„Nopţile arabe“, sau despre bucuria de a fi mereu copil. Cum „Hoţul din Bagdad“ îţi poate schimba viaţa
0
Una dintre primele cărţi pe care le-am citit şi care apoi m-au urmărit toată viaţa (m-au „bântuit“, aş putea spune, pentru a fi în ton cu conţinutul) este ciclul de poveşti arabe „O mie şi una de nopţi“ (li s-a întâmplat şi unor Goethe, Stevenson sau Borges, aşa că sunt mulţumit de companie). Este una dintre acele „cărţi totale“, care conţin totul şi încă ceva în plus.
Goethe spunea că şi-ar dori să uite în fiecare an „Don Quijote“ şi „1001 de nopţi“, pentru a se bucura de recitire, şi subscriu.
Este una dintre primele cărţi pe care le-am citit (volumul 1 – cel cu „pescarul şi cu efritul“ închis într-un chiup de lut –, care tocmai apăruse, într-o a doua ediţie revăzută) şi probabil una dintre ultimele pe care le voi citi înainte de moarte. Borges vorbea, într-una din celebrele lui conferinţe, despre perfecţiunea titlului („1000“ ar fi fost banal, „999“ ar fi dat impresia de omisiune, pe când „1001“ sugerează infinitatea) acestei veritabile „cărţi deschise“, „cărţi de nisip“.
Tot de la el ştiu de „New Arabian Nights“ ale lui Robert Louis Stevenson (Bagdadul lui Harun al-Raşid seamănă acum cu Londra contemporană autorului), dar de-abia recent am reuşit să-mi procur cartea (într-o ediţie în limba engleză publicată în Moscova comunistă!). Tot în copilărie am citit „A opta călătorie a lui Sindbad Marinarul“, despre cea de-„a 1002-a noapte a Şeherezadei“, scrisă de americanul Edgar Allan Poe (cu fapte reale culese din jurnalele de ştiinţă ale vremii, dar mai incredibile decât cele originale), iar o astfel de lectură nu se uită.
Aziz şi Aziza forever
Primul volum, prin „Povestea hamalului şi a celor trei fecioare“ în primul rând (dar nu numai) – poveste în care este descrisă în mod minuţios, dar plin totuşi de bun-gust şi poezie, ceea ce-acum am putea numi o „orgie“ în patru –, servea pentru copiii de-atunci şi drept un fel de manual de educaţie sexuală, după cum scriu într-una dintre postările reproduse mai jos (de altfel, toată cartea, adică cele 15 volume, era străbătută de o sexualitate latentă şi lascivă, iar „principiul plăcerii“ era de multe ori principiul director al acţiunii).
Volumul al treilea, „Povestea sultanului Omar al-Neman“ (în ediţia mea, împărţit la rândul lui în două volume, 3 şi 3 bis), este „cartea totală“, care are de toate (sex, aventură, politică, fapte de arme, „poveşti în ramă“ etc.), un veritabil roman scris în vremea când Occidentul nici nu visa la un Chrétien de Troyes, iar astfel de naraţiuni complexe nu se creau decât în Orient (Japonia, de exemplu, cu „Genji monogatari“). Cine nu a citit „Povestea lui Aziz şi a Azizei“ (frate şi soră) de aici a pierdut una dintre experienţele esenţiale de cititor şi a ratat una dintre ficţiunile de vârf ale umanităţii.
Personal, pun „Povestea sultanului Omar al-Neman“ printre cele mai mari cărţi scrise vreodată.
„Sindobado-core“
După cum se ştie, volumul cinci este dedicat lui Sindbad Marinarul şi celor „şapte călătorii“ ale sale şi introduce eroul arhetipal al acestui ciclu de poveşti fantastice, dar şi simboluri mitologice fundamentale, precum pasărea Roc şi celelalte creaturi imaginare întâlnite de marinar în periplurile sale. Povestea aceasta apăruse, editată de Ion Creangă, şi într-o ediţie format mare, frumos ilustrată, pe care, deşi o citisem de la biblioteca din sat, tare mi-ar fi plăcut s-o şi am (de-abia de curând mi-am procurat-o, bineînţeles, ca o „recuperare târzie“). De curând, mi s-a părut că regăsesc ceva din atmosfera acestei cărţi în descrierea Insulei pe care coboară marinarul unic (?) personaj din povestirea „Dansul“, primul volet al noii versiuni a „Melancoliei“ cărtăresciene.
