EXCLUSIV Nicolae Stroescu Stînişoară despre „Europa Liberă“, Emanuel Valeriu şi Securitate
0
În partea a cincea a interviului cu Nicolae Stroescu Stînişoară, fostul director de la „Europa Liberă“, explică relaţiile lui Emanuel Valeriu cu Securitatea.
„Adevărul”: L-aţi suspectat, de pildă, pe Emanuel Valeriu de legături neortodoxe cu Securitatea?Nicolae Stroescu Stînişoară: Relaţiile Europei Libere cu dl. Emanuel Valeriu au fost marcate de o zi care sta sub semnul neîndoielii. Abia se ridicase în mare grabă helicopterul cu Nicolae şi Elena Ceauşescu de pe acoperişul Comitetului Central şi dînsul ne-a comunicat de la oficiul telefonic de lîngă Grădina Icoanei acest eveniment de răscruce – cît de încărcată de necunoscute era ea, se va arăta în curînd, dar în momentul acela nu era loc pentru întrebări şi codeli - , iar în staţia telefonică asaltată în acea zi cu o înflăcărare inedită, oameeii i-au făcut loc d-lui Emanuel Valeriu cînd au auzit că vrea să vorbească cu Europa Liberă de la München şi au fost mai mulţi care s-au oferit să ajute la completarea sumei necesare atunci cînd s-a văzut că nu-i ajungeau banii pentru achitarea taxei pentru o convorbire care făcea ca Europa Liberă să fie printre primele, dacă nu prima, organizaţie jurnalistică în situaţia de a prelua ştirea fugii dramatice a şefului statului român. În zilele care au urmat dl. Emanuel Valeriu ne-a transmis un număr de reportaje despre evenimente, declaraţii, întruniri politice din Bucureşti. Dar la scurt timp, persoane din Bucureşti, ca şi dintre redactorii noştrii care se ocupau cu actualităţile româneşti, mi-au atras atenţia că dl. Emanuel Valeriu depăşeşte graniţele reportajului obiectiv în direcţia unor afirmaţii tendenţioase în favoarea politicii F.S.N.-ului, cu toate că se prezintă ca fiind din partea Europei Libere. După ce am verificat cu grije lucrul acesta, ba am putut chiar vedea într-un ziar din Bucureşti alături de formulările d-lui E.Valeriu, străine de echidistanţa necesară, în cadrul unei întruniri feseniste unde participa, purtînd totuşi pe piept un carton cu inscripţia Radio „Europa Liberă”, am avut cu dînsul o convorbire telefonică unde i-am mulţumit, fără nici o rezervă, pentru gestul său din 22 Decembrie, precum şi pentru reportajele care au urmat, dar i-am spus că trebue să încetăm colaborarea întrucît dînsul deja a creat confuzii care denaturează poziţia şi atitudinea nesubiectivă dar fără echivoc, adoptată de postul nostru de Radio. Nu avusesem cum să-l cunosc în trecut personal pe dl. Emanuel Valeriu iar acum, mai degrabă dezamăgit decît iritat, nu am formulat nici un reproş, ci numai explicat poziţia noastră şi motivaţia necesităţii unei despărţiri profesionale, iar dînsul, neoferindu-mi nici un argument convingător împotriva faptelor invocate, din acel moment noi nu am mai transmis contribuţii ale sale. Bineînţeles, am achitat, pe deplin, datoria noastră de onorar cuvenit acestui binevenit colaborator dintr-o zi care promisese istorie.
Prin iulie 1991 am primit prin poştă la redacţia noastră din München o scrisoare trimisă din Bucureşti, semnată de doctorul în drept Eugen Pop, advocat şi Pamfil Ionaş, economist, domiciliaţi în Bucureşti, strada Ilfov, nr.1, pe care o reproduc ca atare:
„ SIMPLE OMISIUNI SAU FALSIFICAREA VOITĂ A ISTORIEI?
Onorată Redacţie,
Am ascultat cu multă atenţie, în seara zilei de 16 iulie 1991, interviul acordat de dl. avocat Pamfil Ripoşanu din New York, luat de dl. Emanuil Valeriu. Am reţinut observaţia d-lui director general al T.V. că, precedentul interviu realizat cu dl. Ripoşanu, a suscitat vii ecouri şi controverse, mare parte dintre cei care au luat poziţii, declarîndu-se nemulţumiţi de afirmaţiile avocatului american de origine română, ne situăm, cu părere de rău, printre aceşti nemulţumiţi, pentru motivele pe care le arătăm mai jos.
Îl cunoaştem îndeaproape pe dl. avocat Ripoşanu, atît din perioada tinereţii domniei sale în ţară, cît şi din contactele personale pe cre le-am avut în America, cu ocazia unor vizite făcute în 80.
Este cunoscut că dl. avocat Ripoşanu a avut relaţii foarte strînse cu familia Dr.Petru Groza, pe care nu e cazul să detaliem aici. Nu ne miră aşa dar, că domnia sa a căutat să apere personalitatea Dr-lui Groza, al cărui partener politic a devenit în anul 1945, cînd a fost numit secretar general al Consiliului de Minştri, detaşîndu-se, printr-un viraj spectaculos, de Partidul Naţional Ţărănesc.
