100 de ani de la Marele Război, Episodul 9. Eroii naţionali. Mitul generalului providenţial: „Trăiască tata Averescu!“

Portretul generalului Averescu în vremea războiului; Sursa: marasti100.ro

Marii generali ai României au ieşit din Marele Război cu o strălucitoare aură de eroi. Au intrat în panteonul naţional drept marii salvatori, făuritorii de fapte de arme legendare. Dar nu există un portret-robot unic al eroului. Două exemple: generalul Prezan, fire echilibrată şi marţială, şi generalul Averescu, înţelept şi grijuliu, dar vanitos şi pătimaş - a căzut victima propriului său mit. Greşeala fatală: a intrat în politică

„30 august 1916, Sfântul Alexandru. Aproape la toate felicitările ce primesc, mi se spune că ochii tuturor sunt asupra mea, că toată nădejdea este în mine etc. etc.! Şi eu? Luat dela o Armată cu rol activ, am fost adus la o Armată, formată din trupe de adunătură şi cu un rol de corp de observaţie. Din această aşa zisă Armată, îndată după numirea mea în fruntea ei, mi s-a luat o Divizie şi astăzi alta. Aşadar, când eram la Nord mi s-au luat două Divizii şi au fost duse la Sud. Acum când sunt la Sud, mi se iau două Divizii şi se duc la Nord. În capul acestor trupe voiu putea răspunde oare aşteptărilor şi voiu putea justifica oare speranţele ce se pun în mine?!“, scria generalul Alexandru Averescu în jurnalul său „Notiţe zilnice din războiu (1916-1918)“. Era deznădăjduit, se simţea nedreptăţit de soartă – dar mai ales de Marele Cartier General –, parcă presimţea că anul se va încheia prost pentru el, deşi războiul abia începuse. Situaţia îi oferea, totuşi, un prilej de alint, de răsfăţ în propriile vanităţi. Carevasăzică, era conştient că este considerat speranţa dintâi a Armatei Române, că era trimis în chip de salvator acolo unde primejdia era mai mare, că avea un cuvânt de spus şi mână forte. Lui Alexandru Averescu îi plăcea să audă toate laudele, să strângă toate speranţele românilor în calităţile sale de mare strateg militar. Era cam orgolios.

Preludiu la nefericire

Foto: Generalul Averescu, călare pe o mâţoagă: o caricatură ruptă din realtate, semnată de Petrescu-Găină

Existau numeroase motive care să clădească aroganţa ofiţerului român: era veteran al Războiului de Independenţă, absolvise ca şef de promoţie Şcoala Superioară de Război din Torino, se căsătorise cu Clotilda Caligaris, primadonă a Operei din Milano, vorbea fluent cinci limbi străine – cele de circulaţie: franceza, germana, rusa, italiana, engleza –, fusese ataşat militar la Berlin şi urcase ierarhic în armată până ce deţinuse funcţia de şef al Statului Major în timpul celui de-Al Doilea Război Balcanic. Era un self-made man, cum ar spune americanii – „ostaş ridicat prin vrednicia sa până la cele mai înalte trepte ale comandamentului şi ale răspunderii“, în cuvintele lui Gheorghe I. Brătianu. Totuşi, în războiul acesta nimic nu mergea cum ar fi trebuit. Averescu era mâhnit de deciziile Marelui Cartier General, din care nu făcea parte, deşi şi-ar fi dorit şi poate că ar fi meritat. Nu se putea mişca în voie, nu avea prea multe opţiuni de ripostă. Relaţiile sale cu puterea politică erau şubrede – nu se înţelegea prea bine nici cu premierul Ionel Brătianu, care îl simpatiza mai mult pe generalul Prezan, şi nici cu regele Ferdinand nu avea o legătură strânsă, situaţie care persista încă din timpul războiului balcanic. În zorii intrării României în Primul Război Mondial, când Averescu a fost chemat de la Craiova la conducerea Armatei a II-a, nota în jurnal: „Marele Cartier General dispusese printr-un ordin, din ziua de 17 August, să iau comanda trupelor care compun Armata a II-a încă din ziua de 18 VIII, dar prin directivele ce mi s-au dat în prima zi de mobilizare era hotărât ca, Comandamentul Armatei să se constitue abia în ziua a 6-a de mobilizare, adică la 20 August! Această anticipare, nejustificată şi nerealizabilă, este deja un indiciu de neastâmpăr şi nestatornicie la Marele Cartier General. Aş dori să fie singurul, adică primul şi ultimul“. Nu avea să fie aşa, iar Averescu va încerca în mod constant să-şi susţină propriile idei şi analize în faţa Marelui Cartier.

