Cel mai evident mod prin care regizorul Ben Russel intervine în realitatea căreia i se dedică e reprezentat de întrebările pe care le pune, la care minerii răspund sau nu. E greu de zis care sunt intenţiile acestuia, mai precis dacă îşi propune într-adevăr să afle răspunsurile lor sau doar îi provoacă. Atunci când le întreabă despre fricile lor în prezenţa tuturor colegilor, previzibil, persoanele intervievate adoptă poziţii defensive, asta dacă nu se cocoşesc şi/sau se hlizesc ca nişte şcolari, împreună cu ceilalţi mineri. În tot cazul, se poate argumenta că, prin această tehică directă de intervievare, Russel surprinde, cel puţin într-o oarecare măsură, dinamica grupurilor pe care le tratează, unele în care membrii individuali au destul de des pornirea de a-şi lua confraţii peste picior. Uneori, camera de filmat oferă singura sursă de lumină din cadru, de pildă atunci când, în debutul filmului, liftul minei coboară, pentru ca minerii să-şi poată începe tura. Ei bine, dacă regizorul e parte integrantă din realitatea minerilor, schimbându-i peisajul şi dându-i o nouă direcţie, şi minerii modifică datele realităţii regizorului, implicându-se direct în demersul creativ al acestuia. La un prim nivel, minerii, fie ei sârbi sau surinamezi, nu doar îşi văd de munca lor de zi cu zi, ci produc la rândul lor conţinut, atunci când operează ei înşişi camera şi se filmează, e drept, într-un context pre-creat, aceeaşi cameră, cu aceeaşi lumină. În acest context, ei sunt cei care decid ce fac (unul dintre ei decide să fumeze un joint), ce spun (asta dacă spun ceva, iar când o fac, Russel nu ne lasă să-i auzim) şi ce transmit prin expresiile lor faciale. În cadrul acestor scene alb-negru, realitatea îşi afişează fără echivoc caracterul mediat şi prin aceea că imaginea e brăzdată de micile imperfecţiuni specifice peliculei, mâzgâlelile care fac ca un film să poată fi recunoscut drept film şi care aici au un rol de semn de punctuaţie: suntem martorii unei reproduceri sau ai unei reinterpretări, nu ai realităţii aşa cum e ea (drept contrapondere, în segmentul dedicat minei din Surinam, un tracking shot neverosimil de lung înfăţişează un muncitor care cară o canistră). În sfârşit, un miner îi sugerează lui Russel ce să filmeze, anume o cască înfiptă în rocă, iar Russel îi preia sugestia. Acestea fiind zise, Russel arată cine e şeful încă din primele scene, prin modul în care alege să dezvăluie informaţii mai mult sau mai puţin semnificative. Prima mişcare de cameră marchează şi prima poantă vizual-auditivă a filmului, când sunt încadraţi, într-un târziu, membrii (dintre care unii se întâmplă să fie rotofei şi toţi sunt destul de în vârstă) ai unei fanfare. Astfel aflăm că muzica acestei secvenţe de început e de fapt diegetică. Camera se opreşte apoi asupra fiecăruia în parte, ceea ce iarăşi constituie o sursă de umor prin aceea că muzicienii sunt văzuţi în prim plan. Dat fiind că e vorba de o fanfară de suflătoare, asta înseamnă că aflăm totodată la ce instrument cântă fiecare din ei, toţi, mai puţin unul (e de aşteptat ca acesta să fie toboşarul formaţiei, cu atât mai mult cu cât sunetul tobelor se intensifică în secundele când acesta este filmat, intuiţie care apoi se dovedeşte a fi corectă).

Un al doilea mod prin care "Good Luck" nu doar prezintă o realitate, ci o şi interpretează, e în postproducţie, prin dublă expunere (a celor două cadre naturale în care sunt situate minele, aflăm la final) şi prin tehnică mixtă (un desen înfăţişând un cerc tăiat în două, metaforă a celor două mine şi a oamenilor din ele, consideraţi a fi similari, chiar dacă se află la mii de kilometri distanţă). Astfel, Russel îşi explică intenţiile şi îşi justifică opţiunile, ceea ce nu înseamnă că alegerea acestor două mine şi nu a altora sau a mineritului şi nu a apiculturii e mai puţin arbitrară.