Acesta este omul. Dincolo de împrejurările sau accidentele biografiei sale, ni se pare intolerabil, ca pentru considerentele personale, un om, care se declară răspicat ca bun român şi creştin „catolic” (adăugăm noi, <<greco-catolic>> făcînd parte dintr-o veche familie greco-catolici de preoţi din Transilvania), să sacrifice adevărul istoric, făcînd jocul actualei puteri.
Despre ce este vorba? Despre întrebarea d-lui Valeriu adresată d-lui Ripoşanu, în legătură cu raportul de <<amiciţie>> între Regele Mihai I şi Dr.Petru Groza. Este cunoscut de către toţi cei mai în vîrstă, comportarea exemplară, ţinuta morală, ireproşabilă, educaţia aleasă de spirit românesc a Majestăţii Sale, calităţi pe care le-a manifestat atît în viaţa Sa particulară, cît şi ca Suveran al Ţării. Spre deosebire de Majestatea Sa, Dr.Petru Groza era un om veşnic bine dispus, jovial şi cu apucături de gentelman, dar avea serioase tare de caracter, trădînd partidele politice prin care a trecut, pentru ca începînd cu 6 martie 1945, cînd a fost impus ca prim-ministru de sovietici, să accepte jocul lor perfid şi să fie groparul şi călăul neamului său.
În legătură cu împrejurările în care s-a produs actul <<abdicării>> la 30 decembrie 1947, dl. Ripoşanu, deşi n-a fost în ţară, face afirmaţii, care seamănă perfect cu versiunea oficială a propagandei comuniste şi cu argumentele antimonarhice de azi, invocînd depoziţa unui singur martor ocular de la acel eveniment, pe care nu-l deconspiră, şi îi citează afirmaţiile din context, că relaţiile dintre Rege şi Dr.Petru Groza şi Gheorghiu Dej ar fi fost <<amicale>>.
Ni se pare ciudată această <<amicabilitate>> dincolo de minime relaţii protocolare, între Rege, care este un simbol al Neamului Românesc şi care s-a împotrivit la bolşevizarea Ţării şi cei doi demnitari comunişti, unelte servile a lui Stalin şi ale dominaţiei comuniste.
Am avut ocazia de a-l revedea, în mai multe rînduri, în America, pe regretatul Mircea Ioaniţiu, secretarul prticular al M.S. Regele Mihai I, care a fost alături de Suveran cu ocazia semnării actului de <<abdicare>>. Mărturia lui concordă cu multe alte versiuni reluate de multe publicaţii istorice sau de specialişti în materie. Regele a fost chemat de la Sinaia, împreună cu Regina Mamă, pentru comunicări urgente, fără a li se da explicaţii. Palatul Regal a fost înconjurat de o armată comunistă – Divizia Tudor Vladimirescu. Regele şi Regina Mamă au fost întîmpinaţi de Dr.Petru Grozea şi Gh.Gheorghiu-Dej, care le-a prezentat actul de <<abdicare>> spre semnare sub ameninţarea că, în caz de refuz un număr de studenţi luaţi ostatici vor fi executaţi. Pentru determinarea semnării, dl.Dr.Petru Grozea a arătat şi pistolul. Aceste împrejurări au fost momente de <<amiciţie>>?
Acesta este adevărul şi nu opiniile d-lui Ripoşanu şi Emanuil Valeriu, care se străduiesc cu tot dinadinsul să transmită milioanelor de telespectatori, parte din ei neinformaţi, că <<abdicarea>> s-a produs în împrejurări <<amicale>>.
Ce ar mai fi de spus?
Dr.Eugen Pop
Avocat
Pamfil Ionaş
Economist
Bucureşti, str. Ilfov nr.1
Am primit cîndva la Europa Liberă de la Mircea Ioaniţiu texte din mărturia lui şi îmi aduc aminte că el menţiona, într-adevăr, un pistol pe care Petre Groza l-a depus la loc vizibil cînd s-a dezbrăcat la cuier, atunci cînd s-a pezentat împreună cu Gheorghiu-Dej, la Regele Mihai ca să-i impună abdicarea.
Despre Petre Groza îmi revin în clipa aceasta două amintiri: În primul rînd acel pasaj din discursul ţinut de Iuliu Maniu în 1946 la Bucureşti în faţa Adunării Delegaţiei Permanente pe Ţară a PNŢ-ului în care – în contextul evocării avalanşei de represiune nemiloasă, călcarea în picioare a adevărului şi ingratitudinea la care trebue să se aştepte exponenţii PNŢ-ului sub zodia comunismului – Iuliu Maniu a povestit cum în timpul guvernării lui Ion Antonescu a fost arestat la un moment dat Petre Groza, sub acuzaţia colaborării cu anumite organizaţii subversive comuniste – nu e nevoe de subliniat gravitatea unei asemenea învinuirii în condiţiile de atunci – iar amicii lui Petre Groza au apelat la Iuliu Maniu să-l salveze printr-o intervenţie la mareşalul Ion Antonescu. Ceea ce Iuliu Maniu a şi făcut, telefonîndu-i lui Ion Antonescu, cu rezultatul că în 48 de ore Petre Groza a fost pus în libertate. Dar a venit şi ziua cînd Ion Antonescu a fost condamnat la moarte de un tribunal comunist şi atunci Iuliu Maniu a intervenit la Petre Groza, acum şef al guvernului, cu rugămintea de a înlesni o graţiere a pedepsei cu moartea pentru Ion Antonescu. Demersul a fost întîmpinat cu refuz.
