Joe Gingold, un maestru de altădată

„Joe” pentru prieteni şi întotdeuna „Mister Joe” pentru elevi, Josef Gingold a fost un vechi şi minunat violonist, profesorul iubit al lui Joshua Bell şi a altor cîţiva zeci de violonişti de talie mondială, muzician de la a cărui trecere la cele veşnice s-au împlinit 20 de ani în chiar ziua marşului republican care va intra în istorie.

Am încercat să mă debranşez de la realitatea hebdomadară şi incredibilă a acestor zile, apelînd ca orice meloman la, bineînţeles, atotputernicul Youtube, acest imens cufăr de amintiri şi plăceri, antidot la prezent.  J'ai eu absolument besoin de m'abstraire, vorba unui amic parizian. Şi-am dat, din întâmplare, peste un interviu  al lui Joshua Bell - celebrul violonist american, îi ştiţi povestea cu experimentul la metro, în Union Station, L’enfant Plaza -  Washington DC, poveste care a devenit carte pentru copii şi i-a adus celui căruia a scris un articol despre ea, ca orice poveste tristă şi bine marketată, un Pulitzer. Interviul lui Joshua nu e despre experimentul Stop an Hear the Music,  nici despre cei fix 27 de corporatişti grăbiţi care au aruncat în acea dimineaţă de ianuarie a lui 2007 cîţiva cenţi în şapca de baseball de la Washington National a violonistului care a cîntat dumnezeieşte Bach la Stradivariusul lui din 1713, preţ de 45 de minute şi pentru care a adunat 32,17 dolari, fix. 

În interviul despre arta viorii, povestea care m-a ajutat să mă deconectez ineluctabil de la gălăgia agresivă şi intolerantă născută în spaţiul public românesc de odioasele crime de la Paris, Bell face o trimitere la  maniera de interpretare romantic-rubato a a lui Josef Gingold, profesorul, si mai ales, eroul său favorit. „Joe” pentru prieteni şi întotdeuna „Mister Joe” pentru elevi, Josef Gingold a fost un vechi şi minunat violonist, profesorul iubit al lui Joshua  Bell şi a altor cîţiva zeci de violonişti de talie mondială, muzician de la a cărui trecere la cele veşnice s-au împlinit 20 de ani în chiar ziua marşului republican care va intra în istorie. Pentru mine, ca şi pentru desigur majoritatea muzicienilor români, numele lui Gingold are o caldă rezonanţă enesciană, el find cel care a cîntat în primă audiţie în 1928 la Brussel a treia sonată ”Balade” din ciclul celor 6 op. 27 scrisă de profesorul său Eugene Ysaye şi dedicată în 1924, la publicare,  violonistului şi compozitorului român George Enescu, pentru care a avut o imensă admiraţie. Josef Gingold îşi amintea cu umor prima audiţie a acestei lucrări omagiu enescian, dată la un dineu în onoarea Reginei Elisabeta, înaintea căreia a descoperit cu groază că îşi uitase partitura acasă. Avea s-o cînte însă perfect şi admirabil, din memorie, de frica marelui şi severului său profesor,  bolnav de gută şi extrem de coleric, în astfel de cazuri. Aşa şi-a cîntat partiturile întreaga sa viaţă de concertist şi profesor, cu o căldură inegalabilă în voce şi în ton şi  în acea manieră rubato emoţionantă,  proprie artei violonistice a  secolului 19 a cărui legătură către prezent Josef Gingold o reprezintă, la modul ideal, prin întreaga-i activitate de concertist şi, mai ales,  pedagog al viorii, instrumentul de care a fost îndrăgostit încă din copilărie.

Pe scurt, povea acestui muzician evreu, născut la Brest-Litovsk, în Bielorusia începutului de secol 20,  e una cu adevărat cinematografică:  Gingold,  violonist încă de la vârsta de 3 ani şi solist la 5 , avea să-şi facă debutul de concertist pentru câteva strachini de mîncare plătite de soldaţi germani din lagărele de refugiaţi ale Primului Război Mondial, în care şi-a petrecut ani buni ai unei prea dureros de fragede copilării. Micul şi genialul Joe are 11 ani şi o şansă nesperată atunci când familia sa emigrează în Statele Unite,  în 1920, acolo  unde va studia cu Vladimir Graffman, elevul lui Leopold Auer la clasa din care au mai făcut parte Jasha Heifetz, Mischa Elman şi Efrem Zimbalist. Graffman este cel care la un an după debutul la New York City's Aeolian Center i-l prezintă pe celebrul Jasha Heifetz, considerat încă de atunci cel mai mare violonist al secolului.