Sindbad Marinarul era şi eroul serialului meu preferat din acea vreme (din toată copilăria, de fapt, pentru că a fost reluat şi în anii 1983-1984, totul terminându-se cu o „brutală“ interzicere de către Ceauşescu a programului 2), un serial de animaţie japonez (animé, i-am spune-acum, sau printr-o extensie abuzivă chiar manga) în două serii, care păstra totuşi o vagă legătură, destul de relativă, cu poveştile originale (Ali Baba era aici, de la un punct, un tânăr/adolescent companion de aventuri al mai degrabă copilului Sindbad, pe când Aladin, pe care-l „racolau“ la un moment dat în călătoriile lor, era un bătrân sfătos şi înţelept; antagoniştii erau o liotă nesfârşită de demoni şi vrăjitori, pe care „Sindobado“ îi învingea definitiv la finalul ultimei serii).
„Cu inima în altă parte“. Sau „Sfârşitul lui Giafar“
De acelaşi univers ţineau, însă, şi câteva dintre filmele, live-action şi feature de data aceasta, preferate ale copilăriei mele, văzute la cinematograf (cel de cartier, despre care-am scris în „Epoca de aur a ecranului de argint“): „Aventură în Arabia“ (1979, cu eternul interpret maleficoid Christopher Lee, deşi pe-atunci nu ştiam de el) şi „Hoţul din Bagdad“ (versiunea din 1978, bineînţeles, pentru că de Michael Powell nu se auzise la noi în vremea aia; cu Kabir Bedi în rolul prinţului, dar şi cu Roddy McDowall, as Hasan, „hoţul“ propriu-zis, sau cu Terence Stamp ca antagonist, în rolul maleficului vizir, Giafar parcă).
Tot în copilărie, împreună cu tatăl meu şi cu fratele mai mic, am văzut într-o vară la Cinema Patria un film american cu „Sinbad the Sailor“ (cred că „The Golden Voyage of Sinbad“, 1973), care nu prea mi-a plăcut şi mi s-a părut o „clonă“ destul de subţirică după „Hoţul din Bagdad“: eroul titular nu mai avea nici o legătură cu cel pe care-l ştiam eu, acelaşi gen de personaj malefic (de data asta nu „vizirul“, ci un magician pus pe rele), care-şi ţine sufletul în altă parte, ailleurs (de data aceasta, acţiunea se-nvârte în jurul unei Fântâni a Destinului) etc.
Aşadar, volumele 1, 3 şi 5 din „O mie şi una de nopţi“ se află, în „panteonul“ meu personal, alături de alte cărţi atipice din copilărie (culegeri de basme sau repovestiri de epopei clasice), „Vitejiile lui Rustem“ şi „Istorisirile lui Rolang. Mortul fermecat“, despre care o să vorbesc poate altădată.
Cum „Hoţul din Bagdad“ îţi poate schimba viaţa
Urmează câteva lucruri scrise de-a lungul vremii despre „1001 de nopţi“ şi reverberaţiile acestei cărţi.
29 noiembrie 2017: „Creative Talking-ul de aseara, de la Librăria Humanitas de la Cişmigiu, cu Ruxandra Cesereanu, moderat de Andreea Rasuceanu, mi-a reamintit de aceasta carte-cult, una dintre cele mai frumoase din lume (Goethe spunea c-ar vrea sa uite mereu si mereu “1001 de nopti” si “Don Quijote”, pentru a le putea reciti la fel de proaspat in fiecare an), oricum una dintre cartile care m-au marcat cel mai mult. Si celelalte volume, bineinteles, dar acesta este primul pe care l-am avut si citit (insa si cu unele dintre cele mai mari “little known gems” din tot ciclul). Preferatul meu – am mai spus cateodata – este volumul 3 (la mine, in reeditare, impartit in doua: 3 si 3 bis), totul o singura poveste “in rama”, cu nenumarate rame si sub-rame. Sex, aventura, istorie/politica (da, da), fantastic/miraculos cat cuprinde, dar si drame pe care nu le vei uita nicicand in viata (la nefericitii Aziz si Aziza ma gandesc, bineinteles). Aceasta carte (ma refer la tot corpusul) este echivalenta cu Viata / Lumea insasi, si nu degeaba acest titlu (care, cum explica Borges intr-o conferinta, sugereaza nemarginirea, nelimitarea, curgerea nesfarsita... “panta rhei”, cum spunea presocraticul) i-a fascinat pe occidentali, si – pentru a se apropia putin de splendoarea edificiului acestui monument oriental – l-au parodiat si pastisat in numeroase moduri. Poe si-a permis sa faca “mocking” scriind “A o mie doua noapte a Seherezadei”, de altfel o parodie superba. Anglo-saxonii n-au avut fler insa pentru ideea de “o mie unu / una” si au intitulat ciclul, prozaic, “Arabian Nights” (marele Stevenson a scris, in aceasta idee, “New Arabian Nights”, in care – tot Borges, un incurabil indragostit de Stevenson, explica – Bagdadul lui Harun Al-Rasid & Co. seamana mai degraba cu Londra contemporana autorului). Inutil sa mai spun ca primele – si inubliabilele – pagini de (rafinata) literatura erotica le-am citit aici, nu in butucanoasa proza rebreniana sau marinprediana.“
