Doris Mironescu, critic literar: „Literatura română, în cei două sute de ani de modernitate ai ei, are scriitori superbi, pe care îi cunosc doar specialiştii
0
Criticul literar Doris Mironescu povesteşte, într-un interviu pentru „Weekend Adevărul”, despre cum a fost să lucreze la biografia scriitorului Max Blecher, numit şi „Kafka de România”, dar şi despre cum am ajuns să ne uităm scriitorii, cunoscând astăzi doar o mică parte a operelor acestora.
Doris Mironescu este unul dintre cei mai valoroşi critici literari contemporani, numele său fiind cunoscut de către un public mai larg după apariţia volumului „Viaţa lui M. Blecher. Împotriva biografiei”, apărut în ediţie revizuită, la editura Humanitas, în prima jumătate a anului. Mironescu se numără printre cei cărora regizorul Radu Jude le mulţumea în 2016, când apărea pe marile ecrane filmul „Inimi cicatrizate”, după romanul lui Max Blecher. Este cel care i-a oferit prima versiune a romanului scriitorului, „Ţesut cicatrizat”, cu ajutorul căruia regizorul a adăugat o serie de elemente în film.
Totuşi, numele lui Doris Mironescu (39 de ani) nu este legat doar de scriitorul numit şi „Kafka de România”, ci şi de o cunoaştere sub lupă a literaturii române. Iniţial, critica literară a venit „împotriva propriilor aspiraţii”, în adolescenţă dorindu-şi să fie poet. Într-un interviu pentru „Weekend Adevărul”, criticul vorbeşte despre cum am ajuns să ne aruncăm scriitorii în uitare, cunoscându-le doar o mică parte din operă, despre cum a ajuns să îl descopere pe Max Blecher şi cum i-a fost în postura de biograf al scriitorului. Spunem „biograf” ca un soi de reper, însă Mironescu punctează că nu e doar „o simplă şi cuminte biografie” care i s-ar fi părut „o trădare a filosofiei compoziţiei lui Blecher”.
Schimbând puţin macazul, de Alexandru Monciu-Sudinski, Ronetti-Roman sau Vintilă Ivănceanu aţi auzit? Sunt câteva nume pe care Doris Mironescu le rosteşte când îl întreb de autori români mai puţin cunoscuţi şi care ne-ar merita atenţia, pentru că „literatura română, în cei două sute de ani de modernitate ai ei, are scriitori superbi, pe care îi cunosc doar specialiştii”.
„Weekend Adevărul“: Cum aţi hotărât să deveniţi critic literar şi ce presupune această profesie în literatura română de astăzi?
Doris Mironescu: Critica literară a fost pentru mine o alegere dificilă şi o cale pe care am mers, la început, împotriva propriilor aspiraţii. Îmi doream, ca un adolescent ce mă găseam, să fiu poet. Pe atunci credeam că un critic este un om edificat pe deplin cu privire la literatură, cu preferinţe clare şi definitive, aşa cum eu nu eram.
Aveam o curiozitate vie legată de literatură, de ceea ce o face valoroasă şi o ajută să irite sensibilităţile contemporane, dar nu şi răspunsuri clare la aceste probleme. În timp, am impresia că această atitudine mi-a prins bine. Cred şi astăzi că criticul literar nu e „sanitarul pădurii” literare, ci e persoana pentru care întrebarea „ce e aceea literatură” se pune cel mai des şi mai radical.
Foto: Facebook_Zona Noua, Cătălina Drăghici
La FILIT (Festivalul Internaţional de Literatură şi Traducere din Iaşi) s-a lansat, în această toamnă, colecţia cu biografiile romanţate ale unor scriitori de renume, dar despre a căror operă am ajuns să ştim de fapt foarte puţin. Cum am ajuns să ştim doar poeziile lui Topîrceanu, de exemplu? Unde sau cum s-au pierdut mai exact scriitorii noştri?
