Clovnul şi Moartea VIDEO
0
REBUT Filmul horror „It“, cea mai recentă ecranizare după „viziunea“ maestrului Stephen King, este nu numai inutil şi redundant, dar este şi oribil în inutilitatea sa, la propriu şi la figurat.
Cam două sunt ideile (nu neapărat fixe) din imaginarul colectiv pe care le speculează pentru această poveste celebrul Stephen King, unul dintre cei mai de succes scriitori ai planetei, şi, pe urmele sale, cei trei scenarişti – printre care şi cunoscutul regizor şi scenarist Cary Fukunaga – ai actualei pelicule „It“ (cea de-a doua ecranizare a cărţii), regizată de mediocrul Andy (ex-Andrés) Muschietti. King o face în seria de romane „It“, tradusă la noi (de editura Nemira, care-l reprezintă exclusiv) cu titlul „Oraşul bântuIT“. Prima ecranizare a cărţilor a fost una de televiziune (două părţi, fiecare de durata unui film normal, în 1990), avându-l pe Tim Curry în rolul „clovnului ucigaş“ Pennywise.
Copiii şi Circul
În primul rând, se ştie că un horror este mai înspăimântător, mai eficient, dacă sunt implicaţi (şi) copii. Aceştia pot fi chiar agenţii demonici ai Răului (fie ei chiar nenăscuţi, ca-n „Rosemary’s Baby“, sau copii diabolici, ca cei din seria „Omen“), sau victime ale acestuia, cum este cazul aici. Desigur, prototipul acestor poveşti este cea a „fluierarului din Hamelin“, entitate misterioasă care atrage spre pieire, în mod inexplicabil, copiii unei întregi colectivităţi. Nu degeaba în seriile actuale de succes gen „Jocurile foamei“ sau „Labirintul“ / „The Maze Runner“ protagoniştii sunt adolescenţi sau chiar copii (vârsta scade din ce în ce mai mult) puşi în situaţii oribile, pentru că există o cruzime latentă în noi, în fiinţele umane, pe care astfel de poveşti sunt menite s-o satisfacă.
Cea de-a doua imagerie folosită de King în seria care, în mod eronat cred, este socotită una dintre cele mai bune ale lui este cea a Circului, spaţiu des uzitat de „povestaşii“ fantaşti, în acelaşi timp feeric, paradiziac, dar şi posesor al unei incredibile cruzimi, în ideea de spectacol care „trebuie să continue“. Figura emblematică a acestui topos este Clovnul (August Prostul, i se spunea unuia dintre ei pe vremuri), personaj comic, dar de fapt tragic, obiect al batjocurii (şi al auto-batjocurii) miilor de copii, precum şi a colegilor săi. Nu-i de mirare că într-un astfel de clovn se pot naşte impulsuri ucigaşe, mai ales la adresa copiilor de multe ori enervanţi, cum este cazul lui Pennywise (Bill Skarsgård) de-aici, care acţionează în oraşul (ficţional) Derry, unul dintre cele mai „bântuITe“ din America.
„Nici cal, nici măgar“
Toate bune şi frumoase până aici, dar problema este următoarea: când realizezi o astfel de ficţiune horror, ai două posibilităţi. Ori mergi pe calea unui realism atroce, de gen slasher movie, cu atenţie la perfecţiunea detaliilor şi cu suspansul prelungit cât mai mult, ori alegi calea fantasticului, a supranaturalului, a miraculosului care musteşte de „sense of wonder“, dar şi-atunci ai nişte reguli de creare, de generare ale acestuia, pe care trebuie să le respecţi cu sfinţenie, dacă vrei să ai credibilitate.
Problema cu „It“ al lui Stephen King (cel puţin cum pare pe ecran, în „viziunea“ lui Muschietti) constă în faptul că nu este „nici cal, nici măgar“, nici una, nici alta. Nu se înţelege deloc până la urmă ce fel de entitate este Pennywise (natural sau supra-natural) sau dacă ceea ce se întâmplă este parte a realităţii sau a imaginaţiei copiilor plămădită de Pennywise. Cum se pare că filmul ecranizează doar primul dintre romanele lui King, este posibil ca alte indicii să fie date într-o eventuală continuare, dar – ştiţi ce? – chiar nu mă mai interesează.
„Clubul putregaiurilor“
În ambele situaţii – şi cea realistă, şi cea fantastică (în amândouă, dar mai ales în prima) –, produsul artistic este cu atât mai reuşit cu cât este mai stilizat, cu cât autorul reuşeşte să te ţină atent şi să amâne suspansul cât mai mult, prin mijloace stilistice (pentru că altfel de ce ne-ar interesa aceste subiecte de doi bani?). Nu este cazul aici, Muschietti este un mediocru, incapabil de aşa ceva, departe de-a putea fi un stilist. Jump-scare-urile abundente şi efectele speciale (să zicem, bine realizate) nu fac un film, cu atât mai puţin unul „de autor“, dar puţină lume înţelege asta.
