum a venit el de la arhivele secrete, el este departe de a fi complet. Nimeni nu poate cere un film de lung metraj de la un capăt la altul, dar lipsesc episoade semnificative, menţionarea abordării („a încadrării informative”, cum spuneau ei) a unor oameni care şi-au luat ei înşişi riscul de a-mi comunica la vremea aceea felul cum au fost contactaţi, descusuţi, tracasaţi, instigaţi la denunţ. Un aspect foarte grav este acela că în cel puţin două cazuri (şi, şi aici, sunt omisiuni de conţinut) doi dintre cei care au fost îndelung şi cu solicitări multiple abordaţi pentru depistarea fugarului Stroescu, şi nu numai că s-au comportat, de ce să nu spun, cu dragoste şi absolută lealitate faţă de mine, unul dintre ei asumîndu-şi tot timpul riscul de a mă ţine ani de zile la curent cu ce îl întrebau şi îi cereau securiştii, sunt menţionaţi la un moment dat în dosar ca fiind agenţi ai securităţii şi, anume, pentru a-i diferenţia de alţi agenţi informatori mai puţin demni de încredere pentru ei. În felul acesta, prietenul meu, Ninu Constantinescu, bun român, bărbat curajos şi de demnitate ireproşabilă, riscă să rămînă, în acel dosar emanat de la puterea represivă, stigmatizat sumar ca slujitor al ei. O situaţie greu de conceput şi în orice caz de neacceptat. Cu speranţa că regulile procedurale de consultare a dosarelor nu constitue vreo piedică şi contînd că eroarea infamantă s-ar putea dovedi chiar cu dosarul personal al admirabilului Ninu Constantinescu, între timp decedat, acesta va fi un demers prioritar la viitoarea mea vizită în Ţară.

            Din frînturile de intercomunicare scrisă între diferitele compartimente ale securităţii constaţi că ea îi marca pe oameni cu semne stereotipe ca pe nişte animale din turma trecută prin strunga ei. Informatorii erau însemnaţi cu termenul „sursa” („sursa Savu mi-a comunicat că ....”). Eu eram „în poziţie de fugar”, mai precis, „fugar intern”. Membrii organizaţiei din care am făcut şi eu parte poartă toţi exact aceeaşi marcă: „a fost nemulţumit de regimul actual şi stăpînit de sentimente naţionaliste”. Ajuns la Malmaison mi s-a pus ştampila de „contrarevoluţionar” urmărirea mea prin procurorul Voitinovici se făcea „prin dosarul de problemă 891, organizaţii subversive diverse, categoria << activi >>.”  Apelativul „agentul nostru” începea să te separe din turmă, ba chiar să te înnobileze. După ce trecusem prin strunga Malmaison şi fusesem pus în libertate o direcţie a securităţii o întreba pe alta: „dacă Nicolae Stroescu este agentul nostru?”  Desigur că la un moment dat se încercase şi cu mine, dar am refuzat politicos şi fără speranţă pentru ei. Răspunsul dat de securiştii de resort celor care îi întrebaseră este laconic şi parcă mohorît: „Stroescu nu este agentul nostru”.

141A - CNSAS DOCUMENTE by

O colaborare elegant formulată este respinsă

Ajuns aici, cred că nu e rău să relatez cum, în toiul anchetei mi s-a făcut şi mie, odată şi pentru totdeauna, o propunere de „elegantă” colaborare cu Securitatea:

Într-o luni dimineaţa, bocancii care răsunau pe coridor nu au trecut mai departe. Am fost condus ca un animal nevăzător la anchetă. Cînd după ce mi s-au luat ochelarii opaci mi-a revenit vederea, m-am găsit într-un birou mai spaţios. În dreptul peretelui opus se afla o masă largă, încărcată cu hîrtii la care lucra un bărbat de vîrstă mijlocie, îmbrăcat în civil. Bărbatul, cu trăsături fine şi-a ridicat capul, şi m-a privit cîteva clipe liniştit prin ochelarii cu rame aurite şi mi-a spus să iau loc pe scaunul aşezat în faţa unei măsuţe de lemn. Pe urmă şi-a continuat în linişte lectura un număr de minute la capătul cărora şi-a ridicat privirile şi mi s-a adresat:  „Dumneata eşti un om cultivat şi cu o pregătire filozofică. Observ însă că este vorba de o filozofie idealistă care se reflectă şi în declaraţiile dumitale. De pildă, afirmi că, potrivit concepţiei dumitale, trebuie să spui întotdeauna adevărul. Aici, apare eroarea. Adevărul trebuie să-l spui prietenului, nu şi duşmanului. Or, dumneata, prezentîndu-te din proprie iniţiativă la noi, pentru a reintra în normal, noi am încetat să fim duşmanul dumitale. Deci, dincolo de orice filozofie idealistă, relaţia reală pe care ai stabilit-o cu noi cere ca dumneata să nu ne ascunzi nimic şi să ne spui adevărul. Or, studiind declaraţiile pe care le-ai dat pînă acum, se constată un neadevăr important. Ai susţinut că nimeni nu a ştiut că erai un om căutat de Securitate şi deci nici că te-ai hotărît să pui capăt acestei situaţii şi să te prezinţi organelor de stat. Dar s-a întîmplat ceva care dovedeşte că au fost persoane care au ştiut că erai urmărit şi că te-ai predat. Pe masa din faţa dumitale se găseşte o hîrtie cu cîteva rînduri scrise de mînă. După cum ţi-am spus, neadevărul a ieşit la iveală. Pînă nu faci foc, nu iese fum. Şi a ieşit fum! Te rog să priveşti cu atenţie acele rînduri şi să ne spui al cu este scrisul”.

În faţa mea se afla o coală de hîrtie scrisă de mînă, dar acoperită de altă hîrtie, sus şi jos, în aşa fel încît să rămînă vizibile numai cîteva rînduri, la mijloc, care nici măcar nu cuprindeau o frază întreagă, inteligibilă. Dar era un scris clar, cu litere mari, bine rotunjite, şi mi-am dat seama imediată că era scrisul avocatului Nache Simionescu. Îmi era foarte bine cunoscut, şi m-a cuprins imediat o îngrijorare îmbinată cu ciudă. Explicaţia cea mai simplă, în fond unica, era că Şerban, vărul meu, încălcase consemnul categoric de a nu comunica lui Nache Simionescu faptul că eu m-am predat, tocmai pentru că, avînd în vedere temperamentul vulcanic al acestuia, eu pusesem cu toată seriozitatea la socoteală pericolul că Nache, dacă eu nu ies conform decretelor de graţiere de atunci din mîinile Securităţii, ar fi în stare să reacţioneze gălăgios şi, prin aceasta, să se autodemaşte că a ştiut de urmărirea mea, ceea ce îi putea dăuna lui personal şi în acelaşi timp arunca în aer teoria mea cum că absolut nimeni nu a ştiut de îndelungata mea existenţă clandestină.

Şerban văzuse că eu întîrziu să ies din închisoarea de anchetă, peste toate termenele prevăzute, probabil intrase în panică şi alergase la Nache Simionescu. Cum era de aşteptat, acesta din urmă adresase unei autorităţi sau unei persoane oficiale o scrisoare de protest, aşa cum ştia el, şi acum securiştii vroiau, în sfîrşit, să mă înfunde, dovedind în acelaşi timp cu ajutorul meu, că avocatul Nache Simionescu a comis de-a lungul timpului infracţiunea omisiunii de denunţ, ba chiar s-a făcut vinovat de o complicitate mai gravă. Eu, care îmi dădusem imediat seama de ce am înaintea ochilor, eram hotărît să evit acest lucru cu orice preţ. De aceea, nu am ezitat nici o clipă chiar să joc un pic de teatru, spunînd: „Domnule anchetator, este adevărat că scrisul acesta prezintă o anumită asemănare cu scrisul meu, dar vă asigur că în nici un caz nu eu sunt autorul”. - „Lasă asta. Nu e vorba de scrisul dumitale. Ţi-am spus că a ieşit fum. De altfel, noi am remarcat şi faptul că ai preferat să te duci întîi la Procuratura Militară”. Eu am înregistrat această aluzie la faptul că avocatul, al cărui scris îmi fusese pus sub nas, probabil că avea legături la Procuratura Militară şi m-a dirijat către ele, dar nu am dat nici un semn că am înţeles-o. – „Deci să nu divagăm. Îţi atrag atenţia că noi suntem foarte ocupaţi şi nu ne-am fi pierdut timpul cu cu ceea ce ţi-am cerut, recunoaşterea scrisului respectiv, dacă lucrul acesta nu ar fi important pentru noi. Aşa că te rog să te concentrezi şi să examinezi serios scrisul, pentru a ne da răspunsul corespunzător. Dar, mai întîi, noi avem o chestiune de rezolvat”. A apăsat pe un buton, şi uşile duble către biroul alăturat s-au deschis şi au intrat doi bărbaţi în civil, unul înalt şi unul scund. Au rămas pe loc în faţa uşii închise în spatele lor, aşteptînd în tăcere. – „Spune-mi, îi cunoşti pe aceşti domni sau pe unul dintre ei?”

Eu i-am recunoscut imediat. Erau cei doi cărora le deschisesem odată, cu ani în urmă, uşa, pe cînd mă găseam în camera lui Hristodorescu, una dintre gazdele mele, fost moşier expropiat, care nu ştiuse că eram căutat de securitate, cînd acesta lipsea de acasă. M-au întrebat despre Hristodorescu: ce face? Cum o duce? Dacă are niscaiva greutăţi? Dar mie, în mod neaşteptat, nu-mi ceruseră numele. Şi pe urmă, plecaseră parcă mulţumiţi că s-au achitat de datorie. La vremea aceea, vizita mă îngrijorase, dar mi-am dat seama că nu avea legătură cu mine. Acum, cei doi stăteau în faţa mea, cu feţele încordate, chiar îngrijorate. Eu am răspuns scurt: „Nu îi cunosc în nici un fel pe aceşti domni”, şi i-am văzut cum au răsuflat uşuraţi, părăsind camera.

„Deci oamenii umblă după demascarea marei complicităţi, nu numai a avocatului Nache Simionescu, ci şi urmele ducînd pînă în rîndurile Procuraturii Militare sau chiar ale Securităţii!”, gîndeam, întărit în impresiile pe care mi-le lăsase întîlnirea furtunoasă pe care o avusesem în vinerea seara precedentă.

- „Şi încă ceva: cum e cu acela care s-a interesat de dumneata, unde te găseşti, arătîndu-i fotografia dumitale soţiei unui văr?” Îmi aminteam, desigur, de acea poveste, care la vremea respectivă m-a determinat să-mi întrerup legătura cu acea ramură a familiei, dar a recunoaşte asta aici ar fi însemnat că acest lucru îmi fusese relatat, ar fi însemnat că avusesem contacte cu cei care mă informaseră şi deci ştiuseră că am fost urmărit, ceea ce eu negasem despre toţi şi nu aveam de gînd să fac vreo excepţie. „Nu am auzit niciodată despre cineva care m-ar fi căutat sau ar fi arătat o fotografie”.

