Ultimele știri ⏱️România alege România la EURO 2024 Război în Ucraina Război în Israel Istoria zilei

Violoncelul lui David Geringas

0

Publicat: 08.09.2016 16:09

Ultima actualizare: 06.08.2022 00:58

Acesta va rămâne în istoria mea muzicală drept recitalul la care am ajuns întâmplător, după o zi lungă, foarte lungă, şi de la care am plecat verbalizând o dorinţă mai veche: vreau şi eu, în viaţa asta, să cânt la violoncel.

Ei, nu să cânt... Să trec o dată – fie!, de două ori – arcuşul acela greu pe coarde. Atât de generos, de bogat, mi se pare violoncelul – şi poate singurul instrument care poate fi, într-o secundă, năzuros, încruntat, categoric, şi-apoi firav, subţire, dulce, ca o rugăminte.

Şi toată bogăţia asta de nuanţe a fost ilustrată aseară, în chip desăvârşit, de violoncelul artistului lituanian David Geringas, foarte apreciatul în lumea întreagă David Geringas, parte anul acesta a juriului care evalueaza concurenţii secţiunii Violoncelul la Concursul Enescu. A fost Szymanowski în prima parte a recitalului, Sonata nr. 9, versiunea pentru violoncel şi pian, Sonata lui Laks în a doua, care-a sunat pe alocuri ca un concert rock, şi-apoi melancolia, aburul atât de caracteristic lui Rahmaninov, sunetul atât de distinct, în Sonata în sol minor op. 19 pentru violoncel şi pian, care-a închis programul oficial al serii. Iar Ian Fountain la pian a fost un minunat partener de dialog muzical.

Şi-au mai fost apoi patru bisuri emoţionante – cu unul dintre ele, al doilea, parcă întruchiparea muzicală a unei stampe japoneze. Nu mă întrebaţi ce-a fost, că nu ştiu – din păcate. Deşi, pentru un minut, am crezut că ştiu: l-am întrebat pe maestrul Geringas la sesiunea de autografe. El a spus: Laks, gândindu-se la piesa a doua a recitalului, eu am gândit: Ah, tot Laks, cu gândul la encore. Nu ştiu, deci, ce-a fost, dar a sunat atât de limpede şi de gingaş, cum numai o gheişă poate fi...

Şi alte câteva imagini de-aseară, de la Ateneu: violoncelistul, zâmbind adesea şi, în pauze, trecând repede mâna prin părul alb. Şi trandafirul alb pe care l-a primit, atât de potrivit cu bisul ultim – fragila Vocalise de Rahmaninov. Şi partitura ultimei sonate, rămasă la final pe scenă, pe care scrie mare, cu litere chirilice, С.В. Рахманинов. Şi comunicarea fără cuvinte dintre tinerii din dreapta mea. El, elegant, în costum. Ea, în rochie verde, lungă, cu tăietură adâncă şi tatuaj cu henna pe mâna stângă. Şi, ca să nu tulbure liniştea, ea îi spune lui ceva – îi spune scriind literele, de tipar, una câte una, cu degetul arătător al mâinii drepte, pe genunchi. El îi răspunde tot aşa.

Şi încă o frântură de imagine vie, foarte vie: roşul solar pe care-l poartă, din cap până-n picioare, violonista Anna Tifu. E însoţită de părinţi la recitalul acesta – tatăl vorbeşte în română, ea îi răspunde în italiană. Ascultă toţi trei concertul în loja regală. Alte câteva loje sunt pline de concurenţii secţiunii Violoncel, mulţi coreeni, în tricouri lejere şi şlapi. E printre ei şi cel mai mic – cel mai mic violoncelist şi cel mai mic participant la Concursul Enescu, ediţia 2016: Heung Min Chan, care n-a împlinit încă 16 ani. David Geringas, în schimb, are 70 – şi e în recitalul acesta o torţă nevăzută care trece, pe nesimţite, din arcuşul maestrului în cele ale învăţăceilor. Căci, desigur, Concursul Enescu e mult mai mult decât întrecerea în sine...