FOTO Oraşe româneşti „intrate la apă“
0Cercetarea „Shrinking Cities in Romania“ arată declinul şi contracţia oraşelor după ’90. Care e cauza „morţii“ unui oraş şi ce se poate face strategic pentru ca locuitorii să înceapă să-şi panseze oraşul?
Nu de puţine ori, în călătoriile prin ţară, o oprire prin oraşele mici – cândva prospere şi vii –, dă senzaţia de deşertăciune şi de tristeţe. Vezi restaurante cu însemne vechi, comuniste, şi case de cultură părăsite, aşteptând vreo refacere, dar cine ar îndrăzni o minimă investiţie într-un oraş deja sărăcit? Sunt oraşe unde aerul dominant e nepăsarea, străzile sunt goale, iar blocurile derăpănate se topesc sub soare şi nămeţi, riscând să devină hăţişuri de beton.
Aceeaşi impresie o poate crea expoziţia „Shrinking Cities in Romania“ (n.r. – Oraşe româneşti în declin) de la Muzeul Naţional de Artă Contemporană din Capitală. Curatoarea Ilinca Păun Constantinescu, asistent universitar la Facultatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu“ din Bucureşti, a mers, timp de trei ani, în peste 60 de oraşe româneşti ca să deseneze harta oraşelor în declin. Mai mult decât o înşiruire de fotografii din oraşele al căror nume riscă să fie uitate, expoziţia este o cercetare minuţioasă, cu date statistice, cifre şi prognoze, care vorbeşte despre declinul şi contracţia oraşelor româneşti ca fenomen de amploare. Procesul a evoluat din 1989 şi până în prezent –, înghiţind oraşe de dimensiuni şi tipologii diferite. E vorba mai ales de oraşe mici turistice, industriale, oraşe cu profil agricol, oraşe-port la Dunăre care se confruntă, astăzi, cu diferite tipuri de declin – socio-cultural, economic, fizic, demografic –, fiind astfel abandonate.
Jumătate dintre oraşele ţării (320 de oraşe şi municipii) au în acest moment cu o cincime de locuitori mai puţin decât în 1990, arată organizatorii. Au suferit de pe urma restructurărilor industriale de după Revoluţie şi a crizei economice din 2008. Fabricile şi minele în jurul cărora au crescut şi-au restrâns activitatea până s-au închis, agricultura pe care unele oraşe se baza a decăzut, iar în oraşele-porturi au început să ajungă tot mai puţine nave.
Ce este un shrinking city
Fenomenul shrinking cities a apărut în Germania acum mai bine de un deceniu. În 2004, efectele lui s-au făcut simţite mult mai rapid decât în alte părţi ale Europei din cauza celor două ţări cândva separate, Germania de Vest şi Germania de Est. După ’90, oamenii din est au migrat rapid în cealaltă parte şi aşa s-au golit, într-un timp scurt, regiuni foarte mari. Tot în 2004, arhitectul Philipp Oswalt a făcut pentru prima dată o expoziţie cu tema shrinking cities. El a adus problema în atenţia întregii lumi prin realizarea unui atlas, în anul 2006, în care radiografia descreşterea populaţiei.
Arhitectul Gabriel Pascariu descrie fenomenul, în dosarul de informaţii al expoziţiei: „Shrinking cities se referă, în general, la pierderea de populaţie, dar şi la diminuarea potenţialului economic al aglomeraţiilor urbane sau al aşa-numitelor arii funcţionale urbane. Cauzele sunt multiple, dar, de cele mai multe ori, factorul determinant este de natură economică, mai precis un proces de restructurare însoţit de dezindustrializare în contextul globalizării“, spune Pascariu.
Copşa Mică FOTO: Tudor Constantinescu
Versiunea 2.0 a „locului unde nu s-a întâmplat nimic“
Sociologul Vintilă Mihăilescu vorbeşte despre o dublă tranziţie a României după Revoluţie. Cea urbană, îndreptată spre capitalism, şi cea rurală, care s-a constituit într-o întoarcere la „feudalism“ şi economie de subzistenţă. Iar între aceste două lumi ale tranziţiei, mai există şi o a treia Românie, spune sociologul – „ţara nimănui“, construită din oraşele abandonate ale monoindustriei comuniste.
