O plecare necesară

La ora la care scriu eu acest comentariu democraţia şi părerologia românească acţionează cu motoarele date la maximum. Fiecare crede şi spune ce vrea despre plecarea din fruntea Ministerului Culturii a d-lui Vlad Alexandrescu.

Am folosit dinadins cuvântul „plecare”, tocmai spre a sublinia lipsa de consens (naţional?) în privinţa motivelor, modurilor şi procedurilor care au condus şi prin care s-a produs aceasta. Dar şi la ce înseamnă cu adevărat despărţirea d-lui Alexandrescu de scaunul ministerial

Unii vorbesc pur şi simplu despre demisie. Anunţată mai întâi de dl. Alexandrescu însuşi. Cum altfel decât pe facebook. O reţea de socializare care în România de azi e un ante-mergător en titre al Monitorului Oficial. Spre a avea efectul scontat, demisia trebuie obligatoriu comunicată pe facebook înainte ca ea să fie înregistrată oficial. În cazul în speţă la Cabinetul premierului Dacian Cioloş. De unde şi zicerile alambicat-încurcate ale purtătorului de cuvânt al Guvernului, dl. Dan Suciu, referitoare la condiţia d-lui Alexandrescu. O situaţie care spune multe despre lipsa de seriozitate, dar şi despre vedetismul şi apetitul pentru publicitate ieftină al celor ce compun azi Guvernul României

Alţii vorbesc despre demitere. Mascată printr-o demisie. Oricum forţată.

O demitere plănuită de multă vreme, mai întâi de „maleficul” Ion Caramitru. Nu singur, ci de conivenţă cu întreg Senatul UNITER. Şi obţinută, în fine, ca urmare a scrisorii deschise făcută publică luni. Scrisoare anunţată, de altfel, de discursul de sâmbătă seară de la Craiova al directorului general al Teatrului Naţional din Bucureşti, totodată preşedintele UNITER. Neîndoielnic, şi unul ( Ion Caramitru), şi ceilalţi (senatorii UNITER) fără cusur în rău. Întruchiparea colectivă şi fără fisură a anti-reformismului din cultură. Înfieraţi ca atare în răspunsul fals-politicos de marţi al ministrului Culturii. Reformistul indubitabil.

Demiterea în sine a fost pusă în practică de prim-ministrul Dacian Cioloş. Numai că aici se complică lucrurile. Demiterea ar fi intervenit nu ca urmare a voinţei lui Ion Caramitru & comp., nici pentru că dl. Cioloş ar fi fost nemulţumit de prestaţia ministrului Alexandrescu, ci ar fi venit ca o consecinţă a comenzii dată de însuşi preşedintele Iohannis. Prin felul şi argumentele cu care şi-a explicat motivele nemulţumirilor domniei-sale faţă de prestaţia guvernamentală. O insatisfacţie invocată, cam pe neşateptate, de dl. Iohannis în urmă cu câteva zile la Timişoara. Un motiv al acestei insatisfacţii fiind felul în care a acţionat dl. Vlad Alexandrescu din 4 aprilie încoace. Adică exact din ziua în care, fără să vrea, dl. ministru a ajuns să acţioneze asemenea Ucenicului vrăjitor, declanşând ceea ce presa numeşte cel mai frecvent „scandalul de la Operă”, atunci când nu devine mai radicală recurgând la termenul „mineriadă”.

Sincer să fiu, mie nu îmi este deloc clar cât de reformist sau de nereformist  a fost cu adevărat dl. Vlad Alexandrescu. Mai exact nu ştiu cum ar putea fi bănuit de exces de reformism, până într-atât încât ajunge să plătească cu funcţia ministerială pentru aceasta, cineva care nu reacţionează zile în şir atunci când cel pe care l-a numit director general al Operei Naţionale Române, dl. Tiberiu Soare, socoteşte că prima urgenţă a mandatului său de interimar ar fi aceea de a-l îndepărta pe liderul Baletului Operei, dl. Johann Kobborg. Adică exact persoana care a făcut din Balet unicul compartiment cu adevărat complet reformat şi unanim recunoscut drept competitiv la nivel european din ONB.