- „Acum îţi acord o jumătate de oră de examinare din nou a scrisului şi de reflecţie. Te avertizez că este în interesul dumitale. Pe urmă stăm de vorbă”.

Cel cu ochelari cu ramă de aur şi-a aplecat privirile spre hîrtiile pe care le răsfoia pe birou, făcîndu-şi notiţe. M-am mai prefăcut cîtva timp că scrutez rîndurile pe îngusta fîşie lăsată liberă din coala aşternută pe măsuţă şi, pe urmă, timpul s-a scurs pentru mine străveziu, pentru că hotărîrea mea era luată din prima clipă şi nu aveam nici un chef să mă întreb ce mai cloceşte în capul celui care părea că îşi rezolvă nişte lucrări, afişînd o detaşare birocratică.

- „Ei? Spune, al cui e scrisul?”

- „Domnule anchetator, nu-l recunosc. Nu ştiu al cui e.”

- „Ţi-am spus, la început, că, indiferent de valoarea dumitale intelectuală, ea este deformată de o filozofie idealistă, mărturisită în scris chiar în declaraţiile dumitale, unde vorbeşti despre imperativul adevărului, cu ignorarea diferenţei pe care trebuie să o faci între prieten şi duşman. Ai venit la noi, deci nu mai suntem duşmani, ci prieteni. Iar realismul cere ca, spre deosebire de duşman, prietenului să-i spui adevărul. Aceasta ar putea însemna începutul salvării dumitale. Căci, iarăşi, să fim realişti, la vîrsta dumitale ce vei mai putea face după această îndelungată rupere de lume şi de societate? Noi îţi oferim o şansă de a ieşi din acest dezastru în care te-ai băgat singur. De a avea un viitor. Dar aceasta implică schimbarea atitudinii dumitale faţă de noi. Colaborarea cu noi. Ce îţi ofer eu acum nu este o activitate de informator al Securităţii. Noi nu îţi cere acest lucru, ci îţi dăm posibilitatea de a recupera timpul pierdut, îndeplinind ceva pentru care eşti dotat, desfăşurîndu-ţi o activitate intelectuală. Vei putea scrie, vei putea publica o serie de cărţi. Cunoşti cîteva limbi străine. Vei putea să te întîlneşti şi să te înreţii cu oaspeţi străini care ne vizitează Ţara. Singurul lucru pe care ţi-l cerem este să rămîi în legătură cu noi, fără altă obligaţie în afară de a ne spune şi nouă ce gîndesc aceşti străini, cum s-au exprimat ei asupra unor aspecte de la noi în convorbirile dumitale cu ei. Nimic altceva.”

- „Domnule anchetator, încă de la început v-aţi adresat nu numai inculpatului, ci şi intelectualului sau omului care nutreşte anumite convingeri. Aţi vorbit despre turnura idealizantă a unor idei ale mele şi despre noţiune de adevăr raportată la relaţia de prietenie sau inimiciţie. Modul acesta de a se discuta cu mine a constituit o noutate în ancheta la care am fost supus de cînd mă aflu aici. E ceva pentru care vă mulţumesc. Despre concepţia asupra adevărului, ca şi despre prietenie, mărturisesc că aş avea de făcut unele observaţii şi obiecţii la cele spuse de dumneavoastră. Dar aceasta ar însemna deschiderea unei discuţii filozofice, ceea ce depăşeşte cadrul şi regulile acestei anchete. Descrierea impasului vieţii mele aţi făcut-o cu realism şi veracitate. Vă voi răspunde tot atît de realist.”

Eu nu îmi modificasem nici o clipă hotărîrea de a nu mă abate de la strategia pe care mi-o însuşisem ca normă absolută, înainte de a mă preda Securităţii, anume aceea de a adopta profilul cel mai inofensiv cu putinţă, de a înăbuşi în faşă orice ar fi putut naşte cît de departe impresia unui triumfalism secret nutrit în adîncuri de faptul că am reuşit să le scap printre degete timp de 12 ani, de a mediocriza acea aventură de neuitat, ca preţ al minimalizării de către cei care mă cercetau a rolului celor care mă ajutaseră şi a acceptării – nici eu nu ştiam cum – a aserţiunii fantastice că nimeni nu a ştiut că eram un fugar. De aici, nevoia de a reveni mereu la rolul înfrîntului fără doar şi poate, în atitudinea şi mai ales în fromulările mele. Rol ingrat, dar prinos necondiţionat adus prietenilor şi celor cu care conlucrasem.

I-am spus: „Nu se putea ca anii anii aceştia de urmărire şi continuă ascundere să nu fi lăsat urme în sănătatea şi rezistenţa mea nervoasă. Îndelungata urmărire de către Securitate dă naştere la anxietăţi şi sensibilizări incontrolabile. Dacă voi putea ieşi de aici, este necesar să ţin seama de acest sistem nervos slăbit din cauzele menţionate. Pentru a-mi salva şi păstra un minimum de echilibru, este absolut necesar să nu mai am de-a face cu Securitatea sub nici o formă, indiferent care ar fi ea şi cum ar fi dozată. Este vorba deci de fiziologie, de apărarea a ce a mai rămas din sănătatea mea. Piedica aflată în calea propunerii de la care dumneavoastră aţi vedea şansa unui viitor pozitiv pe plan social pentru mine este de aceea invincibilă.”

- „Noi ţi-am oferit această şansă. Răspunderea nefolosirii ei îţi aparţine în întregime.”.

A apăsat pe buton şi subofiţerul care aştepta în faţa uşii a intrat, mi-a pus ochelarii negrii şi m-a condus, pe scări în sus, în celulă.

La Malmaison

În relatarea acelei „elegante”, dar eşuate propuneri  de colaborare făcută în toiul anchetării mele în închisoarea Malmaison, am arătat deja cum în prima parte a interogatoriului, desfăşurat de un anchetator pe care nu l-am văzut decît cu acea ocazie – delatfel o persoană cultivată şi, psihologic, abilă – eu am tresărit interior cînd el a abordat cu acută insistenţă tema unui special ajutor pe care eu trebue să-l fi primit în lungii ani ai vieţii mele subterane. Or eu mă predasem cu hotărîrea ca, sub nici o formă şi în nici un caz, să nu recunosc că vre-unul dintre cei care mă ajutaseră ştiuse că eu sunt căutat de Securitate. Era gîndul meu principal, aş spune ceea ce vedeam eu a fi misiunea mea în confruntarea cu Securitatea. De aici, exacerbarea atenţiei mele în această direcţie. 

A strecura în suflet o teamă

Ce se întîmplase vineri seara? La o oră dupăamiază destul de înaintată pentru a putea să sper că nu voi mai fi dus la interogatoriu, uşa a trosnit, am fost strigat, împodobit cu ochelarii negri şi purtat în pas grăbit către birourile de anchetă de la parter. Plutonierul mă trăgea repede şi, la o ezitare a pasului meu, în timpul coborîrii treptelor înguste, nevăzute, acesta mi-a strîns şi imobilizat braţul cu o brutalitate neobişnuită. Sponta mi-a trecut prin minte: „Niciodată nu m-au bruscat în modul acesta inutil, înseamnă că probabil anchetatorul i-a spus să o facă, cu gîndul de a-mi strecura în suflet o teamă, a mă înmuia, înainte de a ajunge în faţa lui”.

Cînd mi s-au ridicat ochelarii, am avut o imediată confirmare a presimţirii. Pentru prima oară nu mă aştepta numai un anchetator, ci, în afară de căpitanul B., erau aşezaţi, la o masă mai lungă, încă două persoane, una îmbrăcată în civil, cealaltă în uniformă de colonel. Şi mi-am dat imediat seama că civilul probabil era căpitanul Călin, cu care mă întîlnisem fără ştirea acestuia cînd cu filajul securist al lui Şerban Săndulescu şi Dan Bumbaru şi scurta călătorie în acelaşi autobuz. Şi m-am felicitat că renunţasem la dreptul de a purta ochelarii la anchetă, căci, acum, Călin l-ar fi putut recunoaşte pe cel de care îl despărţise la vremea aceea numai un metru şi prin aceasta s-ar fi anulat succesul de atunci al meu şi ar fi putut fi demascaţi Dan şi Şerban, care reuşiseră să susţină că fusese la mijloc numai o întîlnire şi plimbare a lor şi nici vorbă de vreo intenţie de întîlnire cu mine, care, de altfel, dispărusem cu oarecare riscantă întîrziere, dar la timp.

Căpitanul Călin

Potrivit regulilor de rigoare, la începutul detenţiei ţi se ridicau ochelarii, pe care în continuare îi vei putea solicita numai pentru durata unui interogatoriu. Şi m-am bucurat că neavîndu-i nu voi putea fi recunoscut de căpitanul Călin, care ar fi putut să-şi amintească de un moment cînd fusesem la un pas de el, ba chiar faţă-n faţă, dar gulerul paltonului ridicat pentru că era frig şi ochelarii umbrali îmi estompau îndeajuns figura. Întîmplarea a avut loc într-o dupăamiază cînd aşteptam în staţia de la Restaurantul „Grădiniţa” pentru o întîlnire cu vărul meu Şerban Săndulescu şi Dan Bumbaru, la care, urmînd regulile noastre conspirative, trebuia ca mai întîi să-i filez eu pe ei pe o porţiune din drum pentru a mă convinge că nu sunt filaţi ei din cauza relaţiei – ce le era cunoscută securiştilor – cu mine, „fugarul Stroescu”. Dar s-a produs o întîrziere considerabilă şi mi-a bătut la ochi faptul că se găseau postaţi în staţie trei bărbaţi care lăsau să treacă autobuz după autobuz. La un moment dat, unul dintre ei s-a deplasat pe cealaltă parte a străzii către intrarea în blocul unde locuia vărul meu şi s-a întors în fugă spunîndu-le celor doi un singur cuvînt. „Vine!”. Duceam de luni de zile o existenţă solitară şi ţineam foarte mult la acea atît de rară întîlnire şi de aceea am vrut să fac totuşi o – riscantă – verificare, strecurîndu-mă pe scara autobuzului arhiplin, cînd ne-am frecat unii de alţii, căci cei trei s-au mobilizat şi ei de-odată să vină în autobuz. Conform consensului nostru, eu mă comportam ca şi cum nu aş avea nimic de a face cu cei doi prieteni ai mei, urmînd să-i filez, la coborîre, pînă la punctul de întîlnire dinainte stabilit: o cofetărie din cartier. Am putut vedea cum doi urmăritori s-au dosit pe trotuar în spatele ieşiturii unui portal, în timp ce al treilea îi urmărea pe ai mei, şi am traversat, neprecipitat, intrînd într-un aprozar de unde printr-o fereastră am putut obţine certitudinea. Prietenii mei nu putuseră sesiza nimic, dar dispariţia mea i-a determinat să-şi prelungească „plimbarea” ducînd-o şi prin Cişmigiu. Oricum, ne văzuserăm foarte bine, iar dispariţia mea au interpretat-o ca însemnînd arestarea, cu atît mai mult cu cît cîteva zile eu am păstrat tăcerea. Între timp ei şi fuseseră vizitaţi de securişti cărora li se păruse totuşi suspectă lunga plimbare. Li s-a răspuns de cei doi că sunt specializaţi în drumeţie şi au discutat, în amănunt, proiectul unei excursii. Peste trei zile s-au bucurat cînd printr-un telefon conspirat au aflat că n-am fost arestat, ci continui să fiu liber „ca păsările cerului”.