„Multe dintre ele au devenit versiunea 2.0 a «locului unde nu s-a întâmplat nimic» – în afară de migraţie. Mai grav este însă faptul că nici edilii, nici populaţia nu au găsit rolul acestor oraşe în viaţa socială şi economică a ţării: la ce folosesc ele şi cum pot fi folosite? În stare de stand by, edilii se ocupă, eventual, de reabilitarea blocurilor vechi şi înfiinţarea unor spaţii noi de joacă pentru copii. Care copii?...“, se miră sociologul.
Iar declinul demografic se vede cel mai bine în oraşele mici şi mijlocii. În cadrul expoziţiei, pe o hartă volumetrică imensă, poţi avea o viziune sumbră asupra destinului acestor oraşe, doar urmărind cifrele de atunci şi de acum. De exemplu, la ultimul recensământ, Petrila – „planeta“ caricaturistului Ion Barbu – ajunsese la 22.692 de locuitori, cu 6.000 mai puţini decât în 2002. Tot în 2011, Corabia avea 16.441 de oameni, faţă de 21.932 cu zece ani înainte.
Bălan FOTO: Tudor Constantinescu
Cauzele?
„Din punct de vedere economic, oraşele româneşti au fost marcate de două procese majore care au avut un impact important în dezvoltarea acestora: restructurarea industrială după anul 1990 şi criza financiară începută în anul 2008. Perioada de după ’89 este o etapă de trecere de la oraşul industrial la oraşul de servicii, ce corespunde unei tranziţii economice şi social-politice a ţării“, explică geograful Bianca Mitrică. Concret, în cifre: oraşele industriale, în număr de 29, reprezentau doar 15% din numărul celor înregistrate în ’92. Ponderea lor în totalul reţelei urbane s-a redus de la 72% în ’92 la 9% în 2011. De cealaltă parte, în categoria oraşelor de servicii se încadrau, în 2011, 146 de oraşe – practic, aproape jumătate din totalul oraşelor – faţă de doar 16 oraşe, câte erau la Recensământul populaţiei din 1992.
Călimăneşti-Căciulata FOTO: Tudor Constantinescu
Intervenţia de la Petrila
Toate aceste modificări în timp – depopularea, împuţinarea locurilor de muncă, închiderea spaţiilor culturale – conduc la stingerea sau transformarea radicală tocmai a acelor calităţi care le dau statutul de oraş. În plus, atmosfera e pur şi simplu depresivă într-un oraş unde nu prea se mai întâmplă nimic. E suficient să priveşti clădirile, interiorul cinematografelor şi lacătele puse la intrarea în casele de cultură ca să te copleşească golul, nostalgia în raport cu trecutul şi sărăcia. Deznădejdea, ce mai.
La intrarea în expoziţie, organizatorii însă te îndeamnă să fii optimist: declinul demografic nu înseamnă neapărat decădere. După modelul „un moment de înapoiere şi de degradare atât de mare poate deveni o avangardă“, un exemplu de revenire din amorţire, reprezentat şi în expoziţie, este oraşul minier Petrila. În decorul post-apocaliptic al unui oraş cu mina închisă – pe 30 octombrie 2015 – şi din ce în ce mai puţini locuitori, tot mai mulţi pereţi din Petrila au renăscut în culori vii. Este încercarea caricaturistului Ion Barbu de a cuceri cultural spaţiul post-industrial şi de a mai da puţină viaţă oraşului muribund.
Altfel, fără viziuni strategice şi reforme economice şi culturale, viitorul oraşelor riscă să rămână incert. Riscă să plutească din inerţie până se scufundă.
Petrila FOTO: Tudor Constantinescu
Planificare pentru reinventare. Ce spun specialiştii:
IOAN IOANOŞ, GEOGRAF: Noul oraş românesc s-a dezindustrializat, şi-a construit haotic periferiile, încearcă sa-şi redefinească identitatea şi să reziste procesului de globalizare. O planificare urbană eficientă şi durabilă trebuie să ţină cont de existenţa unei pieţe competitive, de faptul că resursele oraşului sunt folosite integral, că proprietatea trebuie consolidată, că accesul la educaţia de calitate nu este îngrădit şi că este necesară garantarea unui venit minim decent.
VERA MARIN, ARHITECT ŞI FACILITATOR PENTRU PLANIFICARE PARTICIPATIVĂ: Este nevoie de program public naţional prin care autorităţile publice centrale să ofere localităţilor în descreştere acces la resurse umane pregătite să asiste primăriile acelor localităţi pentrU a face planificare pentru re-inventare.