Necazurile

Campania din 1916 s-a anunţat a fi un eşec de la bun început – atât pentru Averescu, cât şi pentru România, mai ales că el era în măsură să influenţeze cursul războiului pe frontul românesc. După dezastrul de la Turtucaia, Ferdinand i-a cerut să plece de pe frontul din Carpaţi şi să preia comanda armatelor din sud, pentru a stabiliza acest front. Aşa s-a făcut că l-a prins ziua onomastică într-un mare necaz: nu era de acord cu strategia Marelui Stat Major şi totuşi trebuia să găsească soluţia salvatoare. A propus manevra de la Flămânda, de a acţiona pe teritoriul bulgar până la respingerea inamicului mult în Balcani şi unirea cu armata lui Sarrail din Salonic, şi a susţinut oprirea ofensivei în Transilvania. Suferea de acest mare neajuns: oamenii nu erau bine instruiţi, logistica de război nu era suficientă, avea nevoie de întăriri şi de tot sprijinul. Oricât de ingenios, planul său a fost oprit brusc de vremea ploioasă. N-a avut noroc. În acest timp, Puterile Centrale începuseră ofensiva în Ardeal, aşa că Averescu a fost retrimis la Armata a II-a, pe 25 septembrie 1916.

„Eu înţeleg şi umilinţa“

Foto: Generalul şi regele Ferdinand (dreapta), în apropierea liniilor de luptă

În octombrie, a fost numit comandant al noului grup al Armatelor de Nord, format din Armata a II-a şi Armata de Nord (a IV-a) – „În fine, iată a cincea numire în mai puţin de 2 luni de războiu“, consemna debusolat în jurnal. S-a încercat coordonarea acţiunilor pentru respingerea atacurilor inamice, dar nu se reuşeşte mare lucru, căci Prezan şi Averescu acţionau mai mult independent. Prezan, orgolios şi el, nu dorea să se subordoneze decât Marelui Cartier General, nu lui Averescu. Deja copleşit de situaţia de pe front, Averescu a descoperit cu stupoare că trebuie să aibă în vedere şi Misiunea Franceză, condusă de H.M. Berthelot, care a sosit în România în octombrie 1916. „Cine a avut ideia cu aducerea Francezilor nu cred că a făcut ceva bun. Eu înţeleg şi umilinţa, dar cu folos real. În cazul acesta, ne-am umilit şi nici nu văd, nici nu prevăd compensaţiunea“, nota Averescu în jurnal, după prima întrevedere cu generalul francez. Nu a văzut deloc rostul discuţiei, a simţit că i se spun numai chestiuni teoretice, pe care susţinea că le cunoaşte şi el foarte bine. Relaţiile nu s-au normalizat niciodată.

Cine a avut ideia cu aducerea Francezilor nu cred că a făcut ceva bun. Eu înţeleg şi umilinţa, dar cu folos real. - Alexandru Averescu

Revolta

Orişicât, soarta campaniei din 1916 era pecetluită: bătălia era pierdută şi la Dunăre, şi la Jiu şi, în final, a capitulat şi Bucureştiul. Averescu a rămas în umbră, iar Prezan a fost numit şef al Marelui Stat Major, în locul generalului Dumitru Iliescu. Încheia anul cuprins de revoltă: „De câteva zile, circulă svonul unei noi cârpeli; astăzi am căpătat quasi confirmarea ei. Extraordinar. Eu voiu rămâne deocamdată Comandantul Armatei a II-a. Generalul Prezan va fi Şeful de Stat Major al Armatei române. Generalul Berthelot va fi însărcinat cu reorganizarea unităţilor scoase de pe front. Iată unde s-a ajuns din cauza dorinţei de a inventa oameni!“, scria la 2 decembrie 1916. Intra, totuşi, în anul următor cu o fermă convingere că începea o nouă fază a războiului, una mai bună şi mai plină de speranţă.

