Lucian Meţianu – 80! În dialog cu Dumitru Avakian

Spirit elevat şi creativ, riguros şi liber, Lucian Meţianu ajunge la vârsta senectuţii păstrându-şi propeţimea tinereţii temeinic aşezate; condiţie care nu l-a părăsit niciodată.

Compozitor, cercetător, profesor, Lucian Metianu este de peste trei decenii stabilit în Elveţia. A desfăşurat o susţinută activitate didactică la Conservatorul din Lausanne, la Institutul "Ribaupierre", unde a creat o veritabilă şcoală de compoziţie. Revine treptat în viaţa muzicală românească cu lucrări ce probează importanţa sunetului drept semn, drept simbol ce transcende valoarea de bază a acestuia.

A absolvit Conservatorul bucureştean de muzică şi a urmat cursurile Institutului Politehnic. La sfârşitul anilor '60, pentru o perioadă de trei ani, a beneficiat de prestigioasa bursă academică germană D.A.A.D. La Lausanne este creatorul Studioului de Muzică Electronică al Conservatorului. Relaţia cu ştiinţele exacte, cu matematica, nu a afectat nivelul poetic al comunicării sale muzicale şi nici paleta cromatică a spectrului sonor al muzicii sale. Cercetarea în domeniul muzicii l-a orientat spre pătrunderea unor importante legităţi ale naturii cum este, spre exemplu, raportul simplitate-complexitate, înţelegând faptul că simplitatea poate aduce maximum de libertate.

Ne vedem şi ne revedem în răstimpuri, la Bucureşti şi la Lausanne, atunci când preocupările zilnice, când timpul ne permite. Ne-am înâlnit în primăvara acestui an. Şi, trebuie să observ, mai mult ca altădată am putut să constat că anii ce trec i-au adus o fermitate a atitudinilor ce nu alterează supleţea gândirii, profunzimea acesteia. Dezvoltă muzica unei sensibilităţi poetice de autentic nivel intelectual. In mare parte este o muzica ce nu se aşează istoric. S-a apropiat de o simbolică, de un aspect iniţiatic care, în mare parte, în muzica de azi, s-a pierdut. Referirea la muzica lui Bach, la tot sistemul lui de scriere, revine constant.

 « Personal am încercat să revin la acest tip de simbolică » povestea Meţianu. « Am lucrat mult în baza raporturilor numerice începând cu seria lui Fibonacci sau aplicând ecuaţia lui Lorenz în ce priveşte studiul haosului, al imprevizibilităţii ».

În mod firesc Meţianu consideră că muzica, cultura, nu pot fi despărţite de natură. “Cunoaştem natura prin propria cultură. Caracterul de universalitate se păstrează atâta timp cât Europa reprezenta centrul lumii. Inglobarea în sfera noastră de percepţie a zonelor extra-europene lărgeşte percepţia şi înţelegerea. Asimilarea relativ recentă a culturilor muzicale extraeuropene poate fi considerată drept o continuare a demersurilor iniţiate de Bartok, de Kodaly, de Janacek, cu aproape un secol în urmă ».

“Muzica mea – consideră Meţianu - aparţine acestui timp în măsura în care acceptăm că acest timp aparţine spaţio-temporalităţii cosmice. Structura iniţială a tuturor lucrurilor se găseşte în natură. Nu trebuie decât să o observăm. A fost prima mare uimire. Nu am găsit - spre exemplu - în pădurile copilăriei două frunze identice. Această idee de unicitate mi-a revenit. Mult mai târziu. Am înţeles imposibilitatea naturii de a se repeta. Mă întreb şi acum de ce anume natura n-a epuizat toate formele posibile. Evident, pentru că sunt infinite ! A ales anumite forme concrete în funcţie de o anume necesitate. In cadrul aceleiaşi specii nu găseşti două creaţii identice! Sunt principii pe care le-am aplicat în muzică. Observând natura. Unicitatea este nonrepetitivă şi transformaţională. Gândesc o muzică "minimalistă" în sensul maximei economii. Nonrepetitivă şi transformaţională ».