SORIN IONIŢĂ, EXPERT ÎN ADMINISTRAŢIE ŞI DEZVOLTARE LOCALĂ: O posibilitate de care s-a vorbit mai puţin o reprezintă încurajarea tendinţei naturale de restrângere a aşezărilor cu probleme, dezvoltate nesustenabil, până la nivelul la care acestea se pot re-echilibra, sau vor dispărea. Astfel, statul n-ar mai investi resurse în perpetuarea concentratorilor de probleme sociale, ci ar sprijini activ tranziţia demografică, dureroasă tocmai din cauză că nu poate avea loc dintr-o dată, cu accent pe indivizi şi pe grupurile fără mijloacele pentru a face această tranziţie pe cont propriu.
INTERVIU Ilinca Păun Constantinescu, arhitect „O problemă mare a oraşelor în declin este depresia oamenilor“
Curatoarea expoziţiei „Shrinking Cities in Romania“, Ilinca Păun Constantinescu (foto Andrei Dăscălescu) vorbeşte despre cercetarea realizată în ultimii ani şi cum s-ar putea schimba soarta critică a oraşelor româneşti în declin.
„Weekend Adevărul“: De ce v-a interesat fenomentul shrinking cities? Cum aţi ajuns la concluzia că este o problemă şi în România?
Iinca Păun Constantinescu: Am aflat de fenomenul shrinking cities în 2004, când am luat parte la o expoziţie din Germania a arhitectului Philipp Oswalt. El este cel care a teoretizat fenomenul de contracţie urbană, plecând de la exemplul propriei ţări. Am început să studiez fenomenul pentru lucrarea mea de doctorat, neluând în discuţie foarte aprofundată cazul românesc. Mai târziu, co-îndrumătorul meu de doctorat din Germania m-a întrebat: „Dar în România, cum merg lucrurile?“. I-am spus atunci că probabil sunt câteva cazuri izolate, dar nici vorbă un fenomen. Am început însă să iau toate datele demografice – pentru că acesta este indicatorul cel mai obiectiv – şi am observat diferenţe uriaşe. O parte din expoziţie arată foarte interesant raportul dintre creşterea şi scăderea urbană. E un lucru ştiut de mai toată lumea că urbanizarea a fost unul dintre demersurile principale în perioada comunistă, dar nu ştiu cât de mult realizăm cu toţii ce s-a întâmplat în toată ţara după ’89. Până la urmă, de la acest lucru am pornit cercetarea – am fost extrem de mirată, după ce am pus lucrurile cap la cap, că majoritatea oraşelor au scăzut foarte mult demografic. Ce s-a întâmplat cu oamenii aceştia? Unde au plecat ei? S-au întors în mediul rural de unde au venit iniţial sau, pur şi simplu, nu s-au mai născut atât de mulţi oameni?
Şi răspunsul care a fost?
„Da“, la toate trei întrebările. Ne confruntăm cu o problemă demografică majoră. De fapt, în România, situaţia e cea mai serioasă din estul Europei. Cred că şi Bulgaria se mai confruntă cu un fenomen atât de acut ca noi. Şi cel mai grav este că e lucru este foarte puţin discutat.
Aţi vizitat mai bine de 60 de astfel de oraşe. Care e atmosfera? Ce spun oamenii?
Degradarea interacţiunilor umane este una dintre cele mai grave consecinţe date de transformarea dotărilor urbane. Una dintre problemele cele mai mari din aceste oraşe este depresia generalizată a oamenilor. De aceea, e foarte important ca intervenţiile care se fac în aceste oraşe să implice foarte mult comunitatea. Până la urmă, fenomenul, chiar dacă pare gri văzut din maşină, el poate să devină şi foarte colorat. Nu trebuie implementate acţiuni care să aducă oraşul la numărul de locuitori pe care l-a avut iniţial. Chiar dacă oraşul e mai mic, poate funcţiona în continuare extrem de bine. Faptul că ele îşi pierd densitatea şi sunt „mai puţin oraşe“ poate fi un avantaj. Contează foarte mult ca locuitorii să identifice în oraşele lor punctele forte, care sunt lucrurile bune din oraş rămase ascunse sau latente. Se pot face proiecte care, în străinătate, sunt foarte la modă: bazate pe sharing, agricultură urbană făcută de comunitate.
Cum arată un oraş într-o situaţie critică?
