O noapte albă

Duminică 29 iunie. Reîntors acasă de la Sala Radio, îmi stăruiau în minte, prin vocea  sopranei poloneze Adriana Ferfecka, sonurile belliniene ale recitativului „Eccomi in lieta vesta” şi ariei „Oh, quante volte” din opera „I Capuleti e i Montecchi”. Până foarte târziu în noapte, spre dimineaţă.

A fost în interpretarea tinerei de 22 de ani atâta încărcătură emoţională, atâta trăire, atâta sensibilitate, încât nu puteai uita nimic din tălmăcirea aceasta, autentic belcantistă, care impresiona prin totul, prin velurul glasului, lirismul fluid, unduirile liniei de cânt, nuanţarea amănunţită, ştiinţa stilului trecută prin suflet, prezenţa scenică dăruită şi străbătută de fiorul artei. Era o boare, o adiere, un zefir, era chiar suspinul Giuliettei în aşteptarea lui Romeo, aleanul nestins, vedeai imaginea luminoasă pe care iubita i-o atribuia iubitului, vedeai chipul lui ca o rază comparată cu strălucirea zilei. Prin cântul sopranei, care invoca, se confesa, visa ca o adolescentă. Coloristica, atmosfera de linişte în noaptea veroneză erau supreme.

Pianissimele flotau imponderabil, creşterile şi descreşterile sonore se ondulau palpitând, atacurile moi de sunet se insinuau subtil, diafanul unui admirabil canto spianato di grazia guverna.

Când rupeam vraja, îmi dădeam seama, cu luciditate, că artista se baza pe tehnica de invidiat, respiraţia prelungă, omogenitatea între registrele vocii, uşurinţa emisiei inclusiv în zona acută, pe maturitatea gândirii, ce nu putea să vină decât din simţul artistic înnăscut, din adânca întrepătrundere a slovelor şi muzicii cu spiritul.

Un vis după o clipă de vis cu Adriana Ferfecka, desăvârşita artistă distinsă cu Premiul I la cea de-a doua ediţie a Concursului „Le Grand Prix de l’Opéra” organizat de prima scenă lirică naţională şi a cărui Gală a laureaţilor, dirijată de David Crescenzi la pupitrul Orchestrei Operei Naţionale Bucureşti, a avut loc în sala din str. General Berthelot, ce-i va păstra multă vreme rezonanţele divine. Unde eşti tu, Romeo?...