Matei Martin: Presă culturală cu bani de la stat – e nevoie de subvenţie?

Ministerul Culturii va subvenţiona presa culturală printr-un program anual în valoare de aproximativ un milion de euro. Principiul e simplu: revistele editate de uniunile de creaţie beneficiază de 75% din fonduri, restul banilor fiind alocaţi altor publicaţii care solicită finanţare.

Uniunile propun o listă cu titlurile gazetelor pe care le editează şi necesităţile de finanţare, iar subvenţia e alocată în funcţie de nevoi şi poate fi folosită de redacţiile respective pentru (aproape) orice: cheltuieli de personal, cheltuieli administrative, drepturi de autor, costuri materiale şi servicii, cheltuieli pentru tipărire şi difuzare, precum şi premii decernate de reviste. „Din perspectiva Guvernului, susţinerea revistelor culturale este o prioritate strategică“, a spus ministrul Ionuţ Vulpescu. El consideră că fără această finanţare revistele sînt în pericol de dispariţie.

Într-un fel are dreptate: presa scrisă, în general, e în criză. Presa culturală e într-o criză încă şi mai profundă. Dar nu cred că banii sînt problema. Nu din cauza finanţării (sau a lipsei ei) riscă să dispară gazetele culturale. Ci din cauza consumului – sau a lipsei lui. Iată de ce subvenţionarea revistelor culturale e, dacă nu inutilă, oricum, o măsură insuficientă. Căci, încă o dată, se pune accentul pe producţie şi nu pe publicul cititor. De parcă în producţia revistelor ar fi neajunsul, şi nu în difuzarea lor. Pînă una-alta, există zeci de titluri care au supravieţuit, de bine, de rău, tuturor crizelor. Au reuşit să apară cu mijloace minimale, cu reduceri succesive ale cheltuielilor, cu amînări ale plăţilor şi cu acţiuni providenţiale de salvare prin cine ştie ce finanţator local, public sau privat. Dar cîte dintre aceste reviste sînt relevante cu adevărat? Cîte sînt citite (nu doar citate)? Cîte reuşesc să trezească un interes general? Cîţi cititori împătimiţi vor plînge dacă, din lipsa finanţării, va dispărea o asemenea gazetă? 

E dureros, dar e adevărat: multe asemenea reviste rămîn necitite prin sediile redacţiilor sau prin depozite. Banii nu le pot salva de la dispariţie. Subvenţia – aşa cum e concepută acum – nu va rezolva problema de fond, care e publicul (nou). Le-ar salva poate un facelift, adică o machetă cît de cît adaptată secolului XXI, nişte articole mai vioaie, un site atractiv, nişte evenimente care să se adreseze publicului, o difuzare mai bună. Mai utilă decît subvenţionarea producţiei ar fi finanţarea unor programe care să încurajeze consumul. 

Să ne înţelegem, nu sînt un adversar al subvenţiei, nu am nimic împotriva finanţării revistelor culturale. Dar nu înţeleg rostul acestei iniţiative legislative în forma în care a fost adoptată. Şi în Franţa există programe de subvenţie pentru reviste culturale, numai că acolo finanţarea are ţinte precise. Banii nu sînt alocaţi (doar) pentru a acoperi cheltuielile de tipar sau pentru a compensa lefurile prea mici ale redactorilor. Nu. Ci pentru dezvoltare. De pildă, pentru a asigura un site nou. Sau un program de promovare eficient. Sau pentru un plan de difuzare mai larg. Noua concepţie, inclusiv în Franţa, care a consacrat conceptul de excepţie culturală şi ideea de subvenţie, e că finanţarea de stat e o investiţie menită să asigure întreprinderii culturale un viitor. Cum ar veni, subvenţia garantează sustenabilitatea întreprinderii culturale, dar banii se alocă doar dacă respectiva întreprindere prezintă garanţii că e sustenabilă. Altminteri, de ce s-ar irosi banul public? 

Citiţi continuarea articolului pe dilemaveche.ro.

Textul este semnat de Matei Martin.