Ideea directorului artistic Ovidiu Mezei a fost ca soprana Aurelia Florian, devenită recent solistă a Operei din oraşul natal, având deja o deschidere internaţională semnificativă, să apară pe scenă în compania unor tineri de cotă valorică apropiată, invitându-i astfel pe tenorul Alin Stoica (de la Opera Naţională) şi pe baritonul Şerban Vasile, solicitat, la rândul său, în teatre din Europa sau America. Cu siguranţă, a fost o alăturare de glasuri generoase, calitative, dublate de o manieră de cânt şi mai ales de interpretare în care se „simte” că experienţa din străinătate (mai mult sau mai puţin îndelungată) şi-a pus pregnant amprenta.

Pentru soprană, personajul Violeta Valery constituie o „carte de vizită”, conturat şi în noua producţie a Operei bucureştene (unde a fost angajată pentru scurtă vreme), în 2014 şi, ulterior, la Zurich, Munchen sau Oslo, pregătind pentru toamnă debutul la San Francisco. Abordând, iniţial, un repertoriu liric cu coloratură, în special cu opere de Donizetti, trecând apoi spre partituri scrise pentru voci lirice „pline”, dorind însă ca în curând să facă un pas către cele lirico-spinto (având programat în decembrie Trubadurul la Essen), ceea ce cred totuşi că este şi prea mult şi prea devreme, Aurelia Florian a demonstrat că încearcă să-şi adapteze datele naturale unor asemenea provocări; comparativ cu evoluţia sa la ONB, s-a remarcat, de această dată, încă de la primele măsuri, o „acoperire” excesivă în registrul mediu, o nefirească subliniere în grav, conducând la diferenţe de emisie şi mai ales la dificultăţi în acut (determinate însă şi de o viroză puternică), aspecte evidente în special în primul act. Glasul său amplu, condus cu atenţie, frazarea adecvată şi un plus de expresivitate ce încălzeşte trăirile eroinei (deşi îşi păstrează permanent modul „cerebral” de tratare muzical-interpretativă), prezenţa scenică agreabilă, jocul reţinut dar sugestiv în momentele „cheie” au caracterizat întreaga sa construcţie a personajului, culminând, poate, cu aria din ultimul act, deşi citirea scrisorii şi mai ales exclamaţia ulterioară au adus un patetism la limita melodramei. Dar a fost o credibilă Violetta, desigur aplaudată de cei dornici să asculte şi să (re)descopere o soprană care, din toamnă, va apărea constant (şi) în stagiunea braşoveană.

 

Cu câteva luni în urmă, la ONB a debutat un tenor care a constituit o veritabilă surpriză, Alin Stoica etalând un glas generos, strălucitor şi... cuceritor, reuşind să depăşească micile stângăcii şi în plan scenic, devenind astfel un Alfredo implicat, temperamental şi în special cu date naturale excelente, desigur în aceeaşi Traviata verdiană. Acum, căpătând dezinvoltură în mişcare, siguranţă şi aplomb, a entuziasmat şi publicul din Braşov, parcurgând rolul solicitant cu rigoare (exceptând „bâlba” din final) şi supleţe, timbrul său bogat, egalitatea de registre şi acutul incisiv (chiar dacă a renunţat la acuta din cabaletta), apariţia scenică tinerească asigurându-i un succes deosebit şi... binemeritat. Sigur că, la rândul său, se va îndrepta spre roluri destinate tenorilor lirico-spinto, pentru că specificul său vocal este de o asemenea factură, dar cred că „atacarea” unor partituri precum Carmen (notată în prezentarea sa ca viitor debut la ONB) este prematură şi riscantă în condiţiile în care lipsa de experienţă şi „portofoliul” redus la două trei roluri nu îi pot asigura confortul şi reuşita deplină într-un astfel de demers.

În Germont l-am (re)ascultat pe baritonul Şerban Vasile care, cel puţin pentru mine, a constituit o adevărată surpriză... plăcută, constatând, pe lângă glasul  frumos, cald şi rotund, că a învăţat să frazeze, să conducă „linia mare” şi să înţeleagă şi structura personajului, conferindu-i expresivitate în plan vocal şi prestanţă sub aspect scenic. Este, probabil, rezultatul întâlnirilor sale cu pianişti şi dirijori de anvergură, pregătindu-se şi chiar cântând alături de solişti de cotă internaţională, în primul rând cu prilejul „experienţei” de la Metropolitan New York, unde a avut şansa să înlocuiască un bariton în rolul Ford din Falstaff de Verdi, fie şi într-o singură reprezentaţie. Important este că a reuşit să aplice parte din cele învăţate cu artişti de un asemenea nivel, progresul său fiind evident, desfăşurându-se cu siguranţă, adăugând datelor sale native şi o interpretare apropiată de cerinţele eroului întrupat, urmând, probabil, să rezolve şi stabilitatea sunetelor ce încheie fraza sau uşoarele detimbrări „de parcurs”.

 

O asemenea „paradă” a vocilor de calibru se cuvenea încadrată într-o „echipă” omogenă, alcătuită din solişti ai teatrului-gazdă, aşa încât i-am ascultat cu plăcere pe Gabriela Hazarian (Flora), Sonia Hazarian (Annina), Alexandru Aghenie (Baronul) sau Dan Popescu (Doctorul), Claudiu Bugnar, Paul Tomescu, Dan Ionescu sau Irinel Felea completând o distribuţie unitară, într-un spectacol care, montat cândva de regizorul Dimitrie Tăbăcaru, în scenografia Rodicăi Garştea,  păstrează nealterată atmosfera cu tentă romantică, în decoruri eficiente şi funcţionale (draperii, fotolii, măsuţe de salon, tablouri, oglinzi etc.) şi costume elegante, „de epocă”. Iar coregrafia semnată de Nermina Demian, gândită pe coordonatele cerute de partitură, conferă farmec scenelor „cu toreadori” din actul III, susţinute de tineri cu graţie şi nerv precum Anca Branea şi Alexandru Fotescu. În acel „joc” s-a încadrat şi corul, care s-a mişcat lejer şi expresiv, cântând cu acurateţe (pregătit de Leonard Boga), încercând să evite decalajele în relaţia cu orchestra, ansamblu ce s-a străduit să răspundă cerinţelor unei scriituri doar aparent simple; la pupitru, dirijorul italian Giuseppe Carannante a condus cu destulă rigoare, coordonând raportul fosă-scenă cu dorinţa de a realiza un spectacol demn de a fi considerat eveniment. Deziderat asigurat, evident, în primul rând prin alăturarea unor solişti care, în rolurile de prim plan, au oferit un regal al vocilor frumoase, cu un potenţial de invidiat, spre încântarea publicului extrem de numeros, cucerit şi de muzica verdiană şi de montare şi, deopotrivă, de interpretarea în ansamblu, asigurând astfel un final de stagiune „în forţă”, pe bună dreptate răsplătit cu aplauze şi ovaţii parcă nesfârşite.

Un aer de prospeţime şi de noutate ce poate anunţa... un nou început.