A doua amintire a mea despre Petre Groza, iscată de aceste rînduri, împinge pe bolta memoriei frînturi de imagini dintr-o procesiune insolită urmărită pe timpul existenţei mele ilegale, într-o zi însorită cu dinţi, din ianuarie 1958 cum se scurgea pe strada Ştirbei Vodă către Cotroceni şi despre care a trebuit să mă dumiresc că era cortegiul funerar al lui Petru Groza. Spectacol jumătate solemn, jumătate politic. Cosciugul era urmat de un rînd de preoţi în odăjdii care se întindea în tot latul străzii. În acest cortegiu se aflau şi înalte feţe ale Bisericii. Era greu să uiţi că Petre Groza pecetluise conducerea guvernamentală comunistă a României, participase direct la izgonirea Regelui şi din 1952 fusese numit preşedinte al prezidiului Marii Adunări Naţionale.
Mai tîrziu, am aflat de la prietenul meu oltean Nony Arbore, care – deloc comunist – obţinuse postul de expert juridic al prezidiului Marii Adunări Naţionale, că numai cu o săptămînă înainte de a muri, după ce lipsise din motive de boală, Petru Groza spusese unui grup de tineri, printre care se afla şi el: „Eu nu am să mai vin cîtva timp la serviciu. Dar vreau să vă spun de pe acum şi vă rog să ţineţi minte: să nu vă uitaţi niciodată neamul şi tradiţia.” Această informaţie a fost completată cu aceea că Petru Groza ceruse pe patul de moarte să fie înmormîntat creştineşte. Nache Simionescu, avocatul care făcea parte dintre puţinii cu care eu, la dorinţa insistentă a acestuia, ţineam legătura, cu toate că ştia că sunt căutat de Securitate, avea propria lui informare şi interpretare: Gheorghiu-Dej, în ciuda ideologiei lui, i-a acordat lui Petru Groza această înmormîntare cu pompă religioasă, pentru că atunci cînd Hruşciov l-a invitat doar pe Groza singur la o întîlnire, omiţîndu-l pe Gheorghiu-Dej, de care vroia să se dezbare, Groza i-a răspuns că el nu poate veni decît împreună cu primul secretar al Comitetului Central. Ceea ce a fost acceptat, şi cu acea ocazie situaţia lui Gheorghiu-Dej a fost salvată.
Iată că atunci cînd a fost confruntat cu boala şi apropierea sfîrşitului vieţii, Petru Groza şi-a adus aminte de legea strămoşească, reafirmată în faţa unor tineri colaboratori ai lui şi a cerut să fie înmormîntat creştineşte. Îmi notam, retrospectiv, că acesta este, de fapt, încă un exemplu al zădărniciei măririlor omeneşti şi al preeminenţei eshatologiei asupra ideologiilor şi setei de Putere.
Revenind la dl. Emanuel Valeriu, diferendul iniţial a fost urmat, la intervale, prin două ieşiri de-a dreptul agresive de pretenţii materiale nejustificate, însoţite de specifice încondeieri şi denigrări de coloratură politică. Prima s-a produs la Bucureşti unde mă găseam împreună cu Robert Gillette, directorul Europei Libere, la o recepţie dată de guvern după încheierea unui Seminar internaţional cu tema „Limba română – mijloc de comunicare radiofonică”, organizat de Departamentul informaţiilor publice al Guvernului şi Radio-difuziunea română. La acest seminar participaseră, în perioada 10-15 decembrie 1992, redactori ai emisiunilor în limba română ale unor posturi de radio din străinătate, ziarişti, istorici. Acea recepţie a oferit prilejul de a mă întîlni cu cunoştinţe mai vechi şi mai noi, dar fără a-l neneglija nici pe Robert Gillette, aflat pentru prima oară în Ţara noastră. La un moment dat, mişcarea tacticoasă a micilor grupuri care se formau înfiripînd primele convorbiri a fost întretăiată de pasul sprinten şi ferm dar cu alură uşor zburdalnică de un bărbat bine legat care într-o clipă se şi găsea în faţa barului unde se instala, cu joviale saluturi şi strîngeri de mînă în stînga şi în dreapta. Oricum, o apariţie care spărgea ritmul molcom al acelei recepţii – destul de formală – şi am întrebat-o pe tînăra ziaristă, domnişoara Bîscă, cine este protagonistul? „Cum, nu-l ştiţi? Vadim Tudor.” Ea tocmai angajase o convorbire de fond pe care însă nu a trecut mult timp şi a trebuit s-o întrerup fiindcă l-am văzut pe Vadim Tudor, împreună cu un domn necunoscut, îndreptîndu-se cu paşi hotărîţi către directorul Robert Gillette, pe care îmi propusesem să-l protejez de cine ştie ce surprize în seara aceea a noastră, românească, atît de liniştită pînă atunci. Cei doi ajunseseră deja la el şi am constatat că iniţiatorul se numea Emanuel Valeriu, cu care nu mă întreţinusem