Carte pentru Dragobete. „Şi dacă dragostea ar dainui“...

Dragobetele se sărbătoreşte pe 24 februarie

Volumul "Şi dacă dragostea ar dăinui" de Alain Finkielkraut, tradus din limba franceză de Vlad Russo, este scos pe piaţă de Editura Humanitas, în preajma sărbătorii de Dragobete - 24 februarie.  Adevarul.ro publică fragmente în avanpremieră din volum.

Tot ce ştiu despre dragoste am aflat din experienţă, din filozofie – Platon, Kierkegaard, Levinas – şi din literatură. Subiectul prin excelenţă al romanului european este dragostea… Am încercat să trec peste neputinţa de a scrie romane încercând să fac un fel de roman din romanele altora. Este adevărat că literatura spune poveşti, dar asta nu înseamnă că lasă în seama filozofiei monopolul gândirii; literatura gândeşte lumea în mod narativ. Pentru a cerceta fenomenul omenesc – acesta este, probabil, privilegiul său exclusiv –, ea pune indivizii în locul omului, analizează situaţii, pune în scenă personaje. Literatura ne reaminteşte astfel că nu ne putem găsi drumul prin lume doar cu ajutorul raţiunii practice, spune autorul Alain Finkielkraut

Alain Finkielkraut dezaprobă moravurile uşoare ale epocii noastre, aceste legături provizorii care fac parte din viaţa cotidiană. Dar este prea inteligent ca să le condamne, ştiind că dragostea, „copilul pribeag devenit rege“, suportă cu greu povara timpului… Ceea ce am pierdut emancipând inima şi corpul este garanţia unei permanenţe: iată-ne abandonaţi deplin dezlănţuirilor capriciului. Nu mai putem iubi precum părinţii noştri, întoarcerea la acele timpuri este imposibilă.
Pascal Bruckner

FRAGMENT

Intruziunea lumii în cuplul îndrăgostiţilor

"Mobilizându-şi toate forţele pentru revocarea căsătoriei ca pact familial în beneficiul libertăţii indivizilor şi a căsătoriei care ascultă de înclinaţie, Europa romantică n-a vrut să asculte deloc acest sumbru diagnostic. Copiii s-au emancipat progresiv de autoritatea părinţilor şi de interesele legate de descendenţă. Fireşte, cutumele au continuat să joace un rol şi să îndrume opţiunile individuale, dar nenumărate Julie s-au măritat cu nenumăraţi Saint-Preux, iar principesele de Clèves le-au spus da ducilor de Nemours.

Dar noi, astăzi, cum stăm? În Idiotul familiei, Sartre comentează următoarea frază rostită de contele Mosca despre Fabrice şi Sanseverina: „Dacă ajung să rostească cuvântul dragoste, sunt pierdut.“ „Prin acest termen – spune Sartre – societatea îşi afirmă dreptul de control asupra intimităţii celei mai subiective.“ Simpla rostire a cuvântului e de-ajuns pentru ca „tandreţea un pic necugetată pe care şi-o poartă tânăra mătuşă şi nepotul ei“ să capete un viitor, o esenţă obiectivă.

Cultura pune stăpânire pe inimi, dragostea diferită, dragostea celorlalţi înhaţă dragostea îndrăgostiţilor printr-un jurământ pe care societatea îl smulge fiecăruia din ei şi pe care nici unul din ei nu-l poate trăda fără a se nega pe sine. „Nu ne rămâne decât să-i dăm vampirului tributul de sânge – continuă Sartre. Ne vom aliena deci îndeplinind datoria nemărginită faţă de această din urmă minciună sau mistificare, fidelitatea faţă de sine.“

Revolta împotriva presiunilor societăţii nutrită de romantici e prelungită de Sartre prin deconstrucţia discursului îndrăgostit. Şi ce altceva este acest discurs, pentru filozoful libertăţii, decât o obligaţie aplicată pe un trup viu? Cuvintele şoptite în intimitate, ne spune el în esenţă, sunt calul troian al societăţii. Ele reprezintă intruziunea lumii în cuplul îndrăgostiţilor.

Oamenii sunt liberi să aleagă, dar sunt imediat apoi prinşi în urzeala cuvintelor. Puterea de dominare a societăţii se exercită prin intermediul promisiunilor arzătoare, care, adaugă David Kepesh, eroul din romanul lui Philip Roth Animal pe moarte, îi conduc direct pe cei ce le rostesc în chilia sau carcera cuplului marital.

