Mircea Cărtărescu, despre umanitate şi literatură: „Dădeam note la fiecare poezie, între 2 şi 10, aşa cum adolescenţii dau note femeilor din spate”

Prezent la Festivalul Naţional „George Bacovia”, de la Bacău, scriitorul Mircea Cărtărescu a vorbit, într-un dialog cu poetul Radu Vancu, despre rolul literaturii şi al scriitorului astăzi, precum şi despre tipul de rezistenţă a poeţilor generaţiei „optzeciste”.

Sâmbătă seara, pe scena Teatrului Municipal „Bacovia”, Mircea Cărtărescu (62 de ani) a vorbit despre ce înseamnă un artist bun, care e rolul său astăzi şi despre poeţii din generaţia 80, provocat fiind de poetul Radu Vancu. 

Pe vremea când era student, Mircea Cărtărescu învăţa, alături de ceilalţi colegi ai săi, că în literatură, cel mai important este esteticul. „Ni s-a spus acest lucru pe toate vocile şi tot timpul”. 

„Şi noi aşa ştiam şi aşa am dat şi noi mai departe, că, de fapt, esenţa esenţei literaturii este autonomia esteticului, este strălucirea aceea de diamant brut în afara oricăror contexte, în afara oricăror circumstanţe”. 

Astfel, în primă fază, opera lui Cărtărescu şi a colegilor de generaţie a fost marcată de această idee, una care venea încă din timpul cenaclului Junimea, când Maiorescu spunea că ceea ce ţine de politic, economic sau social, nu este în spiritul junimii. Maiorescu, primul, a punctat autorul „Solenoid”-ului, care a separat „esteticul pur, literatura pură, speculaţia filosofică pură...de ceea ce era în jur”. 

Multă vreme, un puternic accent pus pe estetic a fost important pentru Mircea Cărtărescu, după cum a explicat acesta la Bacău, sâmbătă seara. Într-un fel, şi astăzi mai consideră că indiferent de cât de implicat social, politic sau civic este un autor, dacă nu este în primul rând un autor foarte bun, nu este important. 

Totuşi, în legătură cu circumstanţele actului pur de creaţie, scriitorul a mai reflectat, iar rezultatul este departe de ideea dominaţiei esteticului. „Nu mai cred în aşa ceva în ultima vreme, în acestă puritate. Nu mai cred foarte tare în izolarea artei de lume, în izolarea artei de ceea ce este în jur, de social, de politic, de civic şi aşa mai departe”. 

Un bun scriitor, crede Cărtărescu, este cel care deopotrivă în interiorul şi în exteriorul creaţiei sale,vede lumea din jurul său...„o vede şi o prelucrează, o vede şi o traduce, încercând să fie mai mult decât experienţa estetică în scrierile sale”. 

Kalokagathon-ul grecilor

Pentru susţinerea acestei idei, Mircea Cărtărescu a invocat conceptul grecilor antici, de „kalokagathon”, conform căruia există o echivalenţă, o relaţie de identitate între bine, adevăr şi frumos. 

„Pentru greci, pentru socratici, aceste elemente erau unul singur, sau făceau parte dintr-un fel de treime. Eu cred că în epoca teribilă în care trăim astăzi, o epocă în care se adună, evident, nori negri deasupra noastră, este din ce în ce mai ciudat ca un autor să îşi pună antifoane şi să facă ce ştie el să facă, să-şi construiască acele mici sau mari obiecte artistice trecând nepăsător pe lângă defavorizaţi, pe lângă umiliţi...Cred că acest lucru este de făcut din ce în ce mai greu”. 

„Nu poţi fi doar un mare scriitor, un creator de opere perfecte, fără ca în aceste opere perfecte, reflectate, să nu pătrundă aceste elemente ale realităţii, ale suferinţei umane”. 

Corpul, teritoriu al aproape întregii poezii şi proze a lumii

Fundamental, toată lumea are aceleaşi experienţe, crede scriitorul. Fiecare dintre noi trăieşte într-o închisoare concentrică, iar singura cale de a răzbate în afară, este cucerirea cetăţii. 

„Trebuie să cucerim cetate după cetate. E ca şi când de fapt, locuitorii unei cetăţi ar da asediu permanent ca să iasă afară, şi ieşind afară, găsesc alte ziduri care sunt apărate din afară, de alţi ostaşi..până la marginea marginilor lumii, la marginea realităţii”. 