Victoriile şi demisia

Foto: Alături de regina Maria, înainte de decorarea ostaşilor viteji, în vara lui 1917

După toamna marilor înfrângeri româneşti, a urmat vara lui 1917, când românii au reuşit victoriile de pe frontul din Moldova. Ofensiva a fost condusă de Armata a II-a, sub conducerea lui Averescu. Dar chiar la început, după două zile de succes, pe 12/24 iulie 1917, Marele Cartier General a ordonat oprirea acţiunii, comandă care l-a indispus profund pe general. Cum să oprească acum ofensiva? A transmis că trupele nu se aflau într-o poziţie favorabilă apărării şi că trebuie să continue atacul. Prezan, evaziv, i-a transmis că e bine să acţioneze cum crede de cuviinţă. Averescu a continuat să atace până pe 14/27 iulie, când s-a dat ordin clar de oprire a operaţiilor. Marele Cartier General era foarte supărat pe atitudinea de insubordonare a generalului. Explicaţia era clară pentru toţi şi o sintetiza I.G. Duca, care scria în „Amintiri politice“: „De fapt, Averescu era preocupat exclusiv de gloria lui personală“.

De ziua dumneavoastră, vă rog să luaţi aceste hârtii; nu le mai pot păstra; îmi ard degetele. - regina Maria

Nu era chiar aşa. Averescu i-a înmânat atunci reginei demisia sa în alb. Povestea decursese într-un ton cu totul cordial. „I-am spus Reginei că mă simţeam adânc jignit prin faptul că se puneau în sarcina mea unele bănueli, care au fost întotdeauna departe de sufletul meu. Astfel se creditează bănuiala că aş fi foarte ambiţios, că aş avea aspiraţiuni foarte înalte şi că nu aş avea nici un scrupul pentru a realiza aspiraţiunile mele. I-am spus atunci că am să-i încredinţez o demisie nedatată, cu o declaraţie că se va putea uza de demisia mea când se va voi“, scria Averescu în jurnalul de război. Regina a păstrat hârtiile, a tăcut şi a lucrat pe lângă rege pentru a-l reabilita. Regina Maria, la rândul ei, scria în jurnalul său, pe 15/28 august 1917, impresia profundă ce i-a lăsat-o Averescu în acel moment: „Averescu îmi dăduse demisia lui, în alb, ca semn că nu e un om care îşi urmăreşte ambiţia personală, cum cred cei de la vârf, şi mă implorase să i-o înmânez lui Nando (n.r. – regele Ferdinand) dacă Nando ar vrea să se descotorosească de el. E un act ciudat, fireşte – dar îl înţeleg, fiindcă omul e rănit în mândria, ambiţia şi speranţele lui. Simte că e tratat nedrept şi că nu i se dă nici o şansă“. A trecut vara, românii au dovedit vitejie pe câmpul de luptă, Averescu devenise omul momentului. Pe 30 august, carevasăzică tot de ziua sa onomastică, regina Maria i-a înapoiat hârtiile de demisie, spunându-i: „De ziua dumneavoastră, vă rog să luaţi aceste hârtii; nu le mai pot păstra; îmi ard degetele“. Posibilitatea demisiei sale în alb a fost valabilă de la Sfânta Maria Mare până la Sfântul Alexandru.