A doua urgenţă fiind, din câte se spune, întocmirea la repezeală a unui contract de muncă care îi garantează d-lui Soare un post de dirijor, obţinut, complet nereformist, mai exact pe şest, fără nici un fel de concurs. Contract de muncă semnat încă nu ştim prea bine de cine. De dl. Soare însuşi sau de succesorul domniei-sale, dl.Vlad Conta.

Nu cred că excesul de reformism l-ar fi pierdut pe dl. Vlad Alexandrescu. Ci caracterul şi acţiunile sale ezitante. Dorinţa imposibil de realizat de a împăca şi capra, şi varza. Voinţa de a le da dreptate în egală măsură şi partizanilor egalitarismului salarial şi al contractelor de muncă pe viaţă, indiferent de performanţă, dar şi adepţilor „occidentalizării” Operei. Şi „europenilor”, dar şi „naţionalist-xenofobilor”. Occidentalizarea, racordarea Operei, nu doar a celei din Bucureşti, şi nu numai a Operei, ci a tuturor instituţiilor de spectacol la realităţile europene ale anului 2016 reprezintă, ştiu asta, o operaţiune dureroasă. Deloc simplă. Cu costuri în plan uman. O operaţiune nicidecum de stânga şi care nu poate fi deloc pe placul sindicalismului. Cu atât mai puţin al sindicalismului agresiv, xenofob şi analfabet la propriu, manifestat grotesc, dezgustător, ruşinos, din plin în aceste zile. Operaţiunea în cauză implică, ştim asta,  plasarea la standarde occidental-concurenţiale a raporturilor contractuale dintre angajaţi şi Operă. Iarăşi ceva nicidecum simplu.

Partizanii d-lui Alexandrescu ne spun că domnia-sa ar fi fost un bun ministru al Culturii. Şi că ar fi avut realizări notabile în domeniul pe care l-a administrat. Nu contest lucrurile demne de aplaudat făcute de profesorul Vlad Alexandrescu în răstimpul cât a condus Ministerul Culturii. Alături de acestea trebuie luate însă obligatoriu în calcul greşelile în cascadă comise de ministru, adjuncţii şi consilierii săi.

Unde mai pui şi că, eu cel puţin, nu văd ce autoritate ar mai fi avut dl. Alexandrescu, după jocul de-a rabinul împăciuitor la care s-a pretat în ultimele zile. Mi-e, de asemenea, neclar ce autoritate şi ce legitimitate ar fi avut oricine ar fi fost numit de dl. Vlad Alexandrescu să gestioneze activitatea curentă a Operei Naţionale Române până la un viitor concurs de manager.

Toate acestea mi se par motive care justifică plecarea d-lui Alexandrescu din Guvern. Rămâne de văzut dacă succesorul domniei-sale va obţine pacificarea Operei. Dar şi introducerea unui nou sistem de contracte în Operă. Dacă iau în calcul declaraţiile d-lui Dragoş Pâslaru, noul ministru al Muncii, declaraţii care nu anunţă defel o lege a salarizării concurenţială şi stimulativă, mă tem că occidentalizarea se va mai amâna o dată.

P.S. Demisia d-lui Alexandrescu mi se pare, aşadar, necesară. Dar la fel de necesare sunt şi alte plecări din Guvern. Aşa cum sunt cele ale miniştrilor Petre Tobă (Interne), Adrian Curaj (Educaţie), Dan Costescu (Transporturi).

P.S. 2 Observ amuzat că se întrec în a regreta plecarea d-lui Vlad Alexandrescu ambele tabere aflate în conflict la Opera Română. Dl. Iliescu poate fi mulţumit. Iată realizat consensul naţional pe care l-a dorit atât în fine realizat.