în Decembrie 1989 decît la telefon. Vadim îl abordase deja, cu desinvotă exuberanţă, într-o engleză elegantă, pe directorul american, care îl urmărea cu toată atenţia. Şi avea de ce. Căci Vadim, în termeni urbani dar cu triumfală înverşunare, critica Europa Liberă în general şi în special în privinţa comportamentului faţă de problema maghiară şi faţă de Transilvania. Şi nu umbla cu monedă mică. De pildă, îl întreba pe Robert Gillette de ce Europa Liberă nu a spus că în Decembrie 1989 ungurii au ucis un colonel de securitate român vîrîndu-i în gură un şobolan. Şi aşa mai departe. Am întrerupt şuvoiul, adesîndu-mă direct d-lui Emanuel Valeriu: „Domnule Valeriu, dumneavoastră cunoscînd sentimentele şi opiniile domnului Vadim Tudor faţă de Europa Liberă, de ce l-aţi adus la domnul Gillette, care se găseşte aici ca oaspete al guvernului român în urma participării la o importantă acţiune de inter-comunicare culturală şi profesională patronată şi de forurile guvernamentale româneşti?” Mi-a răspuns că vroia să-i comunice directorului american revendicarea unor datorii de onorar pe care le-ar fi avut Europa Liberă faţă de el şi nu le-a achitat, iar el necunoscînd limba engleză l-a rugat pe Vadim Tudor să facă oficiul de translator. „Dar nu m-aţi fi avut pe mine ca translator?” Ne găseam toţi patru faţă-n faţă şi m-a surprins oarecum faptul că Vadim Tudor a acceptat, fără protest sau comentar, întreruperea mea şi după aceea şi-a continuat mica filipică ocazională luîndu-l ca ţintă exclusivă pe Robert Gillette, de parcă nu m-ar fi implicat şi pe mine, cu toate că era vorba de emisiunile Departamentului român. Şi-a terminat scurta alocuţiune cu cuvintele: „I don’t like Free Europe, I don’t like the hungarians” şi ne-a salutat, retregîndu-se „victorios”, împreună cu domnul Emanuel Valeriu. Remarca lui Robert Gillette la monologul lui Vadim: „Un om care vorbeşte atît de bine englezeşte şi se îmbracă aşa de elegant şi care totuşi are idei atît de primitive!”
Oricum, s-a dovedit că litania d-lui Emanuel Valeriu despre o imaginară datorie de onorar neachitată de Europa Liberă începuse să aibă virtuţi de perpetuum mobile şi m-am hotărît să-i oferim, benevol, un mic cadou de încheiere a poveştii. Repet, nu-i rămăsesem cu nimic datori, dar imaginaţia se încrucişează cîteodată cu dorinţa. Între timp, aflasem că el fusse coleg de liceu cu vechiul nostru redactor Romilo Lemonidis, cunoscut ascultătorilor postului nostru de radio sub numele de Victor Cernescu. Prezent în organizaţia noastră neguvernamentală încă de la primele probe de emisiune, el a fost – a decedat în 1996 – un fin analist şi comentator de politică externă, păstrîndu-şi tot timpul interesul pentru problemele româneşti şi a îndeplinit funcţia de director asistent. De la el am aflat că, în anii dinainte de căderea comunismului, dl. Emanuel Valeriu îl vizitase de mai multe ori la München şi – ceea ce este şi mai important – îi încredinţase nişte scrisori nesemnate către ascultătorii noştrii, pe care Romilo le dădea mai departe cumnatului său, George Ciorănescu (acesta a fost cîndva director adjunct al Europei Libere, însemnat cărturar român, cu o vastă bibliografie pe tărîmul politic, literar şi istoric, printre care şi lucrarea „Basarabia, pămînt românesc disputat între Est şi Vest”, publicată mai întîi în englezeşte, în exil, şi apoi, în 2001, în Editura Fundaţiei Culturale Române, precum şi „Geneza Europei Comunitare”, publicată de Ştefan Delureanu în Editura Paideria, în 1999). Ciorănescu se îngrijea ca scrisorile să fie din nou dactilografiate la noi, înainte de a fi date pentru emisiune, ca să nu poată fi depistată originea. În momentul în care eram confruntat cu cazul Emanuel Valeriu, George Ciorănescu ieşise la pensie, iar în trecut el păstrase cu stricteţe discreţia necesară securităţii românilor care ne scriau sau luau legătura cu noi. Fără a şti cine furnizase acele scrisori şi neocupîndu-mă personal cu ele, le citisem şi impresia mea persistă că stilul, perocuparea, modalitatea de abordare nu îi aparţineau lui Emanuel Valeriu. Aflînd atunci de rolul jucat de admirabilul coechipier şi om de onoare care a fost Romilo şi pentru diminuarea penibilului situaţiei create de dl. Emanuel Valeriu, l-am rugat pe Romilo, ca fost coleg al acestuia, - cu atît mai