Foto: Generalul Averescu (dreapta) discută probleme de război în cartierul militar de la Oneşti

Ceva monstruos

Tulburările politice din Rusia au adus armata română în imposibilitate de acţiune la sfârşitul lui 1917. Conducerea română începuse să discute despre armistiţiu cu Puterile Centrale. Frontul se prăbuşise. Pe 26 ianuarie 1918, regele Ferdinand i-a cerut lui Averescu să formeze un nou guvern care să poarte negocierile pentru încheierea păcii. Pe 29 ianuarie, guvernul Averescu a depus jurământul. Negocierile cu duşmanul au continuat până pe 20 februarie 1918, când a fost semnat armistiţiul. Pe 17 februarie, a fost Consiliu de Coroană, iar Averescu şi-a dat demisia – el nu putea accepta condiţiile de pace impuse de germani. „Era natural să consider misiunea actualului guvern încetată. Mi se pare ceva monstruos. Să prezidez şi să asum răspunderea unei soluţiuni, care după adânca mea convingere ar duce ţara la dezastru!“, consemna Averescu în jurnal. La conducerea guvernului a venit Marghiloman, iar Averescu a luat o hotărâre radicală: să iasă din armată şi să intre în politică.

Foto: Întreg comandamentul Armatei a II-a, strâns în jurul lui Averescu

Politică pe aripile mitului

În aprilie 1918, la Iaşi, Averescu a înfiinţat partidul Liga Poporului, cu care a ajuns la guvernare în 1920. După război, mitul lui Averescu era la apogeu, el era omul providenţial al României. Soldaţii – ţărani şi oameni de rând care îl văzuseră pe front sau auziseră de grija sa pentru armată, pentru condiţiile ostaşului român – duseseră legenda cu ei prin sate şi oraşe. „În toamna lui 1919, popularitatea lui Averescu ajunsese la apogeul ei. Popularitatea lui era ceva mistic, ceva supranatural şi fel de fel de legende începuseră să-şi facă drum în jurul acestui nou Mesia al neamului românesc. Oamenii nu mai voiau pământ, nu mai voiau pace, nu mai voiau merinde, nu mai voiau odihnă, haine şi bocanci, voiau pe Averescu, fiindcă pentru ei Averescu şi numai Averescu le reprezenta pe toate“, reţinea Constantin Argetoianu în „Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri“. Când trecea prin sate generalul, oamenii strigau entuziasmaţi: „Trăiască tata Averescu!“, dar guvernarea sa nu s-a ridicat la nivelul aşteptărilor poporului. Mitul lui Averescu a fost primul de acest fel în istoria contemporană românească, dar s-a prăbuşit curând. A sucombat în faţa noilor realităţi postbelice. În 1927 partidul său pierdea orice şansă la alegeri şi averescanii se răspândeau care-ncotro pe scena politică. Averescu căzuse victimă propriei sale mitologii. 

„Constantin Prezan se dovedise nesimţitor la curentele populare“

La începutul războiului mondial, cariera militară a lui Averescu, la fel ca a lui Prezan (foto dreapta), ajunsese la apogeu – obţinuseră cel mai înalt grad care le putea fi acordat pe timp de pace, erau generali de divizie. Averescu era comandantul Corpului 1 Armată de la Craiova, iar Prezan – al Corpului 4 Armată, la Iaşi, care în vreme de război devenea Armata de Nord sau a IV-a. Aveau capital de imagine amândoi, dar se distingeau complet unul de celălalt. Averescu era mai apropiat de cercurile conservatoare, Prezan, de liberali. Chiar şi parcursul lor în ierarhia militară a fost distinct: Prezan îşi începuse studiile la Şcoala fiilor de militari din Iaşi şi continuase să se remarce în mod constant, fiind trimis în stadiu de perfecţionare la Paris. Biografia lui Averescu începuse cu totul diferit, în 1876, când s-a înscris voluntar în armată. A participat la Războiul de Independenţă, perioadă în care s-a făcut remarcat în feluri contrarii. Umbla vorba că, la o alarmă, fusese singurul ostaş din unitatea sa care fusese ajutat de câţiva tovarăşi să încalece, având o constituţie firavă şi cam bolnăvicioasă. Pe de altă parte, generalul Constantin Coandă susţinea că Averescu a susţinut în paralel un război pe cont propriu, antrenând adepţi cu care dădea lovituri în taberele otomane. Incursiunile au avut succes şi au ajutat armata română, astfel că a fost decorat cu „Virtutea militară“ pentru curaj, însă indisciplina sa a fost penalizată cu zece zile de arest. Aceste facsimile din carierele celor doi generali cuprind întreaga lor evoluţie, precum şi relaţiile dintre ei. În timpul Marelui Război au dus un război personal, mocnit, alimentat de circumstanţe, dar şi de construcţia lor interioară diferită.