Urmarea agravării situaţiei

Căpitanul B. stătea în picioare şi mi s-a adresat pe un ton foarte răspicat.

- „Te avertizez că discuţia de astăzi este urmarea agravării situaţiei în care te găseşti, prin faptul că refuzi să spui cine sunt cei care te-au sprijinit, ştiind că eşti fugar, şi ajutînd în felul acesta la zădărnicirea acţiunilor organelor de urmărire ale Securităţii.”

În momentul acela a intervenit şi căpitanul Călin: „Fără acţiuni bine premeditate şi complicităţi certe, nu ai fi putut să te sustragi o vreme atît de îndelungată. Noi ştim acest lucru, pe care trebuie acum să-l lămureşti definitiv!”

Am sesizat dintr-o dată, ca printr-o intuiţie revelatoare a cauzei întregii agravări a anchetei pe care o simţisem în ultimul timp fără a mi-o putea explica, că a intervenit un fel de confruntare între anchetă, pe de o parte, şi echipa de urmărire care mă căutase asiduu, pe de altă parte. Mi-am dat seama, ca la lumina unui fulger în noaptea întrebărilor şi frămîntărilor crescute în ultima perioadă, că serviciul de urmărire îi reproşează serviciului de anchetă că nu a reuşit să dezlege secretul eşecului urmăririi, că nu a obţinut demascarea conspiraţiei din spatele reuşitei fugarului, Nicolae Stroescu. De aici apariţia şi intervenirea în anchetă a colonelului şi a căpitanului Călin. Iar ancheta probabil că a agravat cumva confruntarea cu celălalt serviciu prin faptul că a scos în evidenţă ceea ce s-ar putea numi naturaleţea metodelor folosite de mine, faptul că am trăit – cum s-ar spune – aproape la suprafaţă, nici măcar sub nume schimbat, am frecventat localuri publice şi biblioteci, am practicat un fel de normalitate în clandestinătate, cu un mare grad de expunere, iar serviciul de urmărire nu a fructificat în nici un fel toate aceste posibilităţi, nu l-a prins pe cel care nu se deghizase, nu se claustrase, ci se mişcase ani de zile, aparent la îndemîna urmăritorilor. Pe scurt, ancheta îi reproşa urmăririi, într-un mod direct sau indirect, slăbiciunea, omisiunile şi poate chiar incompetenţa, iar serviciul de urmărire îi reproşa anchetei ineficacitatea în darea la iveală a vinovăţiilor reale şi complicităţile antistatale, a manevrelor îndelungate şi perfide, care se ascundeau în spatele cazului acestui fugar care nu numai că şi-a făcut jocul împotriva autorităţilor de stat, dar cu siguranţă a fost ajutat să o facă într-un fel care, dacă nu este descifrat, înseamnă nu numai că ancheta mă favorizează, ci şi diminuează valoarea şi prestigiul serviciului de urmărire.     Toate acestea mi s-au luminat spontan, şi pe loc am înţeles că, într-un anumit fel, căpitanul B. se află sub tirul unor critici că el nu ar vrea să renunţe la concluziile pe care le pusese anchetei de pînă acum şi că, în mod paradoxal, el devenise, pentru o clipă, aliatul meu împotriva teoriei şi reproşurilor serviciului de urmăriri şi că eu trebuiam să întăresc poziţia căpitanului B. faţă de ceilalţi prin tot ce voi răspunde acum stînd în faţa celor trei.

- „Nu te-am întrebat eu de atîtea ori despre cine te-a ajutat sau avertizat, despre împrejurările exacte şi numele acestor elemente duşmănoase şi conştient active împotriva ordinii noastre sociale?”

- „Domnule căpitan, nu numai că întrebările acestea s-au repetat în tot timpul anchetei, dar trebue să spun că m-aţi presat, m-aţi ameninţat, aţi făcut mari presiuni asupra mea, ca eu să confirm aceste învinuiri şi să declar lucruri care ar fi adeverit aceste fapte şi acuzaţii. M-aţi atacat şi m-aţi învinuit mereu de inducerea în eroare a anchetei, tocmai în legătură cu aceste întrebări şi m-aţi nedreptăţit neacordînd crezare declaraţiilor mele, în ciuda faptului că nu puteam să confirm aceste acuzaţii decît din dorinţa de a scăpa de presiunea crescîndă, dar abătîndu-mă de la realitate şi spunînd lucruri care puteau fi ulterior verificate ca neadevărate. Pot să spun că în întrebările pe această temă m-aţi presat, chiar m-aţi nedreptăţit cel mai mult.” 

- „Păi vezi?”, a răspuns căpitanul B., într-un mod în care mi-am dat seama că, de fapt, se adresa colonelului şi căpitanului de la serviciul de urmăriri. Ba mi s-a părut că satisfacţia cu care căpitanul pronunţase aceste două cuvinte era nu nunumai un fel indirect de a-mi mulţumi pentru răspunsul meu, care exagerasem rolul acordat de anchetatorul principal acelor chestiuni, pentru care veniseră cei doi, ci aproape că ar fi putut fi considerat ca începutul unui limitat, dar binecuvîntat, pact de solidarizare secretă între căpitanul B. şi mine, care exagerasem în favoarea lui şi contra oaspeţilor critici de la serviciului de urmăriri.

- „Ai făcut parte dintre băieţii lui Maniu. Pe urmă ai intrat în cîrdăşia antistatală. Ai avut o legătură foarte strînsă cu o nemţoaică. Ai avut cu siguranţă o fotografie a ei. Unde ai ascuns-o?”, a intervenit căpitanul Călin.

- „Nu am nici o fotografie şi nici nu am nevoie, pentru că o port în inimă.”

- „O româncă cinstită de-a noastră nu-ţi puteai găsi?”

- „Şi ea era foarte cinstită.”

Defensiva foarte întunecată, dar cu tâlc

Căpitanul Călin m-a privit mai mult mirat decît iritat de acest răspuns, care mă scosese din defensiva foarte întunecată, dar cu tîlc. Colonelul îl urmărise cu privirile, intervenind rar în discuţia care, dacă n-ar fi fost atmosfera încărcată, parcă ar fi fost organizată şi gustată de el şi cu dorinţa de a-l vedea, în sfîrşit, în carne şi oase, pe cel pe care echipa subalternilor lui îl rataseră ani de zile. Cel mai agresiv era aghiotantul lui, căpitanul Călin. Era, şi avea motive, să fie furios pe multe şi pe mulţi. Pe eşecul în urmărirea mea, pe rezultatele anchetei care nu-l ajutau să justifice neobişnuita nereuşită, pe mine, care nu mă lăsasem, cuminte, prins; pe căpitanul B. care nu mă pusese, cum i-ar fi convenit lui, cu botul pe labe. Întrebările erau cînd impulsive, cînd de perfidie profesională, iar întreg acest interogatoriu de seară era resimţit de mine ca o răfuială organizată. Mai tîrziu, îmi voi aduce aminte şi de momentele de uimire involutară care se furişau scurt în privirile celor de la serviciul de urmărire sau de satisfacţie ascunsă pe care am putut-o surprinde de cîteva ori pe faţa căpitanului B. pentru motive ce nu păreau deloc a fi comune cu ale celorlalţi, dar întreaga anchetă, care mi s-a părut foarte lungă, am trăit-o ca pe prima întîlnire adevărată cu urmăritorii  mei direcţi, care, în sfîrşit, puteau să mă încolţească.

Era ceva care făcea total abstracţie de graţierile generale ale anului în curs; „statul în stat” îşi rumega vechile lui intenţii şi isprăvi represive, istoria de dincolo de zidurile Malmaisonului se arăta ca o iluzie care îi lăsa pe securişti să-i toarcă neabătuţi firul. Se dăduseră pe faţă şi resorturile schimbării de perspectivă a procedurii inaugurate de predarea mea în mîinile autorităţilor şi de ce termenele „previzibile” fuseseră demult depăşite. Norii se întunecau. Dar, tîrziu, la reîntoarcerea, cu ochii ferecaţi, în celulă, duceam cu mine nu numai renunţarea la iluzia unei rezolvări grabnice, ci şi imaginea că într-un moment cheie mă găsisem în aceeaşi barcă bătută de vînt cu căpitanul B., şi aceasta fusese alta decît cea în care se găsiseră vechii lui urmăritori.

Prin iulie 2007 găsindu-mă în Bucureşti, mi s-a dat posibilitatea de a vedea alte dosare care mă priveau pe mine, inclusiv accesul la 55 de dosare ale „Operaţiunii Eterul”, la care s-au adăugat şi cîteva dosare speciale.

Dosarele „Operaţiunii Eterul” (numele de cod al activităţilor de penetrare informativă şi sabotare a Postului de Radio Europa Liberă) întrucît figurez şi eu în ele au fost solicitate de la Popeşti-Leordeni. Celelalte sunt de trei categorii: „dosare de reţea” (conţinînd note informative redactate de informatorii securităţii despre mine); „dosare documentare”, elaborate de securitate, în care figurez; dosare purtînd iniţiala „I”, care înseamnă informaţii şi rapoarte ale Securităţii în care sunt menţionat. E vorba deci de material extrem de voluminos, însă C.N.S.A.S – Direcţia Investigaţii – îţi uşurează foarte mult cercetarea, înmînîndu-ţi o notă cu o listă în care sunt, cu exactitate, indicate toate paginile în care este vorba despre tine în această mulţime de dosare.

Sentimentele duşmănoase

Mai întîi am primit un dosar care se referă numai la mine, marcînd începutul unei acţiuni speciale îndreptate împotriva mea, în 1981, după ce Securitatea a aflat de numirea mea ca director adjunct al departamentului român al Europei Libere, de la München. Am citit raportul Securităţii în care sunt descris ca fiind cunoscut pentru sentimentele mele duşmănoase împotriva României. Comandantul ordonă măsuri de largă încadrare informativă, începînd cu rudele mele din Ţară şi orice altă persoană folosibilă în această privinţă. Trebuesc găsiţi informatori permanenţi în Blocul în care locuieşte mama mea, la Râmnicul Vâlcea. Printre aceştia este important unul care să locuiască în dreptul scării, pentru a putea observa cine o vizitează. Se va recurge şi la interceptarea convorbirilor telefonice. Urmează şi instrucţiuni pentru exploatarea informativă a unor rude. De asemenea se ordonă recurgerea de urgenţă la prietenul meu din Bucureşti, arhitectul Constantin Sava Dimitriu, ca informator, inclusiv prin deplasări ale lui la München pentru a afla cum acţionez şi ce gîndesc. Se recomandă şi folosirea unuia dintre medicii curanţi ai mamei mele, în care ea are mare încredere. Ea, suferind de inimă, ar fi bine ca el să se ofere să o însoţească într-o călătorie la München, în felul acesta putînd să mă contacteze direct şi pe mine. Acestea precum şi o serie de alte măsuri se vor îndeplini în Ţară, iar în străinătate trebuesc găsiţi intelectuali de prestigiu, „oameni de ştiinţă, filozofi etc.”  care să publice articole de defăimare şi compromitere a mea în occident.

