Craii lui Mateiu revin printre noi
0
O carte cum nu e alta va fi lansată miercuri seară, de la ora 18.30, la Librăria Dalles: cel mai recent roman al lui Dan Stanca, “Craii şi morţii”, apărut în colecţia „Proză” a Editurii Cartea Românească. Volumul este o originală replică, “peste mode şi timp”, la un roman clasic al literaturii noastre, “Craii de Curtea-Veche” de Mateiu I. Caragiale.
Pe lângă prezenţa autorului, destul de rar la vedere în aceste vremuri de restrişte, lansarea organizată de Editura Polirom mai aduce laolaltă câteva nume grele, de intelectuali de clasă, spirite afine scriitorului lansat: reputatul critic literar Dan C. Mihăilescu şi eseistul Sorin Lavric; moderatorul lansării va fi Daniel Cristea-Enache, un alt critic literar care s-a ocupat, de-a lungul vremii, atent de opera autorului.
Un proiect romanesc unic
Este cel de-al 18-lea roman publicat de Dan Stanca, într-o operă care cuprinde peste 20 de titluri (adăugând şi volumele de proză scurtă, eseistică, publicistică). Şi aceasta nu în decenii de viaţă, ci practic doar în ultimii 20 de ani, de când acest scriitor, optzecist ca naştere dar asociat cu generaţia ’90 din cauza debutului întârziat în volum, şi-a pus prima oară semnătura pe o carte (romanul “Vântul sau ţipătul altuia”, în 1992). Dintre aceste titluri, doar trei romane au fost “de sertar”, restul sunt scrise în întunecatele decenii care au urmat anului 1989.
Nereceptat cum trebuie, la adevărata dimensiune şi anvergură a proiectului său, nu numai romanesc, ci şi intelectual (şi, aş spune, şi existenţial), Dan Stanca îşi continuă neabătut drumul pe care şi l-a ales. Poate, aşa cum spune Sorin Lavric pe coperta cărţii recente, e vorba de un “scriitor pe care îl damnăm în viaţă, ca să ne lăudăm cu el după moarte” (cine ştie? nebănuite sunt căile Receptării).
Scrisul ca act existenţial
În orice caz, avem de-a face cu un scriitor care scrie pentru că nu poate altfel, pentru că aceasta este soluţia existenţială pe care şi-a ales-o (sau care l-a ales); scrisul devine astfel un act de supravieţuire, la fel de vital ca aerul sau hrana. Faptul e vizibil în fiecare pagină scrisă de autor, în fiecare carte a sa. Cum spune tot Sorin Lavric, “scrisul lui Dan Stanca e act implacabil de supunere la o constrângere interioară, un chin secret ce ţine de o obscură predestinare de genă”.
Poate mă înşel, dar dintre scriitorii români în viaţă, cel puţin cei foarte vizibili, doar Mircea Cărtărescu să mai dea aceeaşi impresie a scrisului ca act existenţial, a punerii propriei fiinţe în pagina tipărită. Comentariul nu e neapărat valoric, nu vreau să fac acum musai o comparaţie estetică, se referă doar la motivaţia autorului care transpare dincolo de text. Sigur că orice scriitor adevărat nu scrie, de fapt, decât despre el însuşi, dar una este să faci acest lucru după teorie, după reţete (care se învaţă la orice curs de “creative writing”), ci altceva este ca cititorul atent să perceapă, în textura textului, propriul ţesut, fizic şi psihic, al autorului.
O replică la Mateiu
Într-o societate normală, romanul “Craii şi morţii” ar fi fost un best-seller (dar unul de literatură adevărată, aşa cum vând latino-americanii, premiaţii cu Goncourt sau alt premiu literar important, chiar şi un Pascal Bruckner, nu vorbim de tirajele literaturii comerciale). În primul rând, autorul are inteligenţa să-şi aproprie nu numai un roman clasic autohton, ci şi unul dintre cele mai iubite: “Craii de Curtea-Veche”, publicat de Mateiu I. Caragiale în 1933, acum 80 de ani. Este, de altfel, titlul care a ieşit pe locul întâi într-un clasament al romanului românesc al secolului XX publicat de “Observator cultural” acum câţiva ani (una dintre puţinele tentative serioase de re-canonizare realizate de o revistă românească în “întunecatele decenii” scurse de la Revoluţie).