mult cu cît venirea la München a lui Emanuel Valeriu urma să aibă loc într-un moment cînd eu nu mă găseam în localitate – să îl primească şi să stea de vorbă cu el, înmîndu-i, să-i zicem o „primă”, de 1000 de dolari. Domnul Emanuel Valeriu a sosit la München, a fost primit de colegul lui, Romilo, au stat frumos de vorbă la un coniac în cafetăria Europei Libere, cînd Romilo i-a îmînat şi cei 1000 de dolari pregătiţi din timp. Aceasta este povestirea banală. Versiunea publicată de dl. Emanuel Valeriu nu a avut nimic de a face cu întîmplarea reală. În articolul însoţit de fotografii, semant de dînsul, se arăta că Radio Europa Liberă este un teritoriu baricadat. Dovada consta într-o fotografie a unei porţi închise, formată din dreve groase, metalice. Această poartă exista într-adevăr, dar ea funcţiona cu deschidere automată la intrarea, în locul, nu prea spaţios, de parcaj al automobilelor. Intrarea pentru personalul şi vizitatorii Europei Libere era în permanenţă deschisă către serviciul de recepţie, care funcţiona ca în orice instituţie civilă. Clădirea Europei Libere, care în timpul războiului servise ca spital, eu am găsit-o în 1970 împrejmuită de o peluză despărţită de trotuar printr-o bară metalică la înălţime de cîteva zeci de centimentri, aşa că în timpul zilei copii o săreau ca să-şi culeagă mingile rătăcite, iar odată cu înserarea se putea ca vre-unul dintre întîrziaţii de la berăria din apropiere să se uşureze, în drum spre casă, peste mica bară de metal, de fapt un simplu semn al demarcaţiei, peste care, în 1981, teroriştii au făcut cîţiva paşi ca să pună bomba sub ferestrele secţiei cehoslovace. Cît despre zidul care după acel atac terorist a trebuit să fie clădit pe linia faţadei – nu şi în spatele clădirii, asigurat numai cu o sîrmă ghimpată – acesta a fost ridicat potrivit sfaturilor specialiştilor în anti-terorism şi întreprinderii bavareze de securitate, ai cărei angajaţi nu-i mai cereau părintelui Galeriu, cînd ne vizita, să le arate paşaportul, fiind impresionaţi de apariţia şi simpaticul semn de biencuvîntare cu care îi încînta părintele Galeriu.
„Adevărul”: Personal, l-aţi cunoscut pe Emanuel Valeriu, la Bucureşti, abia cu ocazia unei recepţii date după participarea dumneavoastră la un seminar internaţional la Sinaia, cu o temă interesantă pentru noi. Ce ne puteţi spune despre acel seminar internaţional?
Nicolae Stroescu Stînişoară: Între 10 şi 15 decembrie 1992 se desfăşura la Sinaia un seminar internaţional intitulat: “Limba română – mijloc de comunicare şi informare radiofonică”. Primind o invitaţie din partea directorului Radiodifuziunii Române, Eugen Preda, am participat împreună cu directorul Europei Libere, Robert Gillette, şi Neculai Constantin Munteanu la acea întâlnire pe o temă fericit aleasă de Radiodifuziunea Română, care, de altfel, constatasem (şi lucrul acesta s-a adeverit în continuare) că, spre deosebire de televiziunea naţională, se angajase, în ritm susţinut, pe drumul deschiderii informaţionale, al independenţei redacţionale şi al expunerii obiective.
În condiţiile date la ora aceea, nu era greu de văzut rolul pozitiv pe care îl jucau iniţiativele directorului Radiodifuziunii, Eugen Preda, în sensul unei abordări calitative a şanselor acelui moment politic, iar efectul se contura ca un reviriment autentic. S-ar putea spune că în cazul acesta aventura de atîtea ori dezamăgitoare a “tranziţiei” operase o metamofoză de sens şi de stil, personificată în atitudinea unui conducător al Rdiodifuziunii al cărui trecut politic era şi el grevat de servituţi ideologice ca şi al atîtor altora cărora nu le fusese însă dată o asemenea putere de înnoire, ca semn al drumului către o eliberare interioară care să se poată oglindi în fapte. Căci, la momentul acela, în ciuda unei disponibilităţi la dialog şi a unei anumite convergenţe a speranţelor care în anii care au urmat, din păcate (cît de încărcată de semnificaţii religios – spirituale este această expresie românească!) în loc să crească au dat înapoi, lucrul cel mai important îmi părea a fi curajul adevărului, împotriva disimulărilor machiate democratic sau a confuziei între propriul interes şi adevăr, fie ea chiar alimentată cu toate diplomaţiile instictive ale minţirii de sine, dincolo de care nu mai rămîn decît laşitatea şi cinismul.