Măsura de primă importanţă şi urgenţă este folosirea prietenului meu, arhitectul Constantin Dimitriu.

„Racolîndu-l” pe Constantin Dimitriu împotriva mea, Securitatea comintea cea mai mare gafă din cei 12 ani de urmărire (neizbutită) a subsemnatului. Şi aş putea să o las şi pe ea în plata Domnului, dacă nu ar constitui, din capul locului, o mare nedreptate făcută admirabilului meu prieten.

Cum de s-a putut întîmpla nonsensul acesta? În primul rînd, datorită ignorării din partea urmăritorilor mei a marei noastre prietenii, inclusiv a rolului, de atîtea ori foarte important jucat de Constantin Dimitriu între 1952-1964 la salvarea mea. Probabil şi din cauza compartimentelor secretoase ale diferitelor servicii ale Securităţii au ignorat implicarea lui Constantin Dimitriu într-un moment de cumpănă al anchetetării mele la Malmaison, în 1964, cînd printr-o greşeală a sorei mele, doctora Ştefania Stroescu, interogată la Tîrgu-Jiu, unde locuia, au putut afla de ajutorul în bani pe care l-am primit timp de cîţiva ani, prin mandate poştale, care prietenul meu aranjase să fie primite pe numele  mamei soţiei lui, la adresa lor comună din Bucureşti, Căderea Bastiliei nr. 34. Bineînţeles că eu am susţinut pînă la capăt în faţa anchetatorilor că nici ea şi nici Constantin Dimitriu nu au ştiut că eu eram un om căutat cu asiduitate de Securitate de ani de zile, dar acela a fost un moment grav al anchetei, ale cărui implicaţii şi consecinţe au putut fi în parte diminuate de salutara întrerupere a anchetei, datorită survenirii unei perforări a unui ulcer şi a transportării mele în timpul nopţii de la Malmaison la Spitalul Închisoare de la Văcăreşti. Despre acesta precum şi alte momente şi împrejurări de mare risc şi ajutor acordat, ca tot atîtea dovezi spontane şi înţelese de la sine de dragoste prietenească şi comună împotrivire anti-comunistă, am povestit în romanul meu auto-biografic, publicat în 2001, în care Constantin Dimitriu, apare sub numele „Constantin”.

Nu voi menţiona decît un singur exemplu de risc asumat la vremea aceea de Constantin Dimitriu, perioadă pe care Securitatea a ignorat-o mai tîrziu ca şi prietenia care ne legase mai înainte ca ea să-şi fi pus ochii pe Constantin Dimitriu, ca recrutabil pentru spionarea mea. La o mare răscruce a vieţii mele clandestine, cînd Securitatea reuşise să depisteze una dintre principalele mele ascunzători anterioare (cînd au ajuns ei acolo, păsărica părăsise deja cuibul) precum şi după ce rămăsesem cu totul singur, după plecarea în Germania a actualei mele soţii, Constantin Dimitriu a fost ultimul şi extrem de utilul meu om de legătură cu ceilalţi prieteni ai mei deja reperaţi, filaţi, interogaţi de Securitate.

Că Securitatea a ignorat toate acestea cînd a mizat ferm pe Constantin Dimitriu pentru spionarea mea după plecarea în Germania poate că este şi meritul nostru nu numai de buni prieteni dar şi de ingenioşi conspiratori la nevoie, dar ignorarea unei solide prietenii a noastre, cel puţin după 1964, cînd, pînă la plecarea mea, am locuit în acelaşi imobil, la aceeaşi adresă cu el, fără a mai vorbi de faptul că  aveau în faţa lor un om de onestitate indiscutabilă şi cu intact simţ al onoarei, rămîne o eroare greu de înţeles. Să le acordăm o scuză: cecitatea lor faţă de ceea ce este indestructibil pentru că este nobil.

Dosarul de reţea

Trebuie să mărturisesc că, dincolo de toate mecanismele defensive achiziţionate de-a lungul mulţilor ani nu chiar blajini, m-a şocat cu bătaie lungă apariţia pe masa mea a acestui dosar al Securităţii (sau, mai bine zis al extraselor din acest dosar) pe numele prietenului meu, Constantin Dimitriu, înregistrat la categoria „dosar de reţea”, adică dosar de agent informator. Aş vrea să fiu bine înţeles: nici o clipă nu am crezut că Dimitriu Constantin ar fi putut fi, sub orice formă, un agent informator. Dar m-a năpădit gîndul tracasărilor şi tuturor indignărilor olteneşti reprimate de acest om sensibil, dar neînduplecat în convingeri şi statornic în împotrivire comună ca şi în prietenie şi care între timp a părăsit lumea aceasta. Dacă nu ar fi fost dragostea, pur şi simplu n-aş fi întors nici o filă din această infamă prostie a „atotputernicilor” de atunci. Dar m-am constrîns la această lectură. Ce am „aflat” a fost ceea ce ştiam din totdeauna. Căci noi doi ne înţelesesem ca, pînă una alta, să nu refuze dialogul cu securiştii, iar noi să hotărîm împreună ce e bine să le spună. Că a făcut-o exact cum ne propusesem, este, la valoarea acestui om, o banalitate. Impresionantă este însă demnitatea stilului declaraţiilor lui. O normalitate a aristocraţiei autentice biruia sminteala timpului.

Căsătoria cu Ingeborg

 Abia trecuse un an de la venirea mea legală în R.F.G, obţinută în urma căsătoriei mele cu Ingeborg, şi am şi întreprins, împreună cu ea, o vizită în Ţară. Unii dintre românii din München care cunoşteau cîte ceva din trecutul şi peripeţiile mele cu Securitatea au fost foarte miraţi – dacă nu chiar intrigaţi – de faptul că mai am poftă şi mă încumet de a reveni chiar şi numai pentru cîteva săptămîni în Ţară, dar eu nu concepeam o despărţire definitivă. E adevărat că în afară de trecutul meu mai existau două motive care ar fi putut pleda împotriva acelei călătorii în România: eu aveam o colaborare cultural-religioasă la Europa Liberă, sub pseudonimul de radio Nicolae Stînişoară, iar autorităţile germane îmi atrăseseră atenţia că întrucît nu deţineam cetăţenia germană ele nu vor putea interveni în favoarea mea dacă voi avea neplăceri în România. Dar eu nu plecasem în Germania pentru că aş fi fost supărat pe Ţară, aşa că ne-am îmbarcat cu nerăbdare în trenul care făcea 25 de ore pînă la Bucureşti. Aceasta se întîmpla în 1971. Nici nu visam pe atunci că va veni o vreme cînd voi putea să citesc pagini din cronica Securităţii asupra acelui voiaj. Ba chiar şi cîte ceva despre preparativele pentru el. Într-un raport al maiorului de securitate care se ocupa de mine am găsit acum un pasaj, care, citit cu atenţie, îşi întinde încă umbrele pînă departe în timp: „Cu ocazia vizitei făcută cu familia în Ţară de Stroescu Nicolae în 1971, ne-a fost semnalat de U.M. 0755 că înaintea călătoriei în R.S.România a solicitat directorului postului de radio << Europa Liberă >>, Noel Bernard, să păstreze în secret că el colaborează la acest post de radio pentru a nu avea neplăceri”. Deci, este vorba de o informaţie furnizată Securităţii înainte de călătoria mea către Ţară. Iar acea convorbire a mea cu Bernard a avut într-adevăr loc cu 3-4 zile înainte de plecare, în biroul directorului Europei Libere, fără să mai fi fost cineva de faţă. La ora aceea , eu nu eram decît un colaborator extern, care din cînd în cînd primea cîte un telefon prin care Noel Bernard îl invita pentru un schimb de opinii. Discuţia menţionată în informaţia culeasă de Securitate de la München a atins şi problema la care se referă aceasta, dar într-un alt stil şi într-un context mai larg. Eu i-am spus, într-adevăr, lui Bernard că poate Securitatea nu ştie încă de colaborarea mea externă la Europa Liberă şi că probabil e mai bine aşa, iar eu voi păstra o anumită discreţie, dar dacă securiştii ştiu totuşi, lucrul acesta nu mă deranjează. Am constatat că Noel Bernard se găsea într-o perioadă de optimism, aş spune exuberant, cu privire la relaţiile lui cu România. Mi-am dat seama, oarecum surprins, că şi el are în perspectivă o călătorie în România. De fapt, mi-a şi spus-o, adăugînd că ar şi vrea să comunice ceva prin mine, rugîndu-mă ca, în sensul acesta, să-l mai chem la telefon în zilele care rămăseseră pînă la plecare. A doua zi, m-a chemat el la telefon şi mi-a spus că are o altă soluţie şi nu e nevoe să mă mai deranjeze pe mine. Părea în continuare încrezător. Cît priveşte chestiunea colaborării mele la Europa Liberă şi Securitatea, mi-a împărtăşit neîngrijorarea şi chiar mi-a sugerat că dacă autorităţile din România aduc vorba despre ea să le spun că pentru întrebări privitoare la Europa Liberă el îi invită să vină la München, unde uşile Europei Libere le sunt larg deschise, întru cît nu este nimic de ascuns.

            Informaţia cu privire la discuţia mea cu N.Bernard, despre care eu nu i-am vorbit nimănui şi la care se referă totuşi raportul din dosarul citit de mine la CNSAS, a precedat vizita mea la Bucureşti şi deci, aşa cum o indică şi raportul respectiv, îşi avea sursa la Europa Liberă în München. Ceea ce nu înseamnă o bănuială împotriva lui Bernard, ci eventual, existenţa unei imprudente indiscreţii a lui către o persoană apropiată care a transmis la Bucureşti. Îmi amintesc de o declaraţie, făcută sub jurămînt, în 19 octombrie 1993, de generalul Iulian Vlad, fost conducător al Departamentului Securităţii Statului, în faţa Comisiei Senatoriale pentru Cercetare a Evenimentelor din Decembrie 1989, în legătură cu „Scrisoarea celor şase” şi reacţia lui Nicolae Ceauşescu: „Era cam prin martie 1989, cred că (Ceauşescu) ascultase la Europa Liberă, sau fusese informat, că noi îi dădeam buletine cu tot ce se spunea la Europa Liberă şi la alte posturi, şi m-a căutat. Bănuind de ce mă caută, m-am dus cu textul. În acest moment nu a reacţionat, dar după ce s-a întîlnit cu Elena s-a supărat foc şi m-a chemat peste o oră să mă întrebe de ce nu s-a prevenit ş.a.m.d. Am cunoscut textul acestei scrisori cu mult timp înainte, inclusiv un cadru de la o ambasadă care era colaborator, aveam şi la BBC şi la Europa Liberă şi era normal să fie aşa. Nu ar fi rău să fie şi acum ....... acţionează în folosul poporului”. (din stenograma audierilor).