Există oraşe care au pierdut mai mult de jumătate de locuitori şi care sunt extrem de greu de resuscitat. De exemplu, oraşul minier Bălan, care a crescut datorită industriei miniere cândva. Au rămas cartiere întregi de blocuri de locuinţe, din ce în ce mai goale, care nu mai îndeplinesc standardele de astăzi. Bucătăria şi băile sunt la comun, iar, în rest, locuirea este exact ca la cămin. Acest gen de locuinţe împânzeşte de fapt oraşele industriale şi ele nu mai corespund nevoilor oamenilor. De aceea, le şi părăsesc. Singura soluţie, după părerea mea, e să fie demolate pentru că ele creează şi o imagine dezolantă.
Expoziţia de la MNAC
Care sunt soluţiile pentru a reînvia un oraş?
Ion Barbu keep walking FOTO Andrei Dăscălescu
Ceea ce putem face noi e, pe de-o parte, să înţelegemcu adevărat situaţia globală şi situaţia particulară a fiecărui oraş în parte. Să privim realitatea în faţă, nevoalată. Înainte de orice reforme economice sau sociale, primul pas este cel al acceptării şi apoi al conturării unei viziuni strategice. Un alt lucru e să ne uităm la alte exemple. La două dintre conferinţele organizate în cadrul expoziţiei (n.r. – pe 4 şi pe 5 octombrie) va fi prezent şi arhitectul Philipp Oswalt, care o să aducă în discuţie astfel de soluţii adoptate în oraşe aflate în această situaţie. O abordare foarte interesantă şi pe care o putem urmări în timp – pentru că s-a realizat în 2010 şi putem observa dacă a avut efect – a avut loc în landul Sachsen Anhalt, care a suferit mult din cauza depopulării, unde au fost studiate 19 oraşe. În primul rând, autorităţile au pornit privind pozitiv asupra acestui fenomen şi au încercat să găsească o nouă identitate a oraşelor. Fac o paranteză: acest lucru se întâmplă şi la Petrila, de pildă. Oraşul are potenţialul de a-şi găsi alte resurse exploatând într-un mod artistic toată identitatea legată de mină. Dar, în România, lucrurile sunt foarte tinere din acest punct de vedere. De-abia, în momentul acesta, începem să acceptăm aceste realităţi care sunt destul de dure. Totuşi, ne aflăm într-un stadiu de faşă. Nu putem încă vorbi de iniţiative în care intervenţiile sunt într-un mariaj fericit între o dorinţă a publicului sau a unui artist şi autorităţi. Ar fi reţeta succesului. Acest lucru s-a întâmplat, cum spuneam, în Sachsen Anhalt.
Cum?
Oraşele şi-au creat o identitate, care s-au tradus în acţiuni în care au fost în permanenţă implicaţi oamenii. Unele au ales să se orienteze pe centrul oraşului sau pe viaţa de familie. Îmi amintesc de un alt exemplu de oraş care primea o sumă de bani de la statul german, o altă finanţare de la landul de care aparţinea, cu condiţia ca la lucrările care urmau să aibă loc, să muncească şi să participe neapărat oamenii din comunitate. E un exemplu simplu, dar extrem de important: implicarea oamenilor înseamnă foarte mult la nivel de coeziune a comunităţii, de mândrie că, până la urmă, au lucrat cu toţii pentru binele comun.
E nevoie de voinţa autorităţilor pentru schimbare, aşadar.
Absolut. Fără implicarea autorităţilor nu se poate duce complet până la capăt un anumit demers.
INFO: Expoziţia „Shrinking cities in Romania“, care reunelşte un grup larg de cercetători, artişti şi practicieni, este structurată în trei secţiuni:
- Prima, „Filtrul de informare“, oferă o privire de ansamblu asupra aspectelor contracţiei sub forma unor texte, sinteze de date, hărţi volumetrice şi instalaţii interactive ce pun în discuţie depopularea oraşelor din ţară şi tipurile de oraşe afectate.
- Cea de-a doua parte, „Stări de fapt- O investigaţie directă“, prezintă poveşti care alcătuiesc o istorie colectivă a degradării, un tipar al fenomenului shrinking în România, conturând simptomele şi efectele declinului urban prin instalaţii, eseuri fotografice, filme documentare şi obiecte: microfragmente urbane reale.
- La final, secţiunea a treia, „Reacţii/Intervenţii“, ilustrează conturarea unor atitudini, a unor acţiuni în oraşele în declin, prin recrearea „Planetei Petrila”, scena artistică de zeci de ani a lui Ion Barbu.
Expoziţia poate fi vizitată până pe 9 octombrie, la Muzeul Naţional de Artă Contemporată (MNAC) din Bucureşti, etajul 3. Program: de miercuri până duminică între 10.00 şi 18.00.
Se încarcă comentariile...