Nu este atât vorba de o continuare a “Crailor de Curtea-Veche”, deşi aparent s-ar putea spune astfel, cât de o replică peste timp, dar practic şi de o rescriere a textului matein. Dacă ţinem la terminologii, cartea are şi elemente de prequel, şi elemente de sequel, faţă de romanul clasic. Cei trei crai, mai exact tipologiile acestora, sunt identificaţi de-a lungul istoriei, începând de la cruciade – personajele lui Mateiu nu mai sunt astfel decât o etapă a acestui lung drum –, pentru a fi regăsiţi în contemporaneitate prin ipostazierea “cu cheie” a unor figuri din presa imediat anterevoluţionară, cunoscute bine de autor.
Sub semnul lui V. Lovinescu
Astfel, traseul metafizic al cărţii se combină în permanenţă cu cel contemporan, cu cel (auto)biografic. Ca şi Mateiu I. Caragiale, autorul îşi rezervă rolul naratorului, al povestitorului, al „martorului“. Pentru decriptarea semnificaţiilor metafizice, spirituale ale textului matein, Dan Stanca urmează îndeaproape sugestiile lui Vasile Lovinescu din cartea „Al patrulea hagialâc“, dedicată în întregime lui Mateiu şi „Crailor de Curtea-Veche“.O altă carte clasică a literaturii române ale cărei teme şi motive Dan Stanca le foloseşte abil în „Craii şi morţii“ este „Istoria ieroglifică“ a lui Dimitrie Cantemir.
Nu-i de mirare că regăsim, în acest mod, temele filozofice şi intelectuale dragi autorului, cunoscute din toate celelalte cărţi ale sale. Noutatea pe care o aduce „Craii şi morţii“ este, în primul rând, pe palierul autobiografic al textului, în ce priveşte (trans)punerea vieţii în operă. În toate celelalte romane ale sale, Dan Stanca se ipostazia nu numai ca un om singur, ci şi ca unul (auto-)condamnat la singurătate (şi-a descris astfel propria bătrâneţe, în „A doua zi după moarte“, şi-a „înscenat“ sinuciderea, în „Mut“ etc.). De data aceasta, însă, autorul reflectă literar experienţa nefericită a unei căsnicii eşuate.
Cărţile se nasc din cărţi
Aşa cum spuneam, într-o literatură normală, cartea ar fi fost un best-seller şi ar fi declanşat imediat dezbateri hermeneneutice. Imaginaţi-vă, în literatura franceză, un roman în care autorul să se ipostazieze ca un Des Esseintes contemporan, dând astfel o replică clasicului “À rebours” / “În răspăr” al lui J.-K. Huysmans. Sau un autor care să mai rescrie, în contemporaneitate, “Diabolicele” lui Barbey d’Aurevilly (marele model al lui Mateiu).
Sau, dacă trecem Canalul Mânecii, ce-ar fi ca un englez să îl aducă pe Dorian Gray până în contemporaneitate, el, “autorele”, ipostaziindu-se în persoana unui alt Lord Henry Wotton? Fără să mai vorbim că şi “Orlando” al Virginiei Woolf ar putea fi reluat de unde a fost lăsat. Un alt text clasic care ar putea servi ca bază a unei resuscitări este “Confesiunile unui opioman englez” de Thomas De Quincey.
Un alt atu al textului din “Craii şi morţii” este relativa sa supleţe, faţă de alte cărţi ale autorului. Fără a-i lipsi pasajele care-ţi taie răsuflarea din punct de vedere stilistic, romanul actual nu mai prezintă abundenţa de metafore şi estetism, care câteodată încărcau, chiar sufocau titluri mai vechi. În“Craii şi morţii”, acestea cedează locul unei directeţi a confesiunii, cartea părând scrisă sub imperiul unei urgenţe.
Se încarcă comentariile...