Elogiat de rege

Armata de Nord a luptat în cel mai disciplinat fel cu putinţă sub conducerea lui Prezan. Generalul conducea acţiunile militare într-un mod inovativ, care nu lăsa echivoc în exercitarea comenzilor şi care presupunea alegerea celei mai eficiente acţiuni în funcţie de situaţia concretă şi după o evaluare riguroasă a tuturor posibilităţilor. Regele Ferdinand a lăudat atitudinea Armatei de Nord în timpul retragerii din noiembrie 1916: „Armata de Nord, într-o situaţie dificilă şi în faţa atacurilor unor forţe superioare, a contraatacat admirabil, 10 zile de-a rândul şi a reuşit să izgonească pe inamic peste frontieră“. Prezan era în plină ascensiune militară şi avea să fie ales şeful Marelui Cartier General în scurt timp. A colaborat admirabil şi cu Misiunea Franceză a lui Henri Berthelot, cu care a conceput planul de reorganizare a armatei române şi planul de campanie pe frontul românesc din anul 1917. Ajuns la Marele Cartier după o serie lungă şi dureroasă de înfrângeri, Prezan a reuşit, cu multă răbdare şi diplomaţie, să aplaneze conflictele dintre liderii politici şi militari care aruncau vina de la unul la altul. Până la sfârşitul războiului mondial, generalul Prezan şi-a păstrat această atitudine de a lucra curat, prompt, cu un simţ acut al realităţii de pe front.

Primii mareşali ai războiului mondial

„Constantin Prezan se dovedise nesimţitor la curentele populare care avuseseră atâta influenţă asupra celuilalt mare general al războiului, Alexandru Averescu. Acţiunea sa de străbatere în Ardeal fusese eficace şi se menţinuse şi după catastrofa din Muntenia. [...] Ieşise complet curat, numai cu moşioara sa din Roman, dintr-o situaţie în care atâţia au făcut avere. Avea o singură dorinţă: de a putea să organizeze, fără servituţi de partid, armata pe care o condusese cu atâta demnitate“, scria în retrospectivă istoricul Nicolae Iorga în „O viaţă de om, aşa cum a fost“. Generalul Prezan a fost trecut în rezervă în 1920, după încheierea conflictului, dar a rămas departe de viaţa publică. A avut o serie de demnităţi, mai mult onorifice, printre care senator de drept şi membru al Consiliilor de Coroană. Şi-a petrecut însă ultimii ani în conacul său din satul Schinetea. A fost ridicat la rang de Mareşal al României de către regele Carol al II-lea, în anul 1930, alături de Alexandru Averescu. 

Ecaterina Teodoroiu, singurul erou la feminin

„La decretarea mobilizării în august 1916 am fost întrebuinţată ca cercetaşă la îngrijirea răniţilor în Târgu Jiu. Venind chemată la Bucureşti de M.S. Regina, m-am dus, iar la reîntoarcere, cu ocazia celei de-a doua invazii a nemţilor la Târgu Jiu, am aflat că tata, ca sublocotent de rezervă în Regimentul 18 Gorj, a fost făcut prizonier, iar doi fraţi ai mei, unul sublocotenent de rezervă la Regimentul 7 Călăraşi şi celălalt locotenent în Regimentul 5 Vânători, sunt amândoi morţi pe câmpul de onoare. Nemaigăsind nici pe mama mea şi lipsită de orice ajutor, m-am hotărât să mă înscriu voluntară pentru a-i răzbuna pe ai mei“, scria Ecaterina Teodoroiu (foto) într-o scrisoare adresată comandantului Diviziei 2 Infanterie, document inedit citat de Marian Moşneagu pentru revista „Historia“. Acesta era începutul legendei „eroinei de la Jiu“: o copilă ambiţioasă rămasă singură pe lume, care îşi ia soarta în propriile mâini. Născută Cătălina Toderoiu, în 1894, în comuna Vădeni din Gorj, Ecaterina s-a găsit la începutul războiului mondial înscrisă în unitatea de cercetaşi din Bucureşti, „Păstorul Bucur“. Ulterior, s-a întors la Târgu Jiu, unde a activat în cohorta de cercetaşi „Domnul Tudor“, cu care a ajutat la îngrijirea răniţilor. Tânăra s-a remarcat prin entuziasmul cu care îşi oferea tot ajutorul, astfel că la începutul lui octombrie 1916, a fost chemată la o întrevedere cu regina. La întoarcerea acasă, a început activitatea sa militară.