            Să revenim la călătoria mea în România în 1971. Cred că abia acum, după citirea dosarelor de la CNSAS, aş putea găsi în acea prealabilă notă informativă pornită de la München o explicaţie a neaşteptatei asiduităţi a supravegherii securiste de care m-am bucurat din clipa intrării pe teritoriul Ţării şi pînă la capăt. Încă în cursul serii precedente sosirii în Bucureşti amicul Constantin Sava Dimitriu primea un telefon din partea maiorului de Securitate: „Vă anunţ că << omul nostru >> a trecut frontiera la Curtici”. Dimitriu mi-a povestit aceasta cînd am ajuns la Bucureşti ca şi toate abordările şi spusele maiorului de Securitate pe timpul şederii mele în Bucureşti. Printre picături, ne sfătuiam cum să răspundă la injoncţiunile lui. La un moment dat, Dimitriu mi-a spus că maiorul ar vrea să mă cunoască personal. „Tu decizi dacă accepţi sau nu. Oricum, eu voi fi de acord cu tine. Mie nu mi-e teamă de el.” I-am răspuns că, totuşi, cred că e mai bine pentru el să nu-i transmită un refuz din partea celui pe care îl găzduieşte. „Să-i răspunzi din partea mea că, fiind definitiv plecat din România, eu nu mai depind de autoritatea respectivă de stat şi aş putea să refuz întîlnirea, dar o accept cu condiţia ca şi tu să fi de faţă” Ceea ce i-am repetat şi maiorului a doua zi dimineaţa la o întîlnire, în trei, într-o mică bodegă din Piaţa Romană, goală la ora aceea. Am început prin a-i repeta totala mea independenţă faţă de autoritatea pe care o reprezenta, adăugînd că eu nu aş vrea ca vizita mea să le producă vreo neplăcere prietenilor, iar dacă lucrul acesta totuş se va întîmpla, eu voi protesta în mod public din Germania. Dar maiorul răspundea politicos, chiar binevoitor, iar scurta întîlnire s-a desfăşurat în forma unei convorbiri generale şi banale, dacă nu ar fi fost trecutul celor 12 ani de existenţă clandestină a mea. M-am despărţit de maiorul de securitate în felul următor: „Nu vă pot spune << Hristos a Înviat >>, pentru că astăzi e abia Vinerea Patimilor, dar indiferent de credinţa dumneavoastră ştim amîndoi ce important e Paştele pentru români, aşa că vă urez dumeavoastră şi familiei: Sărbători Fericite!”.

Coamele înzăpezite ale Făgăraşului

            Mai înainte de toate acestea, fluxul bucuriei regăsirii în Ţară începuse să crească pe cînd contemplam din mersul trenului coamele încă înzăpezite ale Făgăraşului. Pe urmă, îmbrăţişările parcă desprinse de timp, pe peronul aceleiaşi Gări de Nord, şoferul de taxi care pînă să ajung în strada Căderea Bastiliei apucase să-mi povestească evenimente hotărîtoare din viaţa lui, descinderea într-un perimetru de străzi dăruite acum cu mugurii şi florile primăverii, în care se desfăşurase o parte din tinereţea împotrivirii noastre, goneau spre margini petele şi impurităţile actuale dar, fără a mă tulbura, nu le puteam şterge dintr-o memorie mai scurtă sau mai lungă. De pildă, cînd am coborît din taxi, în faţa casei, cîţiva muncitori se nimeriseră să se întreţină foarte voioşi pe trotuar, iar cel mai înalt dintre ei, purtînd o făţoasă şapcă gri, aproape că m-a salutat jovial, aplecîndu-se, cu mîna meşterind ceva la piept, ca să declanşeze aparatul cu care, sunt sigur, cu toate că pe loc lucrul acesta nu m-a preocupat, m-a fotografiat. E adevărat că şapca arătoasă, mişcările rapide şi fizionomia zîmbitoare, cu rost sau fără rost, s-a întîmplat să semene leit cu cele ale altui găligan care mă filase, neîndoielnic, într-un moment critic al unor timpuri mai puţin blînde, în Craiova anului 1949. Acum, pe stada Căderea Bastiliei, s-a mai întîmplat ceva neobişnuit pe care abia treptat l-am luat în seamă şi apoi l-am putut interpreta şi clasifica la rubrica potrivită. Pe trotoarul opus, la circa 10 metri în linie oblică, a fost tras pe jumătate un autobuz (cred că era maşina 37 sau 137 care circula pe acolo) chipurile defectat şi care a rămas acolo tot timpul cît m-am găsit în Ţară. Dimitriu mi-a povestit cînd a venit la München, că imediat după ce am plecat a dispărut şi autobuzul. Nu e nevoie să fi parcurs prea multe romane sau filme poliţiste ca să afli de sistemul de supraveghere pe termen mai lung al intrării sau faţadei unui imobil printr-un obiectiv („post fix de observaţie”) care să-i fotografieze pe toţi cei care te-au vizitat.

            Am mai constatat că maiorul nu se mulţumise cu urările mele de Paşti, ci îl cam pisa la telefon pe prietenul meu, Constantin Sava Dimitriu, care nu îmi ascundea lucrul acesta, dar îl minimaliza nevrînd să-mi tulbure dispoziţia sau voinţa de a mai veni în Ţară. Am început să mă întreb de ce atîta tevatură informativă ca şi cum gestul meu de a nu ţine seama de trecutul încărcat negativ de partea Securităţii şi a-mi vizita Ţara şi prietenii ar fi avut un conţinut conspirativ, ceva de genul unei misiuni subversive sau de spionaj etc.. E adevărat că Direcţia de urmăriri a Securităţii îşi manifestase clar iritările şi ranchiunele în timpul anchetării mele la închisoarea Malmaison, în 1964, pentru a nu fi reuşit să-l prindă pe „fugarul intern”, Nicolae Stroescu, timp de 12 ani, dar organele care acţionau cu atîta zel acum depăşeau ca scop şi ca orizont acele trecute răfuieli. Mi-a trecut prin minte şi posibilitatea unor hipertorfii ale suspiciunii funciare securiste de genul: fugarul Stroescu s-a întors ca agent al lui Noel Bernard. Oricum, am început să-mi dau seama că voiajul meu sentimental declanşase o vigilenţă refractară, imprevizibilă şi mult disproporţionată.

Spionajul

            E adevărat că în dosarul meu de urmărire, vol. 7-00306, se menţiona: „Stroescu Nicolae, dat în urmărire pe Ţară, cu ordinul nr.382/453914 din 16 iunie 1953, a făcut parte dintr-o organizaţie subversivă care se ocupa printre altele şi cu spionajul”. De fapt organizaţia aceasta din proprie iniţiativă îşi înscrisese în program o depistare a staţionărilor şi mişcărilor de trupe sovietice din România, dar aceasta se întîmpla prin 1948-1950, iar înre timp aceste trupe fuseseră retrase în 1958 din România, iar regimul comunist din 1971 nu ar fi vrut deloc ca ele să se întoarcă....

            Dosarul vizitei mele conţine şi rapoartele textuale (prin forţa lucrurilor, cîteodată cu efecte de humor) ale interceptării convorbirilor telefonice nu numai ale casei Dimitriu, unde eram găzduiţi, ci şi ale cumnatului lui Dimitriu şi ale prietenului meu Radu Cioroianu. Şi oricum, din proprie experienţă ştiu că în dosarele securităţii oferite spre consultare omisiunile joacă un rol important.

            A doua şi ultima mea vizită împreună cu soţia în România condusă de comunişti a avut loc în 1974, cînd factorii de supraveghere au devenit din excesivi ostentativi. Aş fi putut gîndi că în timp ce în rîndurile exilului domneau puternice obiecţii, aversiuni şi chiar suspiciuni împotriva celor care călătoreau în România (cei care ceruseră şi obţinuseră azil politic l-ar fi pierdut în mod automat în caz că o făceau) partidul comunist de la conducerea Ţării şi a Securităţii ar fi avut interesul ca numărul acestor vizitatori să crească, inclusiv al celor care nu puteau fi suspectaţi de simpatii clientelare. Cel puţin în ceea ce mă privea, logica aceasta nu a funcţionat. Sistemul de supraveghere ca şi interpelările unor prieteni sau cunoscuţi s-au înmulţit, devenind mai puţin discrete sau diplomatice. Am simţit şi că prietenii mei căutau să-mi ascundă sîcăielile crescînde. Maiorul era acelaşi. În ciuda imperativelor suspiciunii lor profesionale, cred că el nu era conştient că arhitectul Dimitriu mă ţinea la curent cu toate întrebările lui. Curba ascendentă s-a manifestat şi în faptul că, în ciuda afirmaţiei mele foarte clare că nu sunt dispus să am o convorbire cu el între patru ochi, i-a cerut lui Dimitriu să-mi comunice că doreşte să aibă o întîlnire cu mine. De la scurta convorbire în trei, avută în 1971, îmi rămăsese impresia unui om nu chiar atît de „nou” încît să se fi despuiat de un anumit simţ ancestral al măsurii, al intercomunicării, al chibzuinţei ţărăneşti, dincolo de ideologie şi înrăirea profesională. Desigur, trebuia din cînd în cînd să-şi arate colţii. Dar nu tăişul colţilor lui erau problema, ci aparatul care se afla în spatele lui.

            Conform propunerii lui, ne-am întîlnit în Blocul Turn. Atenţia prelungită cu care şi-a împăturit pardesiul pe scaunul dintre noi cred că se datora magnetofonului ascuns în el. Ceea ce putea indica importanţa acordată convorbirii. Chiar de la început mi-a spus cu o anume sclipire în priviri că m-a văzut seara, cu cîteva zile mai înainte, la Casa Oamenilor de Ştiinţă, unde luam masa cu cineva. „Eram şi eu acolo la o masă”. Nu mi-a plăcut tonul uşor triumfător mai ales că e ştiut că securiştii nu obişnuiesc să-şi exibe metodele de supraveghere ori maiorul îmi făcea impesia că vrea să ştiu că sunt supravegheat. Pe urmă, apele au început să curgă mai lin cînd mi-a „mărturisit” că sunt multe lucruri care au devenit mai greu de înţeles şi despre care eu ştiu mai multe şi aş fi de mare folos dacă l-aş ajuta să le interpreteze corect: „De pildă, pe de o parte am fost impresionat de gestul unor intelectuali şi vechi oameni politici ai noştrii, neadepţi ai comunismului, care după evenimentele din Cehoslovacia (intrarea trupelor Pactului de la Varşovia) au veni şi ne-au declarat că aderă la poziţia adoptată de guvernul român şi o susţin. Pe de altă parte, mai zilele trecute un profesor universitar, care nu dispunea de valută, s-a întors dintr-o vizită în occident cu un geamantan plin cu 20 de cămăşi de nailon. De unde şi cine i-a dat banii necesari?” I-am răspuns  -  ca şi cum aş fi luat în serios grija lui – că o cămaşe de nailon costă 2 mărci germane şi orice prieten al profesorului i-ar fi putut oferi acest ieftin cadou. „Occidentul nu unelteşte în nici un fel împotriva României. Mai bine v-aţi preocupa de ruşi.”. Pe urmă mi-a spus că au mari greutăţi cu tineretul etc.. Ce cred eu că ar trebui făcut în privinţa aceasta? I-am răspuns că în occident dezacordul dintre generaţii îmbracă forme mult mai acute. Eu le trăesc zilnic în Universitatea de la München, unde studenţii contestatari întrerup prelegerile unor profesori, cu obiecţii sau critici dure, sau chiar le împiedică pur şi simplu, în timp ce viaţa publică din Germania e frămîntată de demonstraţii, în parte violente, ale tinerilor împotriva politicii interne sau externe: „În comparaţie, aveţi o viaţă mult mai uşoară. La întrebarea ce e de făcut totuşi faţă de fenomenul unei anumite înstrăinări a tineretului de la noi cred că important este să examinaţi cauzele, să staţi de vorbă cu tinerii, să înţelegeţi punctele lor de vedere într-o lume în schimbare. Este de altfel ceea ce în mod natural faceţi cu proprii dumneavoastră copii de-a lungul evoluţiei lor la care nu puteţi răspunde numai prin autoritarism”.