Despre Eugen Preda, pe care urma să-l întîlnesc la Sinaia, ştiam prea puţin. Desigur, auzisem despre cariera lui ziaristică din lungii ani de dictatură comunistă, dar, oricum, atîrna în balanţă şi noul stil imprimat de el emisiunilor Radiodifuziunii Române, începînd cu cele de ştiri şi actualităţi.
După zilele convorbirilor noastre de la Sinaia, relaţiile de conlucrare dintre noi au descris o bună curbă ascensională. Aceasta, în ciuda lipsei de progres în privinţa tratativelor iniţiate de Europa Liberă pentru obţinerea, cu plata de rigoare, a unor mici durate de emisiune pe undele rezervate Radiodifuziunii Române, pentru fragmente din programele noastre, pentru ascultătorii din Ţară. Dar în privinţa aceasta am avut, de la început pînă la sfîrşit, sentimentul că o dispoziţie discretă dar fermă a puterii politice blocase drumul. În schimb, dialogul nostru era plin de viaţă, neconformist, receptiv şi bucuros de iniţiative. Încă o dată beneficiasem de magia francheţei. Stînd într-o seară la un pahar de vin, într-un mic restaurant de pe dealul Furnica, Eugen Preda, Robert Gillette, translatorul cu totul competent şi fidel şi eu, la un moment dat Preda ni s-a adresat: “dumneavoastră amenricanii”!…..La care eu am replicat prompt: “Domnule Preda, american, aici, este numai Domnul Gillette. Eu sunt român”. În ochii lui Preda, mari, întrebători, cu alunecări contemplative, am citit o mirare uşor amuzată dar parcă şi semnul unui început de cunoaştere mai puţin superficială a interlocutorului său.
Cheia personalităţii acestui director, care cerea celor puşi sub conducerea sa să nu i se adreseze cu acest titlu, pentru că el le este coleg (ceea ce nu suspenda nici exigenţele şi nici critica şi fermitatea deciziei) era marea lui dragoste pentru radio.
În numele Departamentului Român al postului de radio Europa Liberă, am încheiat în acea perioadă un acord cu Radiodifuziunea Română pentru colaborare şi schimburi între arhivele noastre sonore şi scrise, pentru dezvoltarea unei istorii orale.
La vremea aceea m-au impresionat amintirile de drumeţie parcursă cîndva de Eugen Preda împreunăn cu soţia sa, care între timp decedase, pe drumurile mînăstirilor din Moldova.
La seminarul din 1992, de la Siaia, participau reprezentanţi ai 24 de programe de emisiuni în limba română din străinătate. În cadrul discuţiilor pe tema: “Limba română – mijloc de comunicare şi informare radiofonică”, principala mea contribuţie am avut-o în 12 decembrie, fiind introdusă de domnul Titus Vîjeu, după cum urmează:
Titus Vîjeu: ..... “Domnul Stroescu, chiar voiam să vă rog, pentru că s-a amintit – şi mie mi-a plăcut enorm această observaţie a doamnei Şeuleanu privind vîrstele limbii române. Efectiv am avut sentimentul, de-a lungul anilor, aş putea spune, chiar a deceniilor, că exista acest fenomen al vîrstelor limbii române şi pentru că dumneavoastră, împreună cu un coleg al nostru, Dionisie Şincan, sînteţi foarte ascultaţi în România, nu ştiu cîte milioane vă ascultă pe dumneavoastră, cîte milioane îl ascultă pe Şincan, dar ştiu că împreună vă ascultă 23 de milioane. Rămîne de văzut. V-aş ruga pe dumneavoastră şi apoi pe colegul Dionisie Şincan să vă exprimaţi părerea”.