Prima zi de război:  7 octombrie 1916

Colonelul Jipa, comandantul Regimentului 18, a acceptat ca tânăra să se înroleze activ, să lupte în tranşee alături de soldaţi. Pe 7 octombrie 1916, Ecaterina Teodoroiu a intrat în luptă. Peste trei zile, începea prima bătălie de la Jiu, când trupele generalului Ioan Dragalina (foto dreapta) respingeau ofensiva germană. Ecaterina se afla în primele linii de luptă. „Pe ziua de 18 octombrie, în urma unei surprinderi din spatele inamicului şi a unei scurte lupte, am fost luată prizonieră. Puţin după aceea fiind escortată de o santinelă germană, am scos neobservată de nimeni un revolver din sân şi am împuşcat sentinela şi fiind noapte, am fugit“, continua să povestească Ecaterina în scrisoare. Nemţii au început să tragă după fugari şi două gloanţe au atins-o în piciorul drept. A revenit, totuşi, la unitatea sa şi a continuat să lupte. În Filiaşi, a fost rănită grav la piciorul stâng de un obuz. A fost internată la Craiova, de unde a fost mutată la Bucureşti şi la Iaşi, în timp ce armata se retrăgea în Moldova.

O fecioară sublocotenent

A ieşit din convalescenţă la sfârşitul lunii ianuarie 1917 şi a fost încadrată în Regimentul 43/59 Infanterie. La 17 martie 1917, regele Ferdinand a decorat-o cu medalia de aur „Virtutea cercetăşească“, iar regina Maria a vizitat-o personal şi i-a acordat gradul de sublocotenent onorific în regimentul său. Astfel că Ecaterina lua parte completă la instrucţia trupelor, iar când lipsea sublocotenentul Mănoiu, care comanda plutonul, rămânea ea responsabilă. Totuşi, prezenţa unei femei în armată era o imagine cu totul excepţională. Generalul Ernest Broşteanu a ordonat efectuarea unei anchete, în urma căreia concluziona: „Am mulţumirea a vă face cunoscut că toate cele ce s-au scris pe socoteala acestei brave fete nu erau adevărate. Purtarea sa a fost din cele mai morale, deşi a trăit până acum numai în mijlocul bărbaţilor, dar este fecioară“, se arăta în raportul citat de Marian Moşneagu.

În această luptă am pierdut pe eroina noastră, voluntara Ecaterina Teodoroiu, care a căzut vitejeşte în capul plutonului ei, îmbărbătându-şi soldaţii.

Ultima luptă

Ecaterina Teodoroiu a revenit pe front pe 4 august 1917, echipată cu toate accesoriile unui soldat: cu armă, cu raniţă, cu grenade. A mărşăluit până pe 20 august, când regimentul său s-a stabilit în tranşeele din Dealul Secului. Peste două zile, seara, unităţile române au fost atacate prin surprindere de un regiment german. Trupele române au respins atacul. În raportul său, generalul Broşteanu consemna: „La ora 21, inamicul a început un atac prin surprindere. Atacul a fost pe deplin respins la ora 21.30, producând pierderi inamicului prin focuri de mitraliere, grenade de mână şi braj de artilerie. În această luptă am pierdut pe eroina noastră, voluntara Ecaterina Teodoroiu, care a căzut vitejeşte în capul plutonului ei, îmbărbătându-şi soldaţii“. A fost lovită în cap de două gloanţe de mitralieră. Avea 23 de ani.