Din perspectivă patriotică

            După cum începeam să-mi dau seama, maiorul îndrepta discuţia spre solicitarea unui sprijin al meu ca un fel de consultant al lor din perspectivă patriotică. Era, cu mijloace flatante, intrarea neforţată într-o fază în care el să se informeze iar eu să-l informez. Avînd în vedere că eu nu-i răspundeam decît ceea ce credeam, fără menajamente, clopoţelul de alarmă putea rămîne în nemişcare. Deocamdată .....  Maiorul a continuat cu o întrebare „cu cîntec”: „E ceva care nu ştiu cum să mi-l explic. De unde cunoaşte Noel Bernard de la Europa Liberă o limbă română atît de perfectă şi de bogată ca să poată face ziaristică la acest nivel?”. La ora aceea eu continuam să am numai o colaborare externă pe teme cultural-religioase la Europa Liberă, sub pseudonimul Nicolae Stînişoară, asupra căreia personal păstrasem discreţia pentru a nu le face greutăţi mamei şi sorei mele din România. Între timp, maiorul nu atinsese problema aceasta faţă de Constantin Sava Dimitriu. În clipa aceea, cînd nu ştiam nimic despre nota informativă primită de la München de Securitate, în 1971, pe care eu am putu-o citi abia în 2007, asupra colaborării respective şi convorbirii cu Bernard, mi-am dat seama că maiorul ştia şi mă încerca şi a am luat, suprinzîndu-l, taurul de coarne: „Eu îl cunosc personal pe N.Bernard şi  am vorbit de cîteva ori cu el. Explicaţia bunei stăpîniri a limbii române: Bernard a trăit în Bucureşti pînă la vîrsta de 16 ani. În afară de aceasta, este foarte talentat în domeniul limbilor stăine. Vorbeşte bine, şi fără a încurca accentele, limbile engleză, franceză, germană şi română”. Valoarea acestui răspuns consta în faptul că, spunîndu-i că îl cunosc personal pe Noel Bernard, nu mă coborîsem la încercări de a escamonta ce se ascundea în spatele întrebării lui. În continuare, mi-a povestit o întîmplare care sublinia pericolele pe care trebue să le dejoace dincolo de graniţe şi în acelaşi timp iscusinţa profesională a colegilor lui. În preparativele pentru vizita lui Nicolae Ceauşescu în Germania, inclusiv la München, ofiţerii de securitate de la Bucureşti cooperau cu poliţia de la München. Aceasta le-a comunicat că toate măsurile de siguranţă au fost luate şi totul este în ordine. La care cei de la Bucureşti au răspuns că totuşi există un pericol concret. Iar cînd cei de la München i-au contrazis în mod categoric, ofiţerii de securitate de la Bucureşti le-au oferit, în mod politicos, o analiză a lor care arăta că în München există un român în vîrstă de 17 ani care a declarat într-un cerc de prieteni că se pregăteşte să-l împuşte pe Ceauşescu. I-au dat numele şi indicaţia că acel tînăr refugiat român locuia la preotul greco-catolic din München, părintele Vasile Zăpârzan. Cei de la München au fost la început sceptici, dar cercetînd, au constatat că informaţia primită de la Bucureşti era exactă, tînărul avea un revolver, iar, în semn de preţuire, ofiţerul de poliţie de la München i-a dăruit casca lui celui de la Bucureşti. Mai tîrziu, am aflat că povestea era adevărată, chiar dacă nu atît de dramatică, fiind vorba de o ameninţare mai mult verbală. În convorbirea din Blocul Turn, maiorul de securitate nu o spusese din întîmplare, ci ca un fel de introducere la ceea ce era de data aceasta sarcina lui cea mai importantă. În sensul acesteia, a început să-mi vorbească despre atitudinea duşmănoasă a părintelui Vasile Zăpârţan faţă de regimul din România. Întîmplător, aflasem de la o credincioasă din München a părintelui Zăpârţan, o nemţoaică originară din Basarabia, persoană modestă, caracterizată printr-un mod de naivitate mult mai inteligentă decît te-ai fi putut aştepta, care făcuse o vizită în România, unde fusese abordată de securişti, cît de interesaţi de persoana părintelui V.Zăpârţan şi porniţi împotriva lui erau aceştia. Eu îl cunoşteam pe părintele Zăpârţan, un om plin de abnegaţie şi devotament faţă de refugiaţii români şi în acelaşi timp de multă vreme angajat în lupta anti-comunistă, nu numai cea publică, ci şi cea legată de mişcarea de rezistenţă din Ţară. Maiorul începea să devină mai precis, trecînd de la imaginea pe care o avea el despre preotul V.Zăpârţan la nedumeriri şi întrebări pe care să mi le pună mie asupra acestuia. La care am replicat cu nevoalată indignare: - „Domnule maior, eu nu pot să cred că nu aţi citit dosarul meu. Văd că după ce m-aţi avut în prăvălie, inclusiv în închisoarea de anchetă Malmaison, nu vă cunoaşteţi deloc marfa. Cum vă puteţi închipui că, în Ţară, după ce, pînă la urmă Securitatea m-a avut în mîna ei, nu a reuşit să-mi stoarcă nici o concesie, darmite să mă transforme în informator şi o să realizaţi dumneavoastră acest lucru acum, după ce am părăsit România şi trăesc sub alt regim şi legislaţie?” Maiorul s-a înroşit la faţă de enervare şi mînie. Tonul în care a respins reproşul meu părăsiese atmosfera dialogului binevoitor şi dornic de cunoaştere. Lovisem la ţintă. Nu numai că nu îşi va putea îndeplini scopul principal, acela al începutului unei colaborări, dar reacţia mea rupsese în locul acesta pînza de păianjen a sistemului de care depindea totuşi statutul şi viitorul lui profesional. De data aceasta victima puteam fi mai puţin eu decît el.

Braseria din Blocul Turn

            Această ciocnire a mea cu maiorul de Securitate în braseria bucureşteană din Blocul Turn, declanşată de încercarea lui de a obţine un prim pas de colaborare, pornind de la cazul duşmanului lor pe frontul luptei anti-comuniste făţişe şi subterane care era într-adevăr părintele Vasile Zăpârţan, se întîmpla în 1974. În 1976, părintele Zăpârţan, aflat la volanul automobilului cu care se întorcea de la centrul de refugiaţi Zindorf împreună cu 3 refugiaţi români pe care îi condusese acolo pentru efectuarea unor formalităţi, a avut un grav accident, în care a murit el şi doi dintre însoţitori. Într-un raport anual al poliţiei de resort bavareze s-a afirmat că accidentul respectiv a fost provocat tehnic de către agenţi ai Securităţii din România. Numai cu două săptămîni mai înainte de acel tragic sfîrşit îl vizitasem pe părintele Zăpârţan la spital, unde pentru scurt timp trebuise să se interneze. Cu această ocazie, el mi-a spus, adînc afectat, că s-a convins că cel mai apropiat camarad de luptă al lui, preşedintele Asociaţiei românilor din Sudul Germaniei, este principalul agent al Bucureştiului la München (am crezut atunci şi cred şi acum că părintele Zăpârţan se înşela dar ştiam prea bine că în exil patriotismul era presărat cu aprige pasiuni care nu se lăsau pe loc contrazise). Pe urmă, mi-a povestit că medicii au constatat că sufere de o serioasă boală de inimă, cu pericol de sincopă subită, şi pe acest motiv i-au cerut să renunţe în orice caz la conducerea automobilului. Mi-a spus: „Vă rog să nu spuneţi  nimănui de avizul doctorilor, pentru că eu nu pot renunţa la sumedenia de drumuri pentru refugiaţi, pentru credincioşi, bolnavi ş.a.m.d.”. Eu am insistat ca el să ţină seama de gravul avertisment al medicilor. O făceam, dar fără prea mare speranţă. Retrospectiv, am putea gîndi că e posibil ca o sincopă cardiacă să fi fost cauza accidentului mortal şi nu mîna Securităţii.

            Întorcîndu-mă la convorbirea mea din 1974, la Bucureşti cu maiorul de securitate, voi spune nu numai că riposta mea era reacţia la inedita şi inadmisibila încercare a lui de a mă „descoase” despre preotul anti-comunist din München, dar şi că ea definitiva constatările mele că în această a doua vizită în Bucureşti măsurile informative în privinţa persoanei mele luaseră o turnură mai acută. Cred că intenţionat procedau mai ostentativ şi am socotit că scopul era de a mă face să înţeleg că trebue să încetez de a mai veni în vizită în România. Aceasta însemna că prietenii mei vor simţi şi ei schimbarea în rău a reacţiei şi comportamentului Securităţii faţă de cazul Stroescu şi dorinţa lui de a-şi vizita Patria.

            În dosarul pe care îl citeam acum, schimbarea aceasta de climat se reflecta în faptul că în timp ce scurta, politicoasa şi nesemnificativa întîlnire din 1971 cu maiorul în trei (eu, Constantin Sava Dimitriu şi maiorul) este menţionată în treacăt, cu accent pozitiv, cealaltă convorbire de durată din 1974, în doi, cu aluzii străvezii la omniprezenţa Securităţii, flatări şi capcane şi, la un moment dat chiar o tentativă de, cît de cît, exploatare profesională, soldată din partea mea cu iritarea şi riposta cuvenită, ceea ce pînă la urmă a echivalat cu un eşec profesional pentru maiorul vădit indispus, nu era menţionată cu nici un cuvînt în piesele de altfel destul de amănunţite ale acelui dosar.

            Mi-amintesc de maior fără resentimente.

Constantin Sava Dimitriu şi ceilalţi buni prieteni ai mei nu ar fi vrut ca eu să renunţ lvizitele în Ţară, dar mi-am dat seama că le-aş putea provoca tracasări mai mari decît îmi închipuisem iniţial. Venise timpul unei dureroase acceptări a inevitabilului. Viitoarea mea călătorie în România a devenit posibilă abia în 1990.