Colecţia de ficţiuni biografice publicată la Muzeul Literaturii din Iaşi este o realizare de toată isprava. Iată unsprezece scriitori contemporani care îşi asumă o scurtă scriere biografică despre unul dintre clasicii literaturii române pentru a-i prezenta unor cititori de azi, pentru a le livra experienţa lor de lectură şi întâlnire cu cărţile lor. Unele dintre potriviri sunt foarte norocoase, de pildă cea a satiricului absurdist Alex Tocilescu, care scrie despre umoristul Topîrceanu cu un talent pe care, îmi închipui, şi autorul Baladei chiriaşului grăbit l-ar fi apreciat.
De ce nu-i ştim mai bine pe clasici? Motivele sunt mai multe. Aş insista asupra selecţiei canonice, în special în manuale, care adesea îngrădeşte diversitatea reală a producţiei literare a clasicilor atunci când ea ar părea că le ambiguizează portretul lăsat de tradiţie.
(Foto: Facebook: Florin Lăzărescu)
Poet umorist, Topîrceanu nu e plauzibil pentru gândirea canonică a manualelor atunci când se transformă în documentarist al bestialităţii umane în memoriile de captivitate din „Pirin Planina”. Autor de nuvelă istorică serioasă, Negruzzi nu mai dă bine ca prozator comic, monograf plin de ironie al societăţii moldoveneşti din epoca bonjuristă, ca în „Negru pe alb”. Redus la câteva poezii ocazionale şi la schiţa groasă a Chiriţei, Alecsandri nu ni se mai pare un descriptor al conflictului între generaţii şi un ironist în slujba modernizării, aşa cum e în „Iaşii în carnaval”. Dar, când decidenţii vorbesc de revenirea la manualul unic şi de bacul cu cerculeţe, mai are vreun sens să ne îngrijorăm din cauza asta?
Apropo de biografii, cât e de important să citim nu doar opera scriitorului, ci şi despre viaţa lui?
Biografiile scriitorilor sunt importante, mai întâi, pentru cititorii specializaţi, pentru filologi, care au nevoie să recompună cadrul istoric şi social, lecturile, climatul de idei al vremii în care a trăit şi s-a format un scriitor. Dar cred că toţi cititorii de literatură ajung să fie atât de fascinaţi de câte un scriitor încât să vrea să-i cunoască şi biografia. Din fericire, îndepărându-ne de epoca modernismului purist, care prefera să creadă că autorul a murit şi că literatura se scrie în vid, piedicile principiale puse în calea biografiei au dispărut. Putem înţelege că o carte poartă aluviunile unei vârste, ale unui sezon electoral sau ale unei romanţe eşuate, fără să reducem reuşita literară la aceste aluviuni, dar ştiind totodată că ele sunt importante, că au contat. Istoria ne învaţă multe.
Povestiţi-mi puţin cum l-aţi descoperit pe Max Blecher.
L-am citit pe Blecher (foto:dreapta) în liceu. Nu era o epocă de glorie pentru Blecher pe atunci, imaginea care domina era aceea a unui bizar scriitor de raftul doi, care nu scrie prea bine româneşte şi nu stăpâneşte îndestul arta de a scrie un bun roman realist sau măcar psihologic. Nu apăruseră cele vreo zece monografii şi teze de doctorat din anii 2000, ceea ce înseamnă că toţi cei care-l citeau pe Blecher aveau un sentiment de proprietate geloasă asupra unui scriitor necunoscut. La fel mi s-a întâmplat şi mie.
Blecher era o descoperire personală care trebuia protejată de alţii. Ani mai târziu am aflat că acelaşi sentiment îl aveau atunci şi alţi tineri poeţi, critici şi regizori ai generaţiei mele.
L-am reluat la facultate şi, între altele tocmai pentru că mi se părea încă misterios şi dificil, m-am decis să-mi scriu licenţa despre el. Dar, cum o lucrare de licenţă era prea puţin, i-am dedicat pe urmă doctoratul, din care a ieşit prima mea carte, „Viaţa lui M. Blecher. Împotriva biografiei”, şi am realizat o ediţie critică completă de „Opere”, apărută în 2017.
Care vi s-a părut cel mai dificil lucru în a scrie „Viaţa lui M. Blecher. Împotriva biografiei”?