Ecaterina Teodoroiu a intrat aşadar, în panteonul eroilor români care au luptat pentru patrie în Primul Război Mondial. Curajul ei nu a fost cu nimic mai prejos decât serviciile aduse de marii generali români: Ioan Dragalina, primul general căzut eroic în octombrie 1916 în luptele de la Jiu, generalii Eremia Grigorescu şi Gheorghe Mărdărescu, decoraţi cu ordinul „Mihai Viteazul“, şi generalul Arthur Văitoianu, eroul bătăliei de la Mărăşti.

Eroii cunoscuţi, dar nevăzuţi

La intrarea României în război, regina Maria şi-a asumat responsabilitatea dezvoltării sistemului medical, prin intermediul Crucii Roşii. Mii de femei de pe tot cuprinsul ţării s-au înrolat voluntare în spitale. Eforturile lor caritabile au fost esenţiale şi treceau dincolo de îngrijirile medicale. De pildă, Olga Sturdza şi Maria Balş au organizat la Iaşi Comitetul Central de Acţiune, care se îngrijea de organizarea de cantine pentru săraci şi de ateliere de cusut pentru armată. Alte femei au pus bazele unor spitale din fonduri proprii ori au ajutat orfelinatele şi taberele pentru copii. Totuşi, după război, numele lor s-au pierdut în negura istoriei: majoritatea au fost decorate cu ordinul „Crucea Regina Maria“, însă nu au beneficiat de publicitate. Au rămas liste lungi de eroi nevăzuţi pe ultimele pagini ale ziarelor.

„E adorat de soldaţi şi ofiţeri, dar Cartierul General îl supără şi îl înjoseşte“

Serialul „100 de ani de la Marele Război“ vă prezintă cele mai importante aspecte ale intrării României în Primul Război Mondial. Dar nimeni nu poate vorbi despre un război la fel ca oamenii care s-au întors de pe front sau au văzut focul pe cer. Am răsfoit jurnalele martorilor primei conflagraţii mondiale, publicate de editura Humanitas, şi redăm fragmente scurte, dar esenţiale. Astăzi, vă prezentăm „Jurnal de război: 1916-1917“, volumul II (ed. Humanitas, 2014), scris de regina Maria pe parcursul celor doi ani în care România a participat la Primul Război Mondial.

miercuri, 9/22 august 1917

Iaşi

S-a întors Nando. După micul dejun am discutat îndelung problemele militare cu el şi Ballif, care venise şi el de pe frontul lui Averescu. În general, a adus veşti bune – e de părere că, în ciuda marii presiuni şi a pierderilor teribile (bătăliile sunt inimaginabil de sângeroase), ai noştri pot rezista. S-a întors cu multe laude pentru soldaţi şi ofiţeri – doar transportul trupelor e complicat, fiindcă nu au destule camioane, iar caii sunt în stare proastă. Una peste alta, se vede o diferenţă uimitoare între armata noastră de azi şi cea de ieri – e o reînviere minunată, aproape de neînchipuit, dar e o armată atât de mică! Ballif s-a întors şi cu laude la adresa lui Averescu – e mereu alături de trupe, se ocupă personal de tot, e calm, curajos, nu dă înapoi din faţa nici unei primejdii. Soldaţii îl adoră.