Numele de cod „Tudor”

            Arhitectul Constantin Sava Dimitriu m-a vizitat de două ori la München. În prealabil, pornindu-se de la iluzoria lui recrutare ca „informator” cu numele de cod „Dumitru”, i s-a indicat ce trebue să mă întrebe. Dimitriu mi-a înşirat întrebările şi ne-am înţeles asupra răspunsurilor. El avea funcţia de arhitect al Întrepriderilor Magazinelor de prezentare ale Industriei Alimentare şi venise la München în interes de serviciu, însoţit de un şef al lui cu care am şi făcut cîteva plimbări împreună. Bineînţles că problema îmbrobodirii Securităţii nu am discutat-o de faţă cu el. L-am găsit acum şi pe el în dosarul întocmit de Securitate. Era agent considerat de încredere al Securităţii cu numele de cod „Tudor”, pe care îl însărcinaseră să-l observe pe Constantin Sava Dimitriu şi să raporteze şi despre mine. Am citit nişte note informative ale lui, care nu m-au indispus deloc. Trecea sub tăcere că mă cunoscuse între 1945-1947 la Râmnicu-Vâlcea ca elev de liceu, afiliat Tineretului Naţional Ţărănesc, al cărui vice-preşedinte eram (s-a bucurat de reîntîlnire şi a avut o atitudine deschisă şi respectuasă). Informaţiile raportate despre mine erau inofensive şi chiar „pozitive”. Cît despre arhitectul Dimitriu, subalternul lui, portretul şi caracterizarea pe care i-o făcea el pentru Securitate erau inteligent redactate şi de-a dreptul elogioase. Diagnosticul meu asupra agentului Tudor: aveam de a face cu tînăr manager, ager şi abil atît în relaţiile cu puterea cît şi în afaceri, pe un fond net refractar la comunism şi sensibil la solidaritatea românească, la care se adăuga capacitatea de a admira.

            Am promis că mă voi referi şi la acele antecedente de profundă rezonanţă în viaţa şi prietenia mea cu arhitectul Constantin Dimitriu pe care Securitatea în cea mai mare parte nu le-a cunoscut, iar puţinul pe care l-ar fi avut  nu l-a înţeles şi nu l-a raportat la ansamblu, aşa că a ajuns pînă la urmă să creadă că l-a înrolat cu adevărat de partea ei împotriva idealurilor noastre comune şi chiar a persoanei mele pe Constantin Sava Dimitriu. Ba, aşa cum poţi citi în dosarele Securităţii, aceasta a crezut că ar putea să obţină prin el infiltrarea mea informativă la Europa Liberă. Noi amîndoi am parcurs, plecînd de la afinităţi în parte structurale şi de la o imagine interioară a unei Românii esenţiale în pericol de a fi degradată, diferitele etape (pînă la urmă chiar metamorfoze) ale stăpînirii comuniste, pătrunşi, ca de o muzică interioară, de credinţa, că, în acord sau în dezacord cu soarta noastră personală, acea Românie trebuie apărată. Revoltă, rezistenţă naţională, „luptă iubitoare” (K.Jaspers: „der liebende Kampf”), semnale dinspre adîncurile arhetipurilor inconştientului colectiv, vis haiducesc oltenesc, refuz al desprinderii de Europa, onoare naţională şi personală, tot atîtea căutări şi chemări cu ecouri nenumărate la vremea aceea  de invazie dinafară şi dinăuntru. Timpuri parcurse împreună, cu obidă dar în primul rînd cu încîntările tinereţii, cu mînii dar şi nonşalanţe, sub semnul atotbiruitor al prieteniei, căci a mea cu Constantin Sava Dimitriu s-a născut şi a dăinuit, neabătut, în conjuncţie cu alte trei prietenii, care ne constituiseră într-un grup nedespărţit        – „oltenii” exclamau cunoscuţii noştri -  în care stilurile individuale şi liberalitatea se armonizau cu idealuri comune necondiţionate, iar solidaritatea nu are rost să mai fie menţionată pentru că ea exista de la sine şi perpetuu. 

            Constantin Sava Dimitriu împreună cu cîţiva prieteni, printre care şi inginerul Constantin Ciuceanu (prezent şi el, sub numele de Vlad, în romanul meu autobiografic deja amintit) au pregătit şi efectuat o deplasare în munţi, cu scopul de „a găsi locuri unde ar putea fi paraşutate din străinătate diferite materiale necesare în cazul unei contrarevoluţii sau război” (Referat-Securitate din 14 martie 1972- Strict secret – exemplar unic) şi a depozita cîteva arme uşoare pentru o însemnată organizaţie secretă de la Craiova, în fruntea căreia se găsea valorosul general de rezervă Carlaonţ. Pe vremea aceea, nu legasem încă prietenia mea cu Constantin Sava Dimitriu, dar niciodată n-am ştiut că el i-a vorbit totuşi de intenţia lui de a se duce în munţi cu acel scop tatălui său, generalul Romulus Dimitriu, fost comandant al trupelor române la Stalingrad, acum în funcţie de comandă la Cluj. Acesta, cu toate că, după prizonierat, se întorsese din Rusia cu divizia Tudor Vladimirescu, nu numai că nu s-a împotrivit, ci i-a dat un subaltern al lui de încredere, un plutonier specialist, care le-a adus cîteva cutii de grenade şi le-a arătat şi cum trebue să le depoziteze. Dar după cîtva timp, generalul i-a chemat pe fiul lui şi pe inginerul Constantin Ciuceanu la Cluj, unde le-a spus: „Tocmai m-am întors dintr-o călătorie la Moscova, unde m-am convins acum, cu certitudine, că occidentul ne-a abandonat pentru zeci de ani în sfera de dominaţie sovietică. Deci nu există ieşire din această situaţie, iar voi trebue să părăsiţi imediat acţiunile sau preparativele de rezistenţă, care ar însemna sinucidere inutilă. Cred că ar trebui ca, mai degrabă, intelectualii români să intre în Partidul Comunist penru a căuta să-i influenţeze ei cursul, în direcţia intereselor noastre naţionale.”. Iată o altă faţă a generalului, necunoscută chiar printre membrii familiei, cu excepţia, după cum se vede, a fiului său, care am constatat totuşi că        –  dincolo de toate - îşi păstrase o poziţie critică faţă de cariera tatălui. Cît despre organizaţia de rezistenţă craioveană, ea a fiinţat intactă pînă cînd a fost depistată, ceea ce a dus la nenumărate condamnări la zeci de ani de închisoare. Iar prietenii mei, Constantin Sava Dimitriu şi Constantin Ciuceanu, nu au fost receptivi la sfaturile generalului Dimitriu. Nu nunumai că n-au încercat niciodată obţinerea unui carnet de membru de partid, ci pot depune mărturie că, după puteri şi împrejurări, nu au renunţat deloc nici la gîndul şi nici la fapta rezistenţei naţionale. În legătură cu căderea organizaţiei de rezistenţă din Craiova-Oltenia, cei doi nu au fost reperaţi de Securitate, deoarece ei nu se încadraseră în structurile ei, iar expediţia de depunere de arme etc. în munţi o făcuseră nu ca membrii ai organizaţiei, ci ca ajutor dat acesteia şi membrului marcant al organizaţiei, Radu Ciuceanu, care a fost condamnat la 15 ani închisoare, dar care, în ciuda torturii, păstrase secretul asupra celor doi. Ceea ce nu a împiedicat, ca, nu ştiu pe ce bază, Securitatea să consemneze mult mai tîrziu într-un raport din 1971, care se referea la mine şi pe care l-am citit acum că: „După căderea organizaţiei << Rezistenţa >> (1948) membrii rămaşi în libertate printre care şi Dimitriu Constantin Sava au continuat să se întîlnească şi să întreţină relaţii apropiate.”. Mai mult decît atît, în acelaşi document al Securităţii se face afirmaţia, întru totul eronată că: „Din organizaţia de Rezistenţă a făcut parte şi Stroescu Nicolae, care deşi nu a fost implicat în proces a rămas în postură de fugar pînă în 1964 cînd s-a predat.....”  .

            Revenind la tracasările şi chemările lui Constantin Dimitriu la Securitate, despre care ne-a ţinut tot timpul la curent şi care pe atunci nu se refereau la mine, ci la problemele din 1947-1948 etc., mi-aduc aminte cum, mai încoace în timp, după ce eu ieşisem, în noiembrie 1964, din închisoarea de la Malmaison şi locuiam în acelaş imobil cu Constantin Dimitriu, devenindu-i din ce în ce mai insuportabile acele convocări la Securitate s-a sfătuit cu mine cum ar putea scăpa de ele. I-am recomandat să-i cheme el pe securişti la telefon şi să le spună: „Domnilor, m-aţi convocat şi chestionat în probleme care ţin de competenţa dumneavoastră, dar nu au nimic de a face cu profesiunea şi preocupările mele. Ce aş fi putut să vă spun, v-am spus. Dumneavoastră însă continuaţi să îmi cereţi asemenea întîlniri într-o măsură care a început să-mi greveze timpul şi să-mi răpească liniştea. Vă rog să puneţi capăt acestor tracasări şi vă anunţ că dacă nu încetaţi mă voi adresa Procurorului General al Republicii”. Am fost de faţă cînd Constantin Dimitriu le-a vorbit la telefon în felul acesta securiştilor. Cred că ea prin 1966 şi a dat rezultatul sperat. L-au lăst în pace. Atunci ......

            Au trecut mulţi ani în care eu şi prietenul meu Constantin Dimitriu am mai avut de lucru cu „atotputernicii” care atunci, cînd însfîrşit, s-a dovedit că aveau picioare de lut, prietenul meu părăsise lumea aceasta atît de frumoasă şi cîteodată atît de anevoioasă. Un semn că el nu s-a mistuit în haos, că există un dincolo izbăvitor şi răscumpărător, cum omul a tot crezut de la Platon pînă la ţăranul din Carpaţi, poate fi întrevăzut şi în ceea ce şi la Constantin Dimitriu şi alţii a însemnat dragoste, bucurie, curaj, jertfă, clipe ale depăşirii de sine, înclinare în faţa misterului cel veşnic. Mărturia e aducere aminte şi punerea adevărului în drepturile sale. În „dosarul de reţea” al Securităţii se spune despre el: „În martie 1972 <<Dumitru>> (numele de cod al lui C.Dimitriu – n.m) a fost recrutat de căpitanul Băsceanu Ion. <<Dumitru>> a motivat că în colaborare cu organele de securitate din 1956 nu şi-a putut aduce aportul în privinţa lui Stroescu deoarece nu se afla în relaţii apropiate .....”

