La Iaşi. Rezistenţa prin cultură

În urmă cu vreo zece ani, Editura Polirom iniţia o colecţie dedicată tinerilor scriitori şi intitulată „Ego. Proza”. Era un proiect ambiţios şi în bună măsură riscant, menit să împrospăteze aerul cam stătut al literaturii acelor ani, dar mai ales era o investiţie pe termen lung, căci în literatură, şi mai cu seamă în proză, pentru ca un autor să confirme e nevoie timp.

În acea colecţie au fost publicate cărţi ale unor autori din capitală şi din provincie, tineri şi mai puţin tineri, debutanţi alături de alţii mai mult sau mai puţin consacraţi. Şi iată că, la zece ani distanţă, doi dintre scriitorii scoşi la lumină atunci îşi asumă ei înşişi un mare risc cu acest Festival de Literatură şi Traduceri, FILIT, desfăşurat la Iaşi săptămîna trecută. Iniţiativa domnului Silviu Lupescu, directorul Editurii Polirom, este preluată peste ani şi ridicată la un alt nivel de Dan Lungu şi Lucian Dan Teodorovici, ajunşi între timp la deplina maturitate de scriitori, premiaţi şi publicaţi în străinătate. Era cumva logic ca o asemenea iniţiativă să vină de la nişte prozatori, fiindcă prozatorul a învăţat răbdarea şi aşteptarea lucrînd din greu asupra paginii albe. Este şi de această dată vorba despre o investiţie pe termen lung, ale cărei roade se vor culege poate peste alţi zece sau mai mulţi ani. Nu doar literatura română duce lipsă de astfel de investiţii, ci şi industria, agricultura, în general economia românească. La noi sunt preferate „tunurile”, artificiile cu efect instantaneu, nu munca tenace, nu aşteptarea, nu răbdarea. Suntem într-o perpetuă criză de timp şi alergăm gîfîind din urma istoriei care la alţii curge firesc, pe fundamente stabilite de multă vreme.

La noi sunt preferate „tunurile”, artificiile cu efect instantaneu, nu munca tenace, nu aşteptarea, nu răbdarea.

Am fost unul din invitaţii Festivalului de Literatură şi Traduceri de la Iaşi, calitate în care am constatat pe viu că literatura română şi în general cultura română încă mai respiră şi încă mai oferă o şansă restaurării demnităţii noastre naţionale. Poate că sună cam pretenţios?

Aşa-zisul brand al unei ţări este determinat în cea mai mare măsură nu de sloganurile publicitare mai mult sau mai puţin năstruşnice care apar contracost în ziare şi la televiziuni din Occident, ci de bunurile pe care acea ţară le exportă, cu care se prezintă, ca să zic aşa, pe piaţa globală.

Or, de ani buni - sau mai degrabă răi - „marfa” pe care România a exportat-o şi care i-a făcut imaginea a constat mai ales din prostituţie, politicieni corupţi, delincvenţă, cerşetori, pîlcuri de ţigani aciuate la marginea oraşelor din Europa, hoţi din bancomate. Dacă vrem să fim respectaţi în lume, ar fi cazul să mai exportăm şi altceva. Evoluţia din ultimii ani a literaturii române, despre care prea puţini au cunoştinţă, e una din şanse. A încercat ceva în acest sens Institutul Cultural Român, pe vremea cînd era condus de H.R. Patapievici. Pe lîngă programele de traduceri, şi poate mai importante decît acestea, au contat stabilirea de contacte şi dezvoltarea de relaţii personale cu instituţii şi persoane influente, prin intermediul cărora s-ar fi putut construi ceva de durată. N-a fost să fie. Patapievici a plecat şi, în urma lui, incompetenţa, megalomania şi rachiuna, plus excesiva politizare, au readus ICR-ul la nivelul unei birocraţii îmbîcsite, cu destule nuanţe oculte, în orice caz, lipsită de credibilitate.

