"Cultura poate agoniza frumos"

- marturiseste poetul si prozatorul Mircea Cartarescu

- Plaja, turisti si carti. Vi se pare un cadru potrivit pentru o intamplare atat de speciala, cum este pentru dv. lansarea volumului II din trilogia Orbitor? - Imi place, de ce sa nu recunosc, ideea unui "Targ estival de carte", la Mangalia si, mai ales sigla acestei editii: "Carte la nisip". Aluzie la faimoasa "Cafea la nisip", care a facut intr-o vreme gloria orasului si a litoralului intreg. Este nevoie, pretutindeni, de asemenea manifestari. Cultura, fireste, agonizeaza de cand se stie. Dar poate agoniza frumos. Or, in acest loc, iata, cultura si cartea fac mai mult decat sa agonizeze. Incearca sa existe. Cu un public care, chiar daca nu umple stadioane, este totusi foarte calificat si entuziast. - De ce o trilogie? Si de ce "Orbitor"? - Este un proiect foarte vast si ambitios. La sfarsit va avea in total peste 1.200 de pagini. Va fi una dintre cartile cele mai mari scrise in cultura romaneasca, as spune eu. Este, fundamental, o descriere a vietii mele interioare. Este un jurnal interior. Dar un jurnal fantasmagoric. Amintirile sunt de multe ori concurate de amintiri false, de proiectii ale lumii mele interioare. In asa fel, incat fictiunea este concurata de realitate, si realitatea de fictiune. Ca pe o banda a lui Moebius. Este o harta a mintii mele. Cititorul care va parcurge in final cele trei volume, ma va cunoaste mai bine decat ma cunosc eu insumi. In acelasi timp, este si o carte de asanare mintala. Prin care incerc sa-mi vindec anumite nevroze si complexe, anumite puncte slabe ale mintii mele. Si eu cred ca acest proces, propedeutic as spune, este foarte bun. - Este asadar o autodescoperire?! - Da. Fara nici o indoiala. Practic, eu am aratat in carte ca nu stiu nici o clipa ca voi scrie pe pagina urmatoare. Este, deci, o carte care se construieste de la sine si care, in acelasi timp, reprezinta o permanenta cautare de sine. Nu-i o carte simpla pentru cititor. E grea, complicata, un labirint, daca vreti. Unele pagini pot placea chiar la modul genuin. Nu neaparat doar unui intelectual foarte mobilat interior, ci aproape oricui. Eu asa l-am scris. Nu m-am gandit, in nici un caz, la foarte, foarte putini cititori extrem de specializati. La o elita. Ci, de fapt, la un public cat mai larg cu putinta. - Bun. Dar ce anume nu stiati despre dvs. si ati aflat acum, scriind? - Am descoperit, in primul rand, ca sunt in stare sa scriu aceasta carte. M-am descoperit ca autor al "Orbitorului". Nu putem gasi in noi ceea ce n-am stiut dintotdeauna. Am gasit ceea ce stiam, dar uitasem. Si m-am intors, asa, acolo unde nu se intoarce nimeni: in primii ani ai copilariei. Atunci cand tot ceea ce am stiut si vazut, uitam. Primii doi, trei ani din copilarie. Care sunt si cei esentiali. Aproape ca am facut in acest roman niste sedinte de auto-hipnoza. Ca sa ma pot intoarce acolo. Ca sa-mi amintesc ceea ce nimeni nu-si aminteste. Si sa intru iar in camera interzisa, din miezul castelului meu. - E un trist adevar ca se citeste tot mai putin. Cartile par a deveni, tot mai mult, o placere "trasnita", a unor boemi incurabili. Vorbeati de publicul larg. Ce gen de literatura credeti ca mai poate captiva mii, chiar sute de mii de oameni? - Pot sa va raspund precis. Si o sa ma refer mai ales la proza. Pentru ca poezia, la aceasta ora, are foarte putina sanse sa mai "prinda". Si nu numai la noi, ci in toata lumea. Poezia este, astazi, Cenusareasa literaturii romane. Din pacate. Vor trece, poate, cel putin 10 ani pana sa se schimbe ceva. Poezia este intr-un impas ingrozitor. Devine din ce in ce mai nepopulara, printr-un fel de mecanism pervers. Dorind sa fie cat mai apropiata de viata si de realitate, ea este din ce in ce mai putin recunoscuta drept poezie, de oameni. E un paradox tragic. Insa proza, da, ea are sanse sa fie prizata de un public foarte larg. - Vorbind de sanse, ce sanse mai are azi un scriitor tanar, la inceput de drum, sa se faca auzit, cunoscut, editat? - Ca sa va spun sincer, ma bucur tare mult ca nu mai sunt un autor tanar. Nu stiu. N-as vrea sa fiu in pielea lor. Autorii care, astazi, nu au macar o minima reputatie si nu sunt luati in seama de nimeni, sunt aproape condamnati la obscuritate. Pentru ca, intr-adevar, conditiile materiale ale publicarii sunt infime. Cei mai multi tineri poeti si prozatori, pentru a-si vedea randurile tiparite, sunt nevoiti sa-si plateasca cartile. Este o situatie de-a dreptul dramatica si, eu personal, ma bucur ca nu sunt pus in situatia sa gasesc solutii pentru ea. - Dar critica literara? Este ea instanta care face dreptate, sustinand valorile si descurajand, fara drept de apel, subcultura? - Eu, unul, sunt multumit de ce si cum scriu criticii despre cartile mele. Nu am obiectii. Critica isi face treaba ei, scriitorul si-o face pe a lui si, asa toate lucrurile pot fi OK.