Cel mai dificil a fost să găsesc formula, adică ideea de „antibiografie”. O simplă şi cuminte biografie mi s-ar fi părut o trădare a filosofiei compoziţiei lui Blecher. Aşa că am fost obligat să gândesc o formulă non-narativă care să respecte cronologia, dar să refuze finalismul biografiei clasice...
Dificilă a fost însă şi adunarea de informaţii, care presupunea nu doar aflarea de surse biografice, dar mai ales punerea cap la cap a ceea ce se ştia deja şi descoperirea unui sens al informaţiilor. A trebuit să aflu unde a publicat Blecher şi când, să îmi explic unde a mers la studii şi de ce, să descopăr în ce ani a fost internat în spitale şi când au avut loc marile sale întâlniri şi cele mai importante lecturi. Am căutat îndelung ziarul romaşcan în care ar fi debutat Blecher ca să pot să elimin această ipoteză eronată. Am umblat mult după informaţii care să ateste posibilitatea ca Blecher să fi început studii de medicină la Rouen, nu la Paris, fără mare izbândă- nu că ar fi făcut mare diferenţă. Am căutat scrisori de care ştiam că există. Am identificat casa din Roman în care a locuit Blecher în ultimii trei ani de viaţă şi şi-a scris ultimele trei cărţi. Am stabilit o dată a morţii diferită- cu o zi- faţă de cea cunoscută. Data naşterii a fost fixată, ulterior, de Mădălina Lascu. În plus, pentru ediţia a doua, am aflat lucruri noi şi, în câteva cazuri, interpretarea a trebuit să se schimbe.
Lucrul la o biografie îţi arată că nu partea de documentare e, totuşi, cea mai importantă.
„Interioritatea scriitorului Blecher”
Spuneaţi undeva că atunci când aţi scris biografia lui, problemele cu care v-aţi confruntat vizau lucruri de tipul cum poate fi făcută cât mai vizibilă interioritatea sa. Vi se pare că aţi reuşit până la urmă lucrul ăsta, şi ce înseamnă de fapt să faci vizibil aşa ceva?
Nu pot spune eu dacă am reuşit să fac vizibilă interioritatea scriitorului Blecher. Mai degrabă aş spune că nu, şi că pledoaria întregii mele cărţi merge împotriva ideii că o biografie poate face „vizibil” sau pe deplin inteligibil un om.
Un biograf poate cel mult să se străduiască să dea o impresie, să sugereze un mod inefabil de a fi, fără să poată să-l rezume complet şi definitiv. A tranşa lucrurile, a spune „cum a fost cu adevărat” omul înseamnă a presupune că subiectul este unul şi indivizibil, că forţele şi ideile care îl intersectează, îl revendică şi îl manipulează sunt perfect cuantificabile, că gesturile şi scrierile sale îl rezumă integral, ceea ce nu cred. Mă consider un învăţăcel al poststructuraliştilor, din acest punct de vedere, şi încurajez precauţia faţă de ambiţiile noastre de cunoaştere din modernitate.
Ce spuneau mai exact poststructuraliştii?
Poststructuraliştii ne-au învăţat să nu ne decupăm în mod convenabil obiectul de studiu, să nu ne limităm zona de investigaţie la ceea ce e cuantificabil. Oamenii sunt treabă gingaşă, şi atunci când crezi că i-ai explicat, cel mai adesea constaţi că te-ai înşelat. De altfel, Max Blecher a fost un om care a ţinut mult la propria intimitate, mai ales pentru că întreaga sa viaţă matură a fost în permanenţă la dispoziţia altora, în special a celor care îl îngrijeau de boala debilitantă de care suferea, tuberculoză osoasă. Fiind mereu întins la orizontală, incapabil să se mişte prin cameră fără ajutor, suportând servituţi în toate actele sale fiziologice, Blecher va fi simţit adesea nevoia de a se retrage în sine şi a nu lăsa pe nimeni înăuntru. Ultima sa carte, „Vizuina luminată”, transmite şi acest mesaj, că suferindul se ascunde în propria minte atât de ceilalţi, cât şi de suferinţă, sau că se ascunde în imaginaţie de real. În această viziuină pătrunde orice cititor, prin lectură, biograful având acces la ea în mădura în care este (şi) un bun cititor. Foto: Arhiva personală
Pentru cine e şi nu e Max Blecher ?