10 decembrie 2021: „Nu le-am citit decat partial (cele 15 volume ale traducerii integrale a lui H. Grămescu – n. mea), la "acea" varsta, dar sunt printre cele mai puternice, impresive si de neuitat lecturi. Goethe, care era un cititor mult mai serios decat mine, spunea ca si-ar dori sa le uite in fiecare an (ca si pe "Don Quijote"), pentru a le putea reciti de fiecare data cu un ochi proaspat. (...) Apropo de "anii formatori", pasajele sexuale, extrem de grafice, incredibil de libertine si de detaliate, ar fi trebuit sa le faca "ad usum delphini", dar parintii nu stiau si le echivalau cu niste simple "basme arabe". Practic, volumul 1 si "Povestea hamalului si a celor trei fecioare" a fost multa vreme cartea mea preferata, asta pana cand am citit volumul 3, care mi-a aruncat pur si simplu mintea in aer. Si-acum mai am fiori cand ma gandesc la povestea lui Aziz si a Azizei (se poate spune ca volumul 3 mi-a modificat serios conceptia despre viata si despre literatura pe care o aveam la acea varsta frageda, un biet "bot de carne" de-abia venit pe lume). (...) Pentru chintesenta a ce spun, e suficient insa sa citesti "Povestea sultanului Omar al-Neman" (volumele 3 si 3 bis), un veritabil roman (cu nenumarate "rame in rame"), echivalent cu epicele occidentale ale vremii (medievale), fara sa mai vorbim ca le si precede.“
20 februarie 2021: „“Man: Come with me to the far lands of Baghdad.
Woman: Oh, if only I could. That's what I want more than anything in the world, but it could never be...
Man: Of course it can...
Woman: But my father would find us wherever we went. Yes, he has forbidden me to... to even speak to you, if he finds me now. I don't know what he'd do...
Man: But he doesn't know that I'm... I'm a prince. Before, I was the thief of Baghdad now...
Woman: It doesn't matter...
Man: Then follow me, darling, follow me now to the ends of the Earth” (“The thief of Bagdad” (1924). Directed by Raoul Walsh. Cast: Douglas Fairbanks). Cel mai frumos dialog din lume, care ma obsedeaza de cand, in “pruncie”, l-am auzit prima oara.
PS: Se leaga aici mai multe “fire” proprii (ca-n “Solenoidul” lui Cartarescu, if you know what I mean): “O mie si una de nopti” si “Povestea sultanului Omar al-Neman” (dar si filmele cu decor arab/oriental, precum “Hotul din Bagdad”, “Sindbad Marinarul” sau “Aventura in Arabia” – variantele noi, bineinteles, adica din anii ’70, sic, cu Kabir Bedi et al. –, pe care le vedeam, mic de tot fiind, la un cinematograf imund de cartier, dupa cum am scris/povestit in volumul “Amintiri din epoca ecranului de argint”), Jon & Vangelis (l-am iubit, iarasi foarte mic fiind, pe Jon Anderson mai mult decat pe oricine in viata mea), Mr. Cairo (Dashiell Hammett stuff) etc., dupa cum se poate vedea in comentariile de la postarea mai veche, al carei link se afla in primul comentariu.“ (7 iunie 2018: „acest text (cred ca din filmul Sindbad the thief of Bagdad) este superb introdus de Jon Anderson & Vangelis in piesa lor Friends of Mr Cairo”; “de fapt textul apare sub mai multe variante în mai multe poveşti din 1001 de nopţi. există un dialog similar în intriga poveştii cu sultanul Omar al-Neman.”; “da, acolo ea nu poate merge la Bagdad din pricina războiului dintre taţii lor. aduce un pic şi a Tristan/Romeo.”, se scrie-aici la comentarii.)
Citeşte şi:
Despre „minunata“ „eră Ceauşescu“ şi serialele ei „zburătoare“. Sau despre „comunismul meu“
Odă Bucureştiului dispărut şi post-apocaliptic. Nostalgia 2.0: Bucureştiul vechi şi cinematografele „de cartier“
Se încarcă comentariile...