„Nu, bărbaţii habar n-au – ori se prefac de bună voie că nu ştiu – de partea dură, tragică, a lucrului în care se bagă. În cel mai bun caz, gândesc stoic. Da, înţeleg că mai devreme sau mai târziu va renunţa la sex în această căsătorie, dar asta pentru a avea lucruri mult mai de valoare. Dar ştiu ei oare la ce renunţă?“ 

Altfel spus, ştiu ei ce vor avea de plătit pentru faptul că au mizat pe perenitatea dragostei în loc să ia act de precaritatea ei? Îşi dau ei seama că vor ispăşi într-o viaţă conjugală sufocantă alegerea naivă sau chibzuită a fericirii conjugale?

E drept că nu toată lumea e la fel de radicală precum Sartre şi Kepesh. Nu toată lumea împinge atât de departe voinţa de a elibera sentimentul dragostei de jurământul de dragoste, dar am încetat să atribuim dragostei sarcina de a rezolva, şi aici îl citez pe Kierkegaard, „marea enigmă a vieţii trăite întru eternitate cu urechea aţintită la bătăile pendulei“.

Am mai redus din pretenţia asta nemăsurată. Dragostea s-a împăcat cu propria ei finitudine. Postromanticii care suntem au fost cuceriţi de suspiciunea doamnei de Clèves. Răspunsul non serviam pe care dragostea îl opune legii naturale, adică uzurii tuturor lucrurilor, ne apare, ca şi ei, prezumţios sau himeric.

Experienţele noastre îi confirmă premoniţiile. Şi, în acest ceas al divorţurilor, a pretinde s-o dezminţim ar însemna să ne expunem ridicolului. Cine îndrăzneşte să mai creadă că două fiinţe vii care trăiesc multă vreme împreună nu sfârşesc – una sau alta, ba mai adesea şi una, şi alta – prin a se sastisi? Şi totuşi, cu cât împărtăşim mai mult viziunea doamnei de Clèves, cu atât îi înţelegem mai puţin hotărârea. Cu cât îi aprobăm mai mult motivele, cu atât îi criticăm mai tare atitudinea.

Cu cât îi dăm mai tare dreptate, cu atât ni se pare mai mult că-i nebună. Astăzi ne scandalizează nu neputinţa dragostei de a subjuga timpul, ci absolutismul doamnei de Clèves, adică deznădejdea şi revolta ei în faţa acestei neputinţe. Ni se pare că sub chipul eşecului dragostei ea ne descrie însăşi esenţa dragostei. Fără îndoială, suntem foarte aproape de adevăr. Rămâne totuşi întrebarea pe care ne-o lasă moştenire principesa învăluită în linţoliul de gheaţă al liniştii ei, cum o numeşte.

 Dragostea care se dezice categoric de ceea ce declară, dragostea care se împacă cu propriul sperjur, ridicându-l chiar la rang de lege sau principiu de funcţionare, această dragoste mai este oare dragoste? Dacă vor reflecta, pur şi simplu, la semnificaţia romanului, fără a se lăsa confiscaţi de problema verosimilităţii, modernii vor vedea că renunţarea doamnei de Clèves îi trimite la propriile lor renunţări. Fermitatea ei neobişnuită este oglinda răsturnată a abdicării lor". (Copyright Editura Humanitas)

Alain Finkielkraut (n. 1949) este unul dintre cei mai iluştri filozofi şi eseişti francezi contemporani. A predat la Catedra de literatură franceză a Universităţii Berkeley din California. Între 1989 şi 2014 a fost profesor de istoria ideilor la École Polytechnique. Din 1985 este producător al emisiunii Répliques la France Culture. Între 1990 şi 1996 a fost director al revistei Le Messager européen. În 2009 a primit distincţia de ofiţer al Legiunii de Onoare. În 2014 a devenit membru al Academiei Franceze şi a obţinut Premiul Combourg. Principalele teme abordate în scrierile sale sunt dragostea, literatura, modernitatea, iudaismul, naţionalismul, identitatea.

Opere: Le Nouveau désordre amoureux (coautor Pascal Bruckner, 1977), Le Juif imaginaire (1981), La Sagesse de l’amour (1984), La Défaite de la pensée (1987), Internet, l’inquiétante extase (coautor Paul Soriano, 2001), L’Imparfait du présent. Pièces brèves (2002), Nous autres, modernes (2005), Philosophie et modernité(2008), Un cœur intelligent (2009), L’Identité malheureuse (2013). Traduceri în limba română: Înfrângerea gândirii (Humanitas, 1992), Înţelepciunea dragostei (1994), Noua dezordine amoroasă (1995, 2005), În numele Celuilalt: reflecţii asupra antisemitismului care vine (2004), Memoria zadarnică (2004), O inimă inteligentă (2010), Explicaţia: conversaţii cu Aude Lancelin (coautor Alain Badiou, 2012).