sâmbătă, 12/25 august 1917

Bacău, Piatra

Noapte destul de odihnitoare în tren, apoi o dimineaţă obositoare la Piatra, printre răniţi şi bolnavi. Ne-au întâmpinat Averescu şi prefectul, care mai de mult a fost prefect de Argeş, prieten cu mătuşa, un individ familiar, puţin cam obositor, dar amabil şi, se pare, vrednic de funcţia lui, or asta contează cel mai mult! Ne-am dus întâi la spitalul Crucii Roşii, unde l-am găsit pe doctorul francez de la Botoşani, apoi la sanatoriul pentru ofiţeri şi doctori francezi, o căsuţă fermecătoare, pe care toată lumea o adoră şi o vizitează cu plăcere. […] De acolo m-am dus la spitalul enorm pentru convalescenţi, pe malul celălalt al Bistriţei, de care se ocupă Eliza Suţu şi care e mândria şi bucuria inimii lui Averescu. S-au depus aici eforturi admirabile, au deja loc pentru 1.000 de pacienţi, dar vor să-l facă pentru 4.000. […] La Bacău ne-a primit doamna Averescu, în casa lor frumoasă, curată şi confortabilă, unde vom petrece două zile. […] După masă, care a fost excelentă, servită de două nemţoaice drăguţe, am stat de vorbă cu ruşii, apoi am avut o discuţie lungă en tête-à-tête cu Averescu în camera mea. Suferă enorm din cauză că e în continuare tratat cu neîncredere. On le chicane à tout moment, îl umilesc – a aflat adevărul, îl tratează de parcă ar fi un om primejdios, care nu munceşte decât pentru propriile interese – mi-a părut rău pentru el, trudeşte din greu, îşi păstrează armata în stare excelentă, se străduieşte din toate părţile, e adorat de soldaţi şi ofiţeri, dar Cartierul General îl supără şi îl înjoseşte, îl întoarce pe rege împotriva lui cu orice ocazie, ceea ce îl exasperează pe Averescu şi îl amărăşte; mi se pare că e tare păcat. Am vorbit mult şi cred că, de data aceasta, omul cel mândru şi rezervat a spus aproape deschis tot ce avea pe inimă.

luni 14/27 august 1917

Bacău, Oneşti

Am ajuns la Oneşti punctual, la patru, cum se stabilise. Dinspre dealuri se auzeau tunurile. Averescu ne-a întâmpinat acolo şi ne-a dus mai aproape de dealuri. Femeile de prin sate au fost tare bucuroase să mă vadă trecând. Averescu ne-a dus pe o înălţime aflată faţă în faţă cu poziţia ocupată de românii noştri şi de boches, de unde se vede Târgu Ocna, oraşul pe care inamicul se străduieşte să-l cucerească şi îl bombardează întruna. Ni s-a alăturat generalul Văitoianu, care, împreună cu Averescu, mi-a explicat poziţiile şi ce speră să reuşească – au destule speranţe!  După ce am privit cu atenţie toate detaliile poziţiilor noastre şi mi s-au explicat manevrele pe care speră să le facă generalii, am părăsit înălţimea aceea şi am coborât până în locul unde era adunată o companie din „Vânătorii de Munte“, în aşteptarea decoraţiilor pentru vitejie în luptă. Averescu m-a rugat să le înmânez decoraţiile pe care avea el dreptul să le dea. Am făcut cu plăcere – dragii mei soldaţi curajoşi! Odată încheiată ceremonia, ne-am grăbit să ne întoarcem cu automobilul la trenul nostru, oprit mai departe de Oneşti. […]

După ce m-am schimbat de costumul de călărie deloc elegant, am plecat doar cu Averescu şi Ballif spre un sat îndepărtat, unde mă invitase la cină Divizia 1. Am ajuns chiar la căderea nopţii şi am fost condusă cu solemnitate, în sunetul ovaţiilor tunătoare, pe o păşune întinsă unde se pregătise o masă mare, de fapt mai multe mese, pentru mine şi pentru ofiţeri şi, ceva mai departe, pentru toţi soldaţii. N-am putut sta prea mult, fiindcă la o anumită oră (pe care n-am putut-o respecta) trebuia să fiu înapoi la tren. Averescu a ţinut un discurs emoţionant – întâmplător, chiar atunci se împlinea un an de la declararea războiului, de când trupele noastre au trecut Carpaţii! A trecut deja un an! Multe, cât de multe am învăţat şi am suferit în anul acesta!

[<a href="//storify.com/bogdanenacheg/100-de-ani-de-la-marele-razboi" target="_blank">View the story "100 de ani de la Marele Război 1916 - 2016" on Storify</a>]