Conştient de talentul remarcabil al adolescentului Heifetz îl va ajuta să studieze cu Eugene Ysaye.  Jo pleacă în Europa, la Brussel, acolo unde în postura de pupil favorit va avea privilegiul să cânte Sonata-Ballade dedicată lui George Enescu. Revine în State unde după o perioadă de glorie pe scenele clasice, în perioada Marii Crize cîntă în orchestre de estradă şi jazz, pe Broadway, cu Jerome Kern şi Cole Porter. În 1937 câştigă postul de prim violonist în NBC Symphony Orchestra, unde va cînta sub bagheta lui Arturo Toscanini, ca solist şi concert maestru, pînă în 1943. Îi creşte cota odată cu aderarea la două celebre cvartete clasice ale epocii şi capătă gustul pentru muzica de cameră: devine chiar vedetă ca membru al NBC String Quartet şi, mai ales Primrose String Quartet. În 1944 Karl Krueger îl cheamă concert-maestru la Detroit Symphony Orchestra iar din 1947 atrage atenţia lui George Szell, alături de care va rămâne pînă în 1959 pe scaunul de concert-maestru, de unde va pune umărul la transformarea Cleveland Symphony Orchestra într-unul dintre aparatele simfonice de excepţie ale continentului american, un ansamblu cu interpretări memorabile, tehnică perfectă, mult glamour şi un sunet caracterizat drept ”pur european”. Dar generozitatea înăscută a muzicianului complet Gingold nu era menită nu doar interpretării:  marele său har a fost pedagogia, căreia i s-a dedicat cu o căldură extraordinară timp de trei decenii. Nu întâmplător,  elevii săi aveau să spună că a fost cel mai mare profesor de vioară din lume. Şi a fost atât de mare pentru că – o spun toţi cei care i-au fost studenţi -  avea capacitatea de a-i inspira. 

Josef Gingold lucrează cu Joshua Bell  FOTO info.music.indiana.edu 

”Mr.Gingold, îşi aminteşte Joshua Bell, a fost unul dintre cei mai sinceri şi minunaţi muzicieni pe care i-am întâlnit vreodată.” Şi a fost minunat pentru generaţii de tineri violonişti, staruri ai scenelor de concert, concert-maeştri ai unor orchestre de excepţie sau a unor viitori pedagogi care îi continuă astăzi arta. Încă din perioada Cleveland-Szell reputaţia profesorală a lui Gingold era una extraordinară; prin mâinile lui au trecut pe atunci Itzhak Perlman, în vârstă de 13 ani, Pinchas Zukerman, la 12 ani şi Jaime Laredo la 12. Nu a vut niciodată cursuri full-time până la despărţirea de orchestră, cînd a devenit profesor plin la Indiana University, alături de pedagogi eminenţi ca Ivan Galamian, Menahem Pressler sau Janos Starker. Printre cei mai cunoscuţi elevi ai si se numără - pe lîngă superstarul Joshua Bell - Andres Cardenes, Corey Cerovsky, Miriam Fried, Hu Nai-yuan, Jacques Israelievitch, Iva Bremer Hauge, Leonidas Kavakos, Jaime Laredo, William Preucil, Joseph Silverstein, Oliver Steiner sau Gwen Thompson.  Între ei, şi unul dintre cei mai renumiţi interpreţi ai muzicii lui Enescu, violonistul roman Sherban Lupu.Gingold a predate cursuri de master în Paris, Tokyo, Copenhaga, Montreal şi a jurizat cele mai importante cocursuri internaţionale dedicate viorii, inclusiv Reine Elisabeth, Brussel; Wieniawski, Poznan şi Ceaikovski, Moscova. Este fondator al Concursului Internaţional de vioară Indianapolis al cărui premiu impresionant de 25.000 de dolari l-a făcut să spună glumind concurenţilor la prima ediţie în 1982 :   de astăzi o să studiez în fiecare zi”. 

FOTO info.music.indiana.edu

Cum era sunetul lui Joseph Gingold ? Există puţine înregistrări cu el astăzi, foarte greu de procurat: Miniaturi de Kreisler, un vinil 1976 la Fidelio Records, Sonata de Faure şi cîteva miniaturi de Fritz Kreisler din 1989 la Bloomington Records, albumul de duo-uri pentru cello şi vioară Kodaly-Starker,  realizat în 1970 pe vinil şi remasterizat în anii 90,  cu violoncelistul Janos Starker, dar şi cîteva înregistrări cu Primrose Quartet. Dintre acestea, câteva crâmpeie solistice pot fi găsite şi pe youtube: Mendelsohn, Wieniawski, Kreisler, dar şi un duo schubertian de excepţie înregistrat dintr-un recital la Indiana University în 1966, cu pianistul Robert Walter. De văzut nepărat şi câteva fragmente din nenumăratele masterclasess susţinute de Maestru, inclusiv o filmare cu copilul Joshua Bel, fragmente pe care le recomand tuturor, nu neapărat violoniştilor, mai ales pentru căldura din vocea lui Joe Gingold. Mister Joe Gingold.

Tribut lui Josef Gingold  FOTO info.music.indiana.edu

Aceasta e povestea lui  Josef ”Joe” Gingold, muzicianul complet care murea la 11 ianuarie 1995, în Bloomington Indiana. N-am înţeles niciodată de ce muzicologia secolului nostru l-a revendicat marii şcoli ruse de vioară, alături de un Julian Sitkoveski, Efrem Zimbalist, Toscha Seidel, Nathan Milstein, Leonid Kogan, Isaac Stern, Misha Elman, Jascha Heifetz sau David Oistrakh.  Cred că bunul Mr.Joe nu poate fi alocat unei şcoli, pentru simplul motiv că a fost o şcoală în sine, un link vital în istoria artei violonistice, ca elev al marelui Eugene Ysaye şi profesor al lui Joshua Bell, prin care tradiţia acestui stil de interpretare va trăi, pentru totdeauna.