Nicolae Stroescu Stînişoară: “Un prim răspuns la observaţia, în acelaşi timp profundă şi cu ecou afectiv, cu privire la vîrstele limbajului: Mi-aş permite să evoc şi eu cîteva din experienţele mele ca român în exil – întrucît eu nu sînt altceva decît un român care a lucrat la Europa Liberă – experienţele mele cu limbajul, cu limbajul scris, cu limbajul vorbit, cu limbajul transmis. În primul rînd cu limbajul scris. Eu am plecat în toamna lui 1969. În trecerea anilor, simţeam nevoia să mă întorc la limba noastră, întrucît trăiam într-o universitate germană, în jurul meu se vorbea nemţeşte, pătrundeam în profunzimea unor texte filozofice germane şi simţeam nevoia să mă întorc, ca la un fel de baie de reîntinerire, la limba noastră. De aici, poate, cîteodată, înclinaţia spre ceea ce înseamnă izvoarele limbii, spre ceea ce pare autentic şi încă neîntinat, şi aceasta fără a cădea, sper eu, în excese. Pe de altă parte, experienţa mea cu limba aşa cum o recepţionam din publicistica românească. Aveam impresia,de-a lungul timpului, că limba scrisă – este vorba de reviste literare, în care voiam, printr e altele şi în această limbă literară, să mă scald din nou – devenise din ce în ce mai laborioasă, mai cizelată. Am interpretat – şi dumneavoastră rămîne să confirmaţi sau să infirmaţi mai mult sau mai puţin impresia mea – că se petrecea fenomenul următor: că oameni plini de imaginaţie, cu lecturi literare bogate, poate mai bogate decît ale omului din aceeaşi categorie din occident, se găseau într-o situaţie în care lupta şi confruntarea de idei era limitată, şi atunci, forţa lor intelectuală şi creatoare se întorcea asupra limbii, într-o încercare de a-şi aprofunda gîndirea cu ajutorul limbii, nu neapărat cu ajutorul expunerii ca atare a anumitor idei, care s-ar fi putut face şi într-un limbaj mai puţin alambicat, dar poate nu era permisă ideea, multe idei nu erau permise, şi atunci mă găseam în faţa aprofundării limbajului. Bineînţeles, el coexista cu tot ceea ce noi numim „limba de lemn”. Exista şi aceasta, dar nu neapărat întotdeauna, şi, în ceea ce priveşte această presă literară, ea era de o mare bogăţie stilistică, de o spontaneitate a percepţiei şi de o capacitate de a transmite ideea şi profunzimea, remarcabile. Deci, a existat o coexistenţă în anii aceia grei, între o „limbă de lemn” şi o limbă de mare subtilitate şi de aprofundare a capacităţii lexicului. Şi iată că s-a produs acel eveniment, pe care noi îl numim, pe drept cuvînt după părerea mea, Revoluţie. Şi atunci am asistat, tot în aceste peripeţii ale mele cu limba, am asistat la o cădere tragică într-un anumit moment, aş zice exemplar, pentru că, undeva, totuşi, „limba de lemn” era puternică, pînă la dominatoare, în momentul în care s-a produs un eveniment cu totul inedit, care a culminat în executarea lui Ceauşescu, în ziua de Crăciun – şi nu am fost niciodată de acord cu acest lucru, că, în prima zi de Crăciun, a fost executat Ceauşescu. Am avut ocazia să vorbesc cu un important reprezentant al Puterii, pe care l-am întrebat dacă exista pericolul unei contralovituri a unor securişti proceauşişti, care ar fi justificat executarea lui imediată. Cu multă sinceritate, acest reprezentant al Puterii – şi nu este un mic reprezentant al Puterii din România – mi-a răspuns „Nu”.
Reproşul meu în această privinţă nu e pur sentimental. România este, totuşi, o Ţară de o veche tradiţie creştină şi cred că nu a fost bine că în primele zile s-a întîmplat acestă execuţie, chiar în prima zi de Crăciun. Şi atunci s-a ivit o greşeală – „o gafă” ar fi un cuvînt mult prea banal – de limbaj. La Radio sau la Televiziunea Română, ştirea morţii lui Ceauşescu a fost anunţată prin cuvintele: „O, ce veste minunată!”. Adică, se recurgea la un colind care evocă un eveniment atît de pătruns în adîncurile subconştientului nostru colectiv şi creator, pentru a desemna execuţia sălbatică, după un proces sumar, care nu corespundea principiilor democratice ale revoluţiei care voia democratizarea României. De ce ? După părerea mea, s-a întîmplat pentru că cei care au anunţat această ştire erau, pe de o parte, copleşiţi de eveniment, pe de altă parte, neavînd posibilitatea ani de zile să folosească un limbaj la înălţimea tragismului momentului, ci recurgînd, vrînd-nevrînd, la limba de lemn tot timpul, în momentul în care a fost nevoie de o altă limbă şi-au adus aminte de pe undeva, de pe timpul copilăriei lor, un cuvînd de colind şi au investit acest colind cu o funcţie nepotrivită”.
Carmen Dumitriu Şeuleanu: “E o poveste lungă de semantizare şi de încărcare şi s-a încărcat şi lui i-a venit spontan pentru că fuseseră .....”
Nicolae Stroescu Stânişoară: “Sunt convins şi de aceea nici nu i-aş face acum o critică, darmite o acuzaţie. Mi-am dat seama că, spontan – şi dumneavoastră daţi o explicaţie complementară - poate că rămîne şi cealaltă: că nu avea posibilitatea, că nu avea exerciţiul unei limbi care să răspundă spontan unor evenimente care depăşesc tipicul cu care se obişnuise.