Iar un scriitor bun este cuceritorul cât mai multor astfel de cetăţi, „în formă de păpuşi ruseşti”, cucerirea înseamnând asumare. Astfel, scriitorul trebuie să cucerească  propria interioritate, propriul creier, propriile pulsiuni. 

Corpul este de fapt adevăratul  teritoriu al aproape întregii poezii şi proze a lumii. Totul este despre corp şi se petrece în corp

„Ajungând să ne asumăm propria noastră interioritate psihologică, continuăm cu asumarea creierului nostru -care este cu totul altceva decât noi înşine- şi apoi cu asumarea corpului nostru. Cei mai mulţi scriitori, şi de la noi şi de peste tot, s-au preocupat în primul rând de corporalitate. Corpul este de fapt adevăratul  teritoriu al aproape întregii poezii şi proze a lumii. Totul este despre corp şi se petrece în corp. Despre relaţia mea cu propriul meu corp şi abia mai târziu relaţia mea cu ceea ce este în afara pielii mele care este graniţa fiinţei mele extraodinar de complicate şi de stratificate”.

Odată cu „ieşirea în afara pielii noastre”, a explicat Cărtărescu, încep problemele reale ale oamenilor. În primul rând, incomunicabilitatea. Comunicarea care ne este dată, a continuat scriitorul, nu este niciodată una directă, „una de la fiinţa interioară la fiinţa interioară, de la sfulet la suflet, cum se spune”. O falsă comunicare de fapt, „imposibilă trecere de la mine la tine”, dar doar în plan uman, fiind posibilă însă în plan artistic. 

„Arta tocmai asta face. Acţiunea artei nu trebuie înţeleasă în afara ideea de trecerii peste incomunicabilitate.”

Astfel, prima preocupare a oricărui artist este de a-şi curceri trupul, a mai expliat Mircea Cărtărescu. Odată cu această cucerire, apare şi posibilitatea de a-l cuceri pe celălalt, auditoriul. Odată cucerit acesta din urmă, „poate să se ivească posibilitatea incredibilă şi neverosimilă de a începe pas cu pas şi încetul cu încetul, să cucereşti şi lumea din jur până ajungi la pielea acestei lumi”. 

Remuşcările optzeciştilor

Poeţii generaţiei optzeci, printre care şi Mircea Cărtărescu, ştiau poezia românească pe de rost.

„Dădeam note la fiecare poezie, între 2 şi 10, aşa cum adolescenţii dau note femeilor din spate... La fel făceam şi noi cu poezia lui Nichita Stănescu, care ne înnebunea”. 

Optzeciştii au şi astăzi complexul faptului „că ar fi trebuit să fie altceva şi altfel”, a mai spus Cărtărescu, explicând că deşi ceea ce au făcut ei a fost important, „parcă n-a fost până la capăt”.  

„Poezia lor a fost prea numai poezie de foarte multe ori... Şi noi, noi toţi suferim de aceste remuşcări, că, fiind într-un sistem totalitar, vocile noastre nu s-au auzit totuşi în acest sens. S-au auzit sporadic, exact cum spui tu (Radu Vancu- n.r.), prin refuz, prin ceea ce se numeşte rezistenţă pasivă, prin, ştiu eu, această libertate interioară”. 

„Ne opuneam lumii aceleia, refuzând s-o vedem”

Minţile poeţilor acestei generaţii „erau foarte libere, dar numai în sensul literaturii. Noi mâncam literatură pe pâine. Asta ne interesa”.

Scriitorul a explicat că un vers reuşit scris de un coleg, sau unul citit, din volumul unui poet precum Rainer Maria Rilke, „însemna pentru noi mai mult decât toate dictaturile din lume”.

„Comunismul părea să fie etern. Nimeni, până în ultimele zile ale lui 89, n-ar fi crezut să fie răsturnat comunismul. Uniunea Sovietică părea eternă. Opresiunea era extraordinară. Trăiam ca în situaţia din romanul „Viaţa lui Pi”... Situaţia părea atât de disperată încât abia abia dacă aveai gândul unei opoziţii făţişe .Opoziţia noastră n-a fost făţişă. Noi ne opuneam lumii aceleia, refuzând s-o vedem, subteraneizând-o.”

Întregul dialog dintre Mircea Cărtărescu şi Radu Vancu, de la Bac-Fest. Festivalul National George Bacovia, poate fi urmărit aici.