Primul act din „Parsifal“ sau „mântuirea prin fresca Ateneului Român“

A fost momentul de vârf, înălţător, frisonant, al unei serate de vis, concertul-spectacol cu primul act al ultimei opere wagneriene. La Filarmonica „George Enescu”, ca deschidere a stagiunii 2016-17. Un opus despre mântuirea spirituală.

Secvenţa majoră a venit pe interludiul orchestral de după jumătatea actului, drumul lui Gurnemanz – cel mai vârstnic cavaler al Graalului - şi al lui Parsifal purificatorul înspre impunătoarea sală din Montsalvat, locul ce păstra Sfântul Pocal din care Mântuitorul băuse la Cina cea de taină şi în care i se scursese sângele de pe cruce.

În concepţia regizorală şi realizarea scenică a dirijorului Christian Badea, bătrânul Gurnemanz l-a condus pe Parsifal prin culoarul lojilor Ateneului, arătându-i cu toiagul imagini succesiv iluminate cu spot continuu (Daniel Klinger) din legendara frescă, ilustratoare a istoriei milenare a României. (Păcat că derularea s-a oprit înainte de cadrajul Marii Reîntregiri.) Simbolul a fost puternic. Muzica transcendentală a copleşit adâncurile sufletului în conjuncţie cu imaginile de pe frescă, dăruindu-le puteri mântuitoare. S-au resimţit în spirit, au răscolit. Măreţie şi speranţă prin sonuri wagneriene spre izbăvire, spre redempţiune.

Sigur că formula a şocat prin depărtarea de esenţele originale, dar nu se poate spune că nu a îndemnat la reflecţii.

Alegând varianta concertantă cu inserţii de regie, Christian Badea, susţinut de scenograful Ştefan Caragiu, a folosit auditoriumul Ateneului în integralitatea lui, acţiunea principală desfăşurându-se pe platformele celor două avanscene, dar şi în sală, pentru evoluţia coriştilor, de multe ori în chip de sacerdoţi purtând facle la intonarea imnurilor supreme. Peste podiumul orchestral, o pasarelă plasa Sfântul Pocal în centrul ei, o soluţie oarecum naivă şi ea depărtată de esenţe, însă cu scopul de a explicita profan trama. Lipseau cavalerii păzitori, înlocuiţi fiind de copii, semn de puritate. Locul lui Titurel, tatăl lui Amfortas, a fost oarecum izolat, în laterala pasarelei şi dificil vizibil. Săgeţi de lumini roşietice se lansau ca un laser din sacrul potir peste candelabru, peste toată cupola Ateneului, conferind spaţiului dimensiune de catedrală, în timp ce fresca era luminată de fascicole înflăcărate.

Bagheta lui Christian Badea a iradiat cultură stilistică, monumentalitate, deciziune inspiratoare, susţineri tumultuoase, alături de rafinament. Culminaţiile induse de dirijor au fost grandioase.

Încercând autodepăşirea în simultaneizarea atacurilor partidelor de instrumente, orchestra a afişat coarde fluide, alămuri tăioase şi (Doamne ajută!) fără rateuri, „lemne” expresive. Corul Filarmonicii şi Corul de copii Radio au cântat cu sonorităţi potrivit închegate, sudate.

Formidabila voce, abisala voce a renumitului bas Eric Halfvarson (Gurnemanz), o forţă a naturii, a fost înveşmântată în ştiinţa declamaţiei wagneriene, a acelui „Sprechgesang” propriu bardului de la Bayreuth, ziceri narative, profetice şi expresive de impresionant impact.

Bela Perencz         

De dimensiune masivă şi dramatism extrem a fost şi interpretarea intensă dată lui Amfortas de baritonul Béla Perencz, glas autoritar ale cărui expuneri au mers de la moliciuni subtile („Lăsaţi-mă în pace”) la rugă fierbinte şi strigăt patetic („Miluieşte-mă! Tu, Dumnezeule atoateiertător, ia-mi moştenirea, vindecă rana, ca să mor curat şi întreg în faţa Ta”).

Pentru tenorul Stefan Vinke, Siegfried în acest an la Bayreuth, primul act din „Parsifal” nu a fost o problemă, în primul rând din cauza dimensiunii mai reduse a discursului personajului titular. Dar a cântat eroic, cu accente şi atacuri fulminante, în şcoala tradiţională de „Heldentenor” wagnerian, fără însă să posede „grosimea” specifică de voce.

Celelalte roluri au fost foarte bine prezentate publicului de Marius Boloş (Titurel cu glas cald şi cânt solemn), Ionuţ Popescu (Primul Cavaler), Iustinian Zetea (Al doilea Cavaler, cu voce consistent timbrată), Iulia Artamanov (Primul Scutier), Sidonia Nica (Al doilea Scutier), Liviu Indricău (Al treilea Scutier, cu rostiri penetrante venite din rezonatori vocali bogaţi), Adrian Dumitru (Al patrulea Scutier) şi, din nou, Sidonia Nica (O voce din cer). Corul Filarmonicii „George Enescu” a fost dirijat de Ion Iosif Prunner, iar cel de copii Radio de Voicu Popescu. Şi-au dat concursul elevi şi eleve de la Liceul de coregrafie „Floria Capsali” şi de la Şcoala „ArtMusic”. Din rândul acestora a fost aleasă, probabil, superba „lebădă” ucisă de săgeata lui Parsifal.

Petra Lang şi Stefan Vinke         

Prezenţa în distribuţie a marii mezzosoprane Petra Lang (Kundry) a fost un demers fastuos, luxos, pentru simplul fapt că în primul act Wagner i-a rezervat puţine intervenţii. Remarcabile cele câteva note grave tulburătoare şi expresivitatea facială de mare diversitate a eroinei care străbate o succesiune de trăiri de la calm la încrâncenare şi se prezintă ameninţător „Eu nu fac bine niciodată”.

Aplauze pentru Christian Badea, Bela Perencz, Petra Lang, Stefan Vinke, Eric Halfvarson

Dar cum se aşteaptă o realizare similară a întregului opus (actul al treilea fusese tălmăcit în aceeaşi ideatică acum aproape un an şi jumătate), cu aceeaşi concepţie scenico-muzicală a lui Christian Badea, rămâne ca Petra Lang să fie din nou Kundry, într-o distribuţie aproape constituită. Mai rămâne alegerea unui interpret pentru rolul magicianului Klingsor. Aşa încât, dirijorul-regizor şi publicul avid pot să spere la un concert-spectacol complet în sala Ateneului Român, urmat nepărat de gravarea unui DVD „live” nemuritor, nepieritor, imortalizând marea realizare a Filarmonicii bucureştene.

(Articolul a apărut anterior în Revista CULTURA-seria a III-a, nr. 2 (546), joi 20 octombrie 2016)