Acum, acesta este trecutul. După revoluţie am admirat – şi iarăşi este vorba de limba folosită de data asta în presă, trebuie să spun că am apreciat foarte mult valoarea stilistică a multor articole publicate în noua presă românească, pentru că dincolo de tot ce înseamnă dificultăţile de adaptare la o nouă lume, pluralistă – crearea de partide, crearea de ziare independente, şocul revoluţiei – dincolo de toate acestea, au existat şi există în România ziarişti cu o cultură literară superioară, net superioară ziaristului de tip obiectiv din occident, ceea ce nu înseamnă, însă, că nu le lipsesc anumite antrenamente şi anumite iniţieri în alte aspecte ale juranlisticii, plecînd poate de la asceza analizei obiective, pînă la o anumită detaşare, necesară tocmai pentru a putea vedea fenomenul, nu a te confunda cu el. Dar, rămîne un punct distinct pentru mine capacitatea aceasta de a îmbina informaţia cu ceea ce fusese acumulat ca experienţă literară şi ca lecturi bogate. Rămîne de văzut ce se va întîmpla de acum înainte. Probabil că va fi nevoie – şi nu există nici o reţetă pe lume, fiecare trebuie să-şi găsească propria lui mîntuire - va trebui să se găsească o nouă îmbinare între această spontaneitate cvasi-poetică, completată adeseori cu o cultură literară foarte aleasă pe care o întîlnim la ziariştii români şi o anumită reflecţie şi o anumită întărire a limbajului analitic, în aşa fel încît ceea ce este supraabundenţă afectivă, nu să dispară ca simţire – nu sunt pentru ziaristica rece – dar să dispară ceea ce tinde să devină nestrunit, anarhic, provocator de subiectivitate şi pînă la urmă de nedreptate, înrucît avem cu toţii nevoie de dreptate, e nevoie să fim drepţi unii cu alţii. Ori, într-o atmosferă de supraîncărcare adjectivală această dreptate e mai greu de atins.
Pentru a nu fi nedrept nici eu însumi, aşa vrea să amintesc că, împreună cu noi, se găseşte domnul Robert Gillette, care este directorul postului de Radio Europa Liberă şi care a răspuns la această invitaţie. Din fericire i s-a acordat un traducător excelent, în aşa fel încît mi-am dat seama, din scurtele conversaţii cu dînsul, că şi dînsul participă la aceste reflecţii ale noastre asupra experienţelor noastre cu limba”.
Indiferent de valoarea în sine, contribuţia aceasta ca şi toate celelalte, inclusiv ale unor reprezentanţi ai culturii, publicisticei şi politicii româneşti invitaţi atunci la seminar, au fost înregistrate fără omisiuni aşa că, probabil, îşi vor fi găsit şi ele un loc în acea istorie orală adunată de slujitorii Radiodifuziunii Române.
Pentru mine, revenirea, după îndelungată lipsă din Ţară, la Sinaia – unde cîndva, cu ajutorul bunilor mei prieteni, nu numai că m-am putut ascunde un timp de căutarea Securităţii, ci am putut – tot împreună cu prietenii care aveau un şantier acolo – găsi posibilităţi de ascundere şi pentru încă doi daţi la fund, Gavril Pop, scriitor, fost director al ziarului „Tribuna” din Braşov şi Alexandru Pop, normator tehnic, fost avocat şi om de mare cultură îmbinată cu nobilă generozitate, care reuşise să se sustragă arestării nocturne, la care se aştepta, printr-o fugă, dinainte pregătită, prin pod, pe acoperiş, şi coborînd într-o altă stradă. Pe urmă, petrecuse cîteva zile dormind noaptea în spatele unui tufiş, de pe un loc viran, pînă cînd preitenul Radu Cioroianu l-a adus la noi la Sinaia. Vremuri grele, dar, aş zice, nelipsite de o anumită frumuseţe, petrecute în Sinaia, unde, urcînd dealul Furnica, puteam vedea, sus, casa unde locuisem atunci şi putusem afla mai tîrziu că securiştii ajunşi pe urmele mele – dar prea tîrziu- îi promiseseră propietăresei 5.000 de lei dacă îi anunţă cînd aş mai apare pe acolo. Dar în afară de acele prelungi ecouri ale unor zile periculoase, dar deloc posomorîte, nu numai în amintire, prezentul, încă nedesfrunzit de unele speranţe premature, avea cu ce să te îmbie şi să te încînte, de la întîlnirea cu vărul meu, senatorul Şerban Săndulescu şi el prezent la Seminar şi cu care erau atîtea de povestit, chiar dacă, pe atunci, mi se părea că prea vede peste tot caracatiţa corupţiei, pînă la bogata felurime a participărilor, de la Kiev la Ankara şi de la Paris şi Londra la Rusia Subcarpatică. Nelipsind nici apariţiile sui-generis. De pildă, redactorul emisiunii în limba română de la Kiev era însoţit în permanenţă de un domn mai în vîrstă, cu ochelari eleganţi şi pas apăsat sprijinit într-un baston şi care nu a luat niciodată cuvîntul la dezbaterile noastre. În sala de mese de cîte patru persoane se aşeza împreună cu redactorul de la Kiev şi Neculai Constantin Munteanu al nostru. Acesta mi-a povestit că după cîteva mese luate împreună, tăcutul şi respectabilul domn i-a spus – cred că pe nemţeşte - : „Uite ce e. Am de făcut o propunere care l-ar putea îmbogăţii pe directorul tău român ca şi pe cel american. Spune-i lui Stroescu să-i comunice americanului că ofer spre vînzare opt avioane de luptă cu preţ convenabil şi fără complicaţii birocratice. Ne putem înţelege aici, la Sinaia, pe loc.” Robert Gillette şi Eugen Preda s-au amuzat copios, dar de îmbogăţit nu ne-am îmbogăţit decît cu cele culese din discuţiile Seminarului nostru.
Se încarcă comentariile...