Un domiciliu conspirativ

            Din capul locului trebue să spun că eu, care în 1956 eram căutat de Securitate şi trăiam ascuns în Bucureşti, am fost imediat informat de Constantin Dimitriu, care la un moment dat îmi găsise un domiciliu conspirativ, că l-au invitat la Securitate. Nu putea şti ce vor de la el în afară de vechea poveste cu Johnny Vorvoreanu etc. Ne gîndeam împreună, doi vechi prieteni, Radu Cioroianu şi Ninu Constantinescu şi eu, dacă nu cumva securiştii îl vor întreba şi despre mine. Şi speram că nu va fi aşa, pentru că pînă atunci reuşisem să ţinem deoparte prietenia mea ceva mai nouă cu Constantin Dimitriu. Cu evidentă imprudenţă, ne-am dat întîlnire cu el într-o bodegă unde să vină după ce s-a convins că nu este filat. Dimitriu a venit încălzit de lunga discuţie cu securiştii, s-a răcorit cu o bere şi ne-a povestit cu amănunte întortochiata discuţie pe care o avusese. Eram uşuraţi pentru că nu fusesem menţionat. Documentele Securităţii alunecă, după cum se poate vedea, neştiutoare peste acea perioadă. Care este realitatea care şi de această dată anulează orice bază de adevăr a etichetării lui Dimitriu ca informator al Securităţii? Cu cîţiva ani înainte de amintitul 1956, C.Dimitriu m-a salvat dintr-un impas periculos. Ascunzătoarea mea devenise foarte vulnerabilă. C.Dimitriu s-a zbătut şi (asumîndu-şi riscurile evidente) mi-a găsit o ascunzătoare pe termen lung, la o prietenă a lui, în strada Visarion nr.7. În romanul meu autobiografic, publicat în 2001, există un capitol intitulat „Fără vizuină”, urmat de cel intitulat „O oază pe strada Visarion”. Din acea locuinţă conspirativă s-a pornit scurta excursie în Retezat pe care, în anul de relativă destindere, după moartea lui Stalin şi speranţele „spiritului de la Geneva”, 1954, Constantin Dimitriu, mare iubitor şi cunoscător al drumeţiei montane, a iniţiat-o şi organizat-o, ca să-i ofere lui Stroescu „o evadare din evadare”.

            În acea excursie, pentru mine clandestină, am fost însoţit de Ninu Constantinescu şi inginerul Dan Bumbaru, fiind călăuziţi de Constantin Dimitriu, care la Cabana Pietrele a reuşit să înregistreze numai buletinele lor de populaţie. Aşa că acea întîlnire de trei zile cu măreţia Retezatului şi frumuseţea de vis a salbei de lacuri de la lacul Galeş şi Tăul Negru pînă la lacul Bucura, Florica, Ana .... nu a lăsat nici o urmă nici la Cabana Pietrele şi ,aşa cum se poate acum constata cu certitudine, nici în Dosarul de Urmărire pe Ţară. În schimb, în special după răscoala din Ungaria, în 1956, şi temerile suplimentare ale regimului de la Bucureşti, presiunea şi căutarea securităţii s-a intensificat. În toţi acei ani, pînă cînd m-am predat Procuraturii Militare şi am fost preluat de Securitate în septembrie 1964, arhitectul Constantin Dimitriu nu şi-a întrerupt niciodată legătura şi caldul sprijin moral în existenţa mea subterană. Privind înapoi, nu voi aminti decît cîteva din intervenţiile benefice ale dragostei lui prieteneşti: Sora mea, Ştefania, cu care mă întîlnisem, tot sub scutul secretului, în apropiere de Reşiţa, unde era medică dentistă, a insistat foarte mult să mă ajute cu o sumă de bani trimisă lunar. Un om care trăia în Bucureşti în clandestinătate, fiind urmărit de Securitate, nu putea primi prin poştă bani trimişi din Banat. Eu şi aşa stăruisem cît mai convingător cu putinţă ca ea să nu-i spună nimănui de acea întîlnire, pentru că dacă Securitatea mă prinde eu nu o voi recunoaşte sub nici o formă, ci voi spune că noi nu ne-am văzut de ani de zile şi ea nu ştie de ce am dispărut. Întors în ascunzătoarea din Visarion 7 şi povestindu-i lui Constantin Dimitriu, el mi-a oferit imediat o soluţie pe care am şi aplicat-o ani de zile. Sora mea a trimis lunar banii prin mandat poştal pe adresa soacrei lui din Căderea Bastiliei, căreia i s-a spus (ea mă cunoştea) că lucrez pe nişte şantiere din provincie, fără adresă fixă, că mi-am pierdut camera din Bucureşti şi (pentru că şi el lucra din cînd în cînd în deplasare) aceasta e soluţia ca eu să primesc nişte bani din partea sorei mele. Am intrat în aceste amănunte pentru că, după ce m-am predat şi a început ancheta în închisoarea Securităţii, Malmaison, momentul cel mai greu l-am avut atunci cînd am constatat că sora mea, care acum lucra la Târgu-Jiu, a fost luată prin surprindere de Securitate şi a făcut greşeala să recunoască trimiterea acelui ajutor bănesc lunar pe adresa soacrei lui C.Dimitriu. În condiţiile de atunci, a fost gravă lovitură dată întregului eşafodaj al strategiei mele, care consta în a susţine că nimeni, chiar cei care m-au găzduit, nu au ştiut niciodată că eu sunt un fugar urmărit de Securitate. Aceasta era ultima mea redută morală, pe care eram hotărît să o apăr cu orice preţ pînă la capăt împreună cu onoarea mea şi acum reduta căzuse, iar securiştii vor merge la doamna din strada Căderea Bastiliei, de la ea la Constantin Dimitriu şi de la el la ceilalţi devotaţi prieteni ai mei, despre care eu declarasem că  nu i-am văzut de mult şi că, şi pe cînd încă mă vedeam cu ei, vrînd să nu-i pun în primejdia de a fi consideraţi complici şi condamnaţi ca atare, le-am ascuns situaţia mea de fugar politic. Desigur că şi după ireparabila fisură provocată de recunoaşterea sorei mele eu nu am dat nici un pas înapoi de la susţinerea că nici ea şi nici alţii nu şi-au dat seama şi n-au ştiut că eu sunt căutat de Securitate. Cred că marea încordare de atunci a contribuit în mod providenţial la perforarea ulcerului meu stomacal şi întreruperea anchetei, căci a trebuit să fiu transportat în cursul nopţii şi operat de urgenţă la spitalul închisoare Văcăreşti. Iar acel vîrtej care mi se păruse fatal a încetat în clipa cînd, la cîteva zile de la operaţie, un maior de Securitate de la Malmaison m-a vizitat la patul de suferinţă şi m-a întrebat încă odată dacă Constantin Dimitriu, către care se deschisese pîrtia periculoasă a anchetei, a ştiut sau nu că cel căruia i-a făcut acel serviciu este urmărit de Securitate. I-am răspuns cu voce slăbită, dar totală fermitate că nu a ştiut nimic. Maiorul avea o fizionomie dură, dar în privire parcă i se strecura o umbră de îngrijorare văzîndu-mă sub tuburile de perfuzie şi de oxigen şi nu a insistat, ci şi-a notat cîteva cuvinte, spunîndu-mi ceva de genul „asta e totul” şi a plecat.

            Mă întreb dacă cei care au crezut că îl „recrutează” pe Constantin Dimitriu îşi dăduseră osteneala să citească procesele verbale ale anchetei mele la Malmaison. Sunt aproape sigur că nu. Cît despre Dimitriu însuşi, el a fost fericit că am scăpat cu bine, iar eu deasemenea că perforarea ulcerului meu îl scutise pînă una alta de încă un bucluc cu Securitatea.

În Visarion 7

            Revenind la perioada dinainte de Malmaison, o altă cotitură periculoasă o avusesem atunci cînd eu nu mă mai ascundeam în Visarion 7, nemaiputînd să mai locuiesc nici la Inge, actuala mea soţie, iar drumul către prieteni era şi el minat. Mă înîlneam cu Inge, cu mari precauţii în oraş. Într-o zi, Constantin Dimitriu a venit la Inge şi a prevenit-o de un mare pericol pe care îl aflase excelentul meu prieten, Ninu Constantinescu, pistonat ani de zile în legătură cu mine, anume, că securiştii faţă de care cu toţii păstrasem secretul identităţii lui Inge, s-ar putea totuşi să ajungă la ea, căci au aflat unde lucrase cîndva. Constantin Dimitriu era de data aceasta foarte îngrijorat, temîndu-se de prăbuşire, dar nu a ezitat să vină să o prevină pentru a fi pregătită. Din fericire pentru noi toţi, securiştii au ratat pista.

            Cea mai încărcată de meditaţie şi dor este ultima dintre acele amintiri despre relaţia-legămînt în timpuri de răstrişte cu prietenul meu Constantin Dimitriu, pe care am vrut să le spicuiesc în rîndurile de faţă, se referă la o perioadă cînd am trăit ca pustnic în inima Bucureştiului. Rînd pe rînd Securitatea ajunsese la Ninu Constantinescu, Radu Cioroianu, vărul meu Şerban Săndulescu .... lista dusă pînă la capăt ar fi pea lungă. La Inge aproape că ajunsese şi numai un mic amănunt devenit decisiv datorită înnecării Securităţii în secretomanie (a fi „atotputernic” şi totuşi a-ţi ascunde chipul, semn al ireparabilei îngemînări a nesincerităţii cu minciuna) o salvase în ultimul moment, dar, în schimb, făcuse imperativă plecarea ei la părinţi în Germania. Pînă atunci, izolare mea nu însemnase singurătate permanentă. Se vorbeşte, pe drept cuvînt, de o singurătate a omului în marile oraşe. În cazul meu, la acea singurătate în mijlocul anonimatului masificat se adăugau şi poruncile clandestinătăţii. Nu mai aveam momentele de intercomunicare, cît ar fi fost ele de sporadice. Cu o excepţie: odată pe săptămînă, mă întîlneam, pe o alee singuratică din Cimitirul Belu, cu Constantin Dimitriu, pe care Securitatea încă nu îl abordase în legătură cu mine. Şi totuşi, practicam o tehnică de verificare a unui eventual filaj. Scurta prezenţă a lui Constantin Dimitriu aducea cu ea o adiere a zilelor, bune sau rele, în care el şi eu încă ne bucurasem să fim ca şi împreună cu cei deveniţi acum inaccesibili pentru mine şi cu care el făce legătura, informîndu-mă dacă şi cu ce întrebări îi mai abordse Securitatea. Dar nu era numai aceasta. C.Dimitriu era un om cu simţ estetic şi amator de literatură, istorie, lumea ideilor, filozofia vieţii. Discutam, povesteam şi cînd vremea era frumoasă îi citeam din însemnările mele. Acest vizitator regulat  al insulei singurătăţii mele continua ca din totdeauna, atent şi cald, prietenia noastră. Parcă o puneam împreună dincolo de curgerea timpului. Recrutarea lui C.Dimitriu ca informator pe urmele mele nu a existat decît în închipuirea ofiţerilor de securitate respectivi. De altfel, într-o rezoluţie scrisă, găsită în dosar, se arată că, după cele două vizite ale mele la Bucureşti, întrucît eu nu voi mai veni în Ţară, s-au epuizat posibilităţile de informare prin C.Dimitriu şi chiar se remarcă faptul că la „recrutarea” lui verificările nu au fost suficiente.

            Eu şi cu Constantin Dimitriu cred că am procedat mult mai conştiincios în privinţa strategiei „informaţiilor” şi „răspunsurilor” pe care e bine să le dea în 1970, 1971, 1974. Iar mai înainte de aceasta, nu fusese decît prietenie, dragoste de Ţară, împotrivire comună.

            Titlul: „Dosarul de Reţea Dimitriu Sava Constantin” conţine un cuvînt adevărat dar cu sensul inversat. Constantin Sava Dimitriu a aparţinut Reţelei, înzestrată cu mai multe şi mai ingenioase fire decît se mai ştie, a Rezistenţei Naţionale.  

Pentru Ziarul Adevarul 4 B by Vlad Andriescu

Notă: Intertitlurile aparţin redacţiei