Moartea apropiată a protagonistei e privită cu o curiozitate de entomolog în documentarul "Mrs. Fang". Muribunda e filmată mai ales în prim-plan, înţelegând foarte puţin sau deloc din ceea ce i se întâmplă. Perspectiva doamnei Fang, diagnosticată cu maladia Alzheimer cu opt ani în urmă, asupra transformărilor prin care trece e una cât se poate de opacă, dat fiind că doamna Fang nu se poate exprima deloc şi în general abia se mişcă, singurul lucru pe care aceasta îl mai poate face fiind acela de a-i ruga pe cei apropiaţi să o mişte de pe o parte pe alta. În tot acest timp, familia aşteaptă inevitabilul, adică veghează la căpătâiul ei, rememorează evenimente importante din viaţa ei, procură hrană, o gătesc şi o consumă. Realismul filmului e unul extrem, şi când o vedem pe doamna Fang zăcând în patul ei şi plângând, într-o scenă care pare că nu se mai termină, şi când urmărim trei bărbaţi din familia ei parcurgând întreg drumul dintre un curs de apă şi altul, în care încearcă să pescuiască la curent. Regizorul Wang Bing va fi obţinut acceptul familiei pentru consemnarea ultimelor 10 zile din viaţa acesteia, dar asta nu face ca demersul lui să fie mai moral decât e. Spectacolul indecent pe care îl oferă "Mrs. Fang", care face parte dintr-un gen care ar putea fi intitulat deathsploitation, este acela al degradării fizice şi psihice al unui om, transformat fără voia lor în personaj.

E clar de la bun început cine a tras cu arma în "Did you wonder who fired the gun?", documentar care spune povestea străbunicului regizorului american Travis Wilkerson, posibil ucigaş al unei persoane de culoare în America anului 1946. Pentru că decide să răspundă la întrebarea din titlu încă din primele minute, treaba lui Wilkerson devine aceea de a găsi cât mai multe elemente de context. Demersul lui detectivistic e sortit eşecului – crima s-a petrecut în urmă cu prea mulţi ani şi fie martorii sau contemporanii străbunicului lui au murit, fie Wilkerson nu are suficient talent ca investigator pentru a ajunge la ei, în plus, episodul a avut loc în Sudul profund al Americii, deci oricum nu e nimeni dispus să vorbească despre el. Vocea gravă a regizorului seduce o vreme, dar în cele din urmă nu poate scăpa neobservat contrastul dintre această voce, mai precis dintre ceea ce sugerează ea (că omul din spatele vocii ne împărtăşeşte un secret sau în orice caz ceva foarte important), şi caracterul aleatoriu al dezvoltărilor care se impun mai degrabă decât sunt impuse de cineast în structura narativă a acestui documentar. Wilkerson stă de vorbă cu oricine e de acord să vorbească în faţa camerei, legătura dintre aceştia şi Bill Spann, adică victima, sau S. E. Branch, adică agresorul, fiind aproximativă sau neclară. Mai mult, documentaristul se grăbeşte să tragă ce concluzii doreşte el din mărturiile pe care le obţine, comparând adesea termeni care nu suportă comparaţie şi întreţesând fapte istorice cu credinţe personale şi certitudini poetic-militante ("Give it enough time, whiteness will incinerate the Earth", declamă el, la un moment dat). Acesta pare să ştie că nu a aflat mare lucru despre ceea ce reprezintă doar una din crimele rasiale ale ultimului secol, tocmai de aceea încearcă să puncteze cu scene (destul de multe) cu maşină în ralanti pe drum şerpuitor şi cer roşu aprins, cu fragmente din "To Kill a Mockingbird", redate ca atare, negativate sau modificat prin adăugarea de jump cuturi, respectiv cu momente muzicale mobilizatoare. Wilkerson crede foarte mult în menirea lui de militant sau cel puţin asta este impresia pe care o lasă, dar asta nu îl face un documentarist mai înzestrat sau mai riguros decât este. 

Cătălin Olaru este membru în juriul FIPRESCI (Fédération Internationale de la Presse Cinématographique) la cea de-a 70-a ediţie a Festivalului de film de la Locarno.