Emoţia zilei: Leonore

Uitaţi de Otto Klemperer şi de monumentala sa înregistrare cu Fidelio din anii ’60. Demersul lui René Jacobs e antiteza acelui disc.

Articol publicat pe blogul Despre Opera.

De fapt, comparaţiile între cele două versiuni ale unicei opere a lui Beethoven sunt inutile, iar Fidelio, forma ei finală, vă poate servi numai pentru a nu vi se părea complet necunoscută muzica din Leonore. Altfel, Beethoven a operat multe modificări pentru a face mai dramatică ilustrarea muzicală a poveştii, sesizabile, dar nu evidente. Multe scene şi arii au tonalităţi diferite sau au fost scurtate la revizia din 1814, ba chiar un trio din primul act, un duet, un recitativ şi o arie cu cor din al doilea, două recitative şi un trio din al treilea au dispărut cu totul, iar opera a fost reorganizată în două acte, în loc de trei.

Chiar dacă Leonore a fost revizitată încă din anii ’60, la Bregenz, tot în cadrul unui festival, abia în 1997 John Eliot Gardiner şi orchestra sa „Revoluţionară şi Romantică” au fixat lucrarea în conştiinţa publicului, nu atât ca o restituire inedită a unei versiuni inferioare, ci ca o capodoperă în sine. Discul înregistrat atunci în studio a primit multe premii şi a fost inclus apoi în integrala Beethoven editată de Deutsche Gramophone, duetul Marzelline – Leonore din actul al doilea, Um in der Ehe froh zu leben, cucerind suflete şi rămânând în memoriile afective ale melomanilor.

René Jacobs a fost contratenor la începutul carierei, unul foarte bun, de la care au rămas discuri memorabile, printre care un Stabat mater de Pergolesi, în care vocea mai înaltă era cântată cu o inocenţă nemaivăzută de un băieţel pe nume Sebastian Henning (care nu a continuat ca muzician când a crescut). În timp, Jacobs a devenit dirijor, fiind un nume important al scenei baroc de astăzi. După mult Mozart şi fach barochist, repertoriul s-a extins şi la Beethoven, iar proiectul său cu Leonore în concert străbate Europa de câţiva ani. După Theater an der Wien, Philharmonie de Paris, Concertgebouw sau La Monnaie, a ajuns şi la Festivalul Enescu, aproape în aceeaşi formulă cu care a început, excepţia cea mai notabilă fiind înlocuirea lui Marlis Petersen (pe care aţi ascultat-o în prima seară de festival cu Berliner Philharmoniker în Oda bucuriei) cu Birgitte Christensen. Şi deja aveţi o primă mirare, mai ales admiratorii lui Fidelio: o soprană lirică în rolul Leonorei? Parcă ştiam că rolul e pentru voci dramatice, la limită chiar de mezzosoprană.

Într-un Ateneu umplut pe jumătate de spectatori, concertul a început în noapte cu uvertura Leonore 2. Jacobs are o gestică aproape rudimentară...

Citiţi continuarea articolului pe blogul Despre Opera.