Iaca, mă văd nevoit acum să-l laud pe domnul Cristian Adomniţei, preşedintele Consiliului Judeţean Iaşi, adică un fel de baron local. Pe vremea cînd era ministru Învăţămîntului, a numărat greşit steluţele de pe drapelul Uniunii Europene şi în felul ăsta a intrat oarecum în folclor. Poate o mai fi făcut şi alte prostii sau o să mai facă. Dar faptul că, măcar din întîmplare, a hotărît acum să rişte o investiţie în cultură, şi anume, într-o manifestare de anvergură şi de ţinută europeană, dovedeşte, ca să zic vorbă mare, viziune - ceva ce nu prea întîlneşti la oamenii noştri politici. A avut şi noroc - inclusiv de vreme frumoasă. Întîmplările de la Festivalul de Literatură şi Traduceri au demonstrat că Dan Lungu şi Lucian Teodorovici nu sunt doar scriitori valoroşi, ci şi manageri pricepuţi. Oricîtă reavoinţă ai avea, nu poţi să nu accepţi că festivalul ăsta, prin amploare, calitatea şi diversitatea participanţilor, de unde a decurs firesc nivelul dezbaterilor, şi în fine prin succesul la public, nu seamănă cu nimic din ce s-a organizat pînă acum la noi. De-a lungul anilor, am mai fost şi eu pe ici, pe colo la tîrguri de carte şi festivaluri în Europa şi pot depune mărturie că festivalul de la Iaşi nu e cu nimic mai prejos decît acelea, poate dimpotrivă! Singura lui problemă e că s-a aflat abia la prima ediţie. Pînă cînd va dobîndi o tradiţie, ca să se impună cu adevărat, mai e de muncit mult şi mult timp. Dar măcar ne-a dat un motiv de speranţă, a arătat că, deci, se poate!

În dezbaterile de la Casa FILIT s-a discutat, printre altele, despre „rezistenţa prin cultură”, sintagmă oarecum uzată, folosită mai ales de unii scriitori care, fără să facă mare lucru în timpul regimului comunist, s-au trezit după aceea că au contribuit şi ei cu ceva la căderea comunismului, adică au scris ode şi enconmioane bine plătite şi în felul ăsta au rezistat prin cultură. Personal, cred că pericolul care planează astăzi asupra culturii ca element de identitate naţională este mult mai mare decît în urmă cu douăzeci-treizeci de ani. Regimul comunist a avut, fireşte, toate păcatele posibile, dar din raţiuni de propagandă a susţinut cultura şi, pe lîngă poeţii de curte, pe lîngă impostori şi parveniţi literari de tot soiul, a lăsat loc şi valorilor autentice.

Prenumele de scriitor nu mai înseamnă nimic fiindcă a fost devalizat prin agresiunea impostorilor şi a vedetelor de carton care invadează zi de zi mass-media.

Astăzi chestiunea rezistenţei prin cultură se pune în alţi termeni, dar nu necesită mai puţin curaj. Ca scriitor, ai nevoie de curajul de a-ţi asuma o condiţie anonimă şi umilă, de a scrie fără speranţă, pentru un public care te ignoră, de a înfrunta rigorile economiei de piaţă şi a trăi la limita mizeriei. În definitiv, o formă de sacrificiu. Prenumele de scriitor nu mai înseamnă nimic, fiindcă a fost devalizat prin agresiunea impostorilor şi a vedetelor de carton care invadează zi de zi mass-media. Astăzi toată lumea scrie şi nimeni nu citeşte, aşa încît cei cîţiva, atît de puţini, care mai iau în serios această, să o numim, meserie trebuie să aibă într-adevăr mult curaj ca să continue, ca să reziste, în aşteptarea unei recunoaşteri de obicei mult prea tîrzii. Astăzi, problema rezistenţei prin cultură e şi o problemă de supravieţuire ca naţie - nu ştiu cîţi dintre noi înţeleg miza şi greutatea unei asemenea afirmaţii. Festivalul de la Iaşi ar putea fi semnul unei astfel de înţelegeri şi, dacă nu se va poticni după două-trei ediţii, înseamnă că mai avem o şansă.