Blecher e pentru oricine sau, mai bine, e pentru oricine este interesat de literatură. Experienţa de lectură pe care o oferă este extraordinară, este exact ceea ce caută bunul cititor: un text neconvenţional care vorbeşte cu un angajament existenţial veritabil despre lucruri grave. Nu voi spune că Blecher îşi selectează cititorii şi că îi pune să treacă prin probe de foc; din unele puncte de vedere, literatura lui e un cadou făcut cititorului, un dar al fanteziei, imaginaţiei incandescente, uneori suprarealiste, alteori doar jucăuşe, a unui scriitor sensibil şi inteligent.
În plus, mai ales în urma eforturilor exegetice din ultimii douăzeci de ani, Blecher reprezintă o experienţă unică, pe care doar literatura română o poate oferi; de aceea a şi fost tradus în vreo 15 limbi până la această dată.
Privilegiul nostru faţă de germani, spanioli, polonezi, olandezi, brazilieni, croaţi, maghiari, danezi, suedezi este că îl putem citi în româneşte şi înţelege nuanţele în original.
Ce alţi autori i-au mai scăpat cititorului român şi ar merita căutaţi?
O, literatura română, în cei două sute de ani de modernitate ai ei, are scriitori superbi, pe care îi cunosc doar specialiştii! Dintre cei vechi, îmi place mult Alecu Russo, care în Studie moldovană a dat cea mai subtilă reflecţie asupra succesiunii generaţiilor din secolul 19. Iar dramaturgul Ronetti-Roman, cu piesa sa Manasse, e cel mai puţin cunoscut scriitor român, asta pentru că problematica asimilării evreilor pe care o propune el nu a fost uşor de înghiţit de către istoriografia română.
Dintre interbelici, îi propun mereu pe prozatorul Alexandru Osvald Teodoreanu, cu Hronicul măscăriciului Vălătuc, cenzurat în comunism şi editat neglijent după aceea, pe poetul Benjamin Fundoianu şi pe reporterul Geo Bogza, mai norocoşi în reeditări. Iar dintre cei de după război, mi se par nedrept de puţin cunoscuţi Alexandru Monciu-Sudinski, cu Biografii comune, Vintilă Ivănceanu, cu Milorad de Bouteille sau Ion Iovan, cu Comisia specială. Dar „nedreptatea” e doar un semn că aceştia sunt încă scriitori pe care cititorii şi-i pot revendica drept ai lor, într-o aşa-zisă exclusivitate. În realitate, o lectură ingenioasă este suficientă pentru a face, din orice scriitor clasic, un preţios necunoscut.
Foto: Facebook_ICR Madrid
CV
Criticul „împotriva biografiei“
Numele: Doris Mironescu
Data şi locul naşterii: 29 iunie 1979, Roman, judeţul Neamţ.
Studiile şi cariera:
A absolvit în 2001 Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”
A lucrat în învăţământ, este lector universitar la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” şi cercetător ştiinţific la Institutul de Filologie română „A. Philippide” ,specializarea Istoria literaturii române
În 2010 a obţinut titlul de doctor în filologie. A publicat „Viaţa lui M. Blecher. Împotriva biografiei” (2011 – premiul „Titu Maiorescu“ al Academiei Române, premiul USR Iaşi şi premiul revistei Ateneu) şi „Un secol al memoriei. Literatură şi conştiinţă comunitară în epoca romantic” (2016 – premiul Asociaţiei de Literatură Generală şi Comparată din România). A realizat ediţia critică „M. Blecher, Opere”, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, Bucureşti, 2017, şi, în colaborare cu Samuel Tastet, ediţia „M. Blecher”, Œuvres complètes, I, Éditions Maurice Nadeau, Paris, 2015.
Locuieşte în: Iaşi
Se încarcă comentariile...