Copiii abuzaţi care se reunesc în „clubul rataţilor“ (o idee dragă lui Stephen King, splendid redată în „Stand By Me“, ecranizat în 1986 de Rob Reiner, poveste fără nicio dimensiune fantastică, atipică pentru autor) nu au niciun fel de chimie între ei, şi ajungi să aştepţi să vezi pe care-l va mânca primul clovnul. Copiii sunt abuzaţi, vinovaţii suntem noi, adulţii, am înţeles asta, dar totuşi ei se transformă prea uşor în nişte criminali atroce, care-şi omoară genitorii fără nicio tresărire de conştiinţă, fără nicio remuşcare, lucru peste care scenariul trece cu naturaleţe tembelă, ceea ce mi se pare totuşi prea mult. În acest punct, „It“ al lui King (care s-a declarat încântat de ecranizare) & Muschietti nu mai este doar prost, ci devine chiar nociv.
Info
It (SUA, 2017)
Regia: Andy Muschietti
Cu: Bill Skarsgård, Jaeden Lieberher, Sophia Lillis, Finn Wolfhard
2 stele
PORTRET DE REGIZOR
Guillermo del Toro – un maestru al fantasticului contemporan
Regizorul de origine mexicană Guillermo del Toro (născut pe 9 octombrie 1964, în celebra localitate mexicană Guadalajara) se află acum (din nou!) în centrul atenţiei, pentru recenta câştigare a Leului de Aur, distincţia supremă a prestigiosului festival cinematografic de la Veneţia, Mostra veneţiană cum i se mai spune (a cărei cea mai recentă ediţie, a 74-a, s-a încheiat acum câteva zile, pe 9 septembrie), cu filmul „The Shape of Water“, o producţie americană. Faptul poate părea bizar pentru un maestru al gothic-ului, horror-ului, thriller-ului etc. (aşadar, un cineast „de gen“), filmul – categorisit drept o „fantezie romantică“, despre o femeie de serviciu care se îndrăgosteşte de o creatură acvatică, subiect al unui experiment top secret – fiind un fel de spin-off al seriei „Hellboy“, căreia del Toro nu-i va mai regiza partea a treia (de fapt, un re-boot).
Un răsfăţat al criticii
De altfel, regizorul a declarat că premiul de la Veneţia este „un testament pentru a rămâne alături de lucrul în care crezi – în cazul meu, monştrii“ şi a dedicat distincţia tinerilor regizori latino-americani. Nu este, totuşi, o supriză, pentru că Guillermo del Toro este autorul, în 2006, al unei bijuterii fantastice extrem de apreciate de critici, „Labirintul lui Pan“, socotită de mulţi „a lesser known gem“. De acelaşi tratament critic elogios s-au bucurat şi primele sale filme, mexicane, americane sau spaniole, tot „de gen“ – „Cronos“ (1993), „Mimic“ (1997) sau „El espinazo del diablo“ (2001) –, dar şi un blockbuster cu bani mulţi ca „Hellboy“ (2004).
Asta nu înseamnă, însă, că decizia juriului de la Veneţia, de a premia un film „de gen“, este mai puţin curajoasă. Crescut în Mexic de bunica sa catolică, viitorul cineast a devenit foarte interesat de realizarea de filme în primii ani ai adolescenţei. Mai târziu, a învăţat totul despre machiaj şi efecte speciale de la legendarul Dick Smith („Exorcistul“) şi a început să-şi realizeze propriile scurtmetraje. Filmul cu care atrage atenţia asupra sa este „El espinazo del diablo“ (2001), turnat în Spania cu bani puţini, o poveste fantastică plasată în timpul Războiului Civil spaniol, reţetă pe care o va duce la perfecţiune în „Labirintul lui Pan“ (2006).
Top 5 filme importante
1. Labirintul lui Pan / El laberinto del fauno (Spania-Mexic-SUA, 2006)
2. El espinazo del diablo / The Devil’s Backbone (Spania-Mexic, 2001)
3. Hellboy (SUA, 2004)
4. Cronos (Mexic, 1993)
5. Mimic (SUA, 1997)
Citeşte şi:
„Din Oceanul Pacific...“ – cronica la filmul lui Guillermo del Toro „Cercul de foc / Pacific Rim“ (2013)
„Jane Austen“ şi fantomele – cronica la filmul lui Guillermo del Toro „Crimson Peak“ (2015)
„Hobbitul merge mai departe“ – cronica la filmul „The Hobbit: An Unexpected Journey“ (2012), pe care-ar fi trebuit să-l regizeze Guillermo del Toro
Se încarcă comentariile...