Am continuat menţionând că procesul creativ-evolutiv a existat în muzică şi înainte, la Beethoven. Aspectul evoluţiei, transformarea elementelor reprezintă esenţa demersului creator beethovenian. Este una dintre culmile geniului uman. “Sunt un fervent admirator al muzicii lui Beethoven” mi-a replicat Meţianu.“Dincolo de note şi de sunete este important să observi maniera de a gândi a lui Beethoven. Sunt principii de bază pe care le-am dezbătut cu ani în urmă cu compozitorul Mihai Mitrea-Celarianu, regretatul nostru coleg şi prieten. Beethoven introduce ambiguitatea şi căutarea. Este viaţa însăşi. Or, viaţa este o oscilaţie. Pozitivă şi negativă. Intre două repere. Intre elemente niciodată fixate. Unicitatea - pe de-o parte – şi - pe de alta - variabilitatea. Transformarea devine continuă viz-a-vis de o structură fixă. Este ideea de bază a unicităţii care poate crea forme diferite. La Beethoven răspunsul aduce o întrebare”… iar aceasta, la rândul ei, un răspuns.

“În muzică – a continuat Meţianu –  întâlnim raporturi de sunete, raporturi de tensiuni; care se nasc, se ciocnesc, se rezolvă, care se resorb, în permanenţă... este o desfăşurare similară evoluţiei vieţii, similară existenţei”.

Putem ajunge la muzică stăpânind ansamblul de mijloace, pe care ştiinţa ni le pune la dipoziţie. « Muzica este intrinsec legată de nevoia omului de a-şi cunoaşte propria natură, de a cunoaşte natura care l-a creat. Este o căutare pe mai multe direcţii. De la poezie la muzică, la pictură, la literatură, la teatru. Muzica poate fi domeniul cel mai captivant. Dispune de elementul concret, de sunet, de vibraţia fizică şi - în acelaşi timp – dispune de transcendenţă ».
Locul muzicii în lumea de azi, în Europa… Suntem europeni prin formaţie, prin natura spirituală căreia îi aparţinem. Mă refer la lumea ultimilor cincizeci de ani. Ce poate să aducă muzica ? Ce putem cunoaşte prin muzică ?

Sunt întrebări pe care nu poţi să nu ţi le pui.« Muzica – contină Meţianu - este un limbaj complex pe care noi îl reducem la un singur cuvânt; ...dar care este atât de vast încât nu poate să-l cuprindă. Se demonstrează că muzica a fost întotdeauna o profeţie, anticipând devenirea societăţii. Liturghia este o metaforă a sacrificiului ritual ; în secolul trecut, înregistrările muzicale anunţau societatea de consum, iar jazz-ul a precedat revolta tinerei generaţii ».

Temerea mare pentru Meţianu, în lumea actuală, în cultură, o reprezintă proliferarea spectaculoasă a ludicului. “Am ajuns astăzi la acel punct în care aproape totul e amuzament. Inclusiv în muzică observăm o agitaţie... ca şi cum ne-ar fi frică de moarte. O eludăm trăind într-un prezent care desemnează un mare gol în care îşi fac loc, spre exemplu, toate obscenităţile lumii de astăzi. Inclusiv o estetică a urâtului. Facem un mare zgomot. Ca şi cum am dori să ne dovedim că existăm încă ». Este problema reperelor fundamentale!

Familia lui Lucian Meţianu provine dintr-un sat din Transilvania, din Zărneşti. “In anii '80 tatăl meu a făcut un arbore genealogic. Am descoperit că aveam rădăcini de aproape patru sute de ani. Străbunicul meu a fost mitropolit al Ardealului. Se numea Ioan Meţianu. Catedrala de la Sibiu a fost construită de el, cu peste un secol în urmă. Aula Universităţii Teologice îi poartă numele. Mă mai leagă numeroşii noştri prieteni comuni. E o legătură spirituală care, iată, continuă după mai bine de patru decenii. O comunitate a ideilor, a preocupărilor, a căutărilor. Exuberanţele şi speranţele primilor ani ai maturităţii. Erau pasiuni comune în ce priveşte, spre exemplu, raportul dintre cultural şi natural, sau rolul calculului probabilităţilor în muzică. Sunt probleme ce apăreau în mod firesc în discuţiile noastre cu Octavian Nemescu, cu Ştefan Niculescu, cu Aurel Stroe, cu Anatol Vieru, cu Tiberiu Olah care a fost profesorul meu. Sunt muzicieni de mare anvergură. Regret că nu sunt mai cunoscuţi în Europa.

S-ar fi profitat de aceste mari spirite”.

O dată i-am pus o întrebare firească : Când te simţi bine, Lucian Meţianu ? Răspunsul a fost prompt : “Când compun»

Materialul a apărut anterior în revista Actualitatea Muzicală.