Podcastul lui Ionuț Vulpescu - invitat, Acad. Jean-Jacques Askenasy

Un podcast exclusiv, despre determinare și devotament în lucrul cu pacienții. Detalii din viața și experiența celui mai cunoscut medic neurolog român din Israel.

Jean-Jacques Askenasy

S-a născut în Bulgaria, la vârsta de trei ani a plecat la Paris, urmând cursurile unei școli mixte de băieți și fete, până la venirea în România, unde a și îmbrățișat cariera de medic neurolog. Dintre toți emigranții evrei care au venit din România, Jean-Jacques Askenasy a fost singurul care venind la o vârstă foarte înaintă în Israel, a devenit profesor de neurologie, „un fenomen  greu de crezut”, după cum apreciază prin propriile cuvinte. Trăiește de 50 de ani în Israel, dar vine foarte des în România, fiind membru corespondent al Academiei Române. Deși lucra la una dintre cele mai cunoscute instituții medicale din Tel Aviv, Jean-Jacques Askenasy a renunțat la privilegiile full-time și salariul excepțional pe care le avea pentru a merge să ofere asistență medicală câteva zile pe săptămână în orășelul Yeruham, revoltat fiind de un caz mediatizat în societatea israeliană, al unei fetițe de 6 ani care a murit pentru că nu a avut acces la personal medical care să îi administreze penicilină pentru pneumonie. Considerat un trouble maker, la început, în dorința sa de a ajuta dezinteresat israelienii care aveau nevoie de acces la servicii medicale urgente, Jean-Jacques Askenasy cucerește societatea israeliană, nu doar prin altruismul său, dar și prin profesionalismul desăvârșit. La 50 de ani devine cetățean de onoare al Yeruham-ului și până la vârsta admirabilă de acum, de 94 de ani, lucrează neobosit, în prezent fiind medic la spitalul Shiba din Israel. Invitat la podcastul Avangarda, filmat la Institutul de Biologie și Patologie Celulară Nicolae Simionescu, în biroul “Doamnei Endoteliale Maya”, cum o numește pe Acad. Maya Simionescu, Jean-Jacques Askenasy mărturisește fostului ministru al Culturii, Ionuț Vulpescu, secretele unei cariere de invidiat, enigmele somnului, patologia specifică Alzheimerului și cazurilor de schizofrenie, dar și detalii din culisele unor prietenii valoroase, precum cea cu scriitorul, psihiatrul și omul de cultură Augustin Buzura sau cu criticul și profesorul Eugen Simion, fost Președinte al Academiei Române. Un dialog despre pasiune, știință, dedicație, efort și necunoscutele căi ale creierului uman în relația dintre cunoaștere și emoție, duminică, la Avangarda cu Ionuț Vulpescu!

Interviul integral poate fi ascultat mai jos:

Un podcast exclusiv. Academicianul Jean Jacques Askenasy, despre bucuria interviului cu fostul ministru al Culturii, Ionuț Vulpescu: „o persoană care ia un interviu de vârsta de 47 de ani se adresează unei alte persoane care are exact dublul acestei vârste. Eu am 94, dumneata ai 47”

Ionuț Vulpescu: Bună ziua, la un nou episod al podcastului meu, Avangarda, cu Ionuț Vulpescu. Astăzi am bucuria de a-l avea oaspete pe domnul profesor Jean-Jacques Askenasy, membru de onoare al Academiei Române. Domnule profesor, mulțumesc mult că ați acceptat invitația mea de a purta această discuție.

Jean-Jacques Askenasy: Mulțumirea mea este la fel, ceea ce doresc să spun e că pentru a deosebi această întâlnire a noastră de uzualul celorlalte podcasturi ale dvs. care apar pe Internet, aș spune că ceea ce caracterizează această întâlnire a noastră de astăzi este faptul că o persoană care ia un interviu de vârsta de 47 de ani se adresează unei alte persoane care are exact dublul acestei vârste. Eu am 94, dumneata ai 47, deci cred că această caracteristică dă o nuanță de ceva mai special, mai deosebit întâlnirii noastre.

Neurologul și academicianul Jean-Jacques Askenasy, despre „monstruozitatea” cuplurilor, așa cum se vede în spațiul public: „doi tineri îndrăgostiți, care intră să bea o cafea împreună, scot I-phone-ul fiecare, și timp de jumătate de oră, cât stau acolo, fiecare vorbește cu I-phone-ul lui, fără să scoată un cuvânt între ei.”

I.V.: Contează diferențele de vârstă atunci când oamenii sunt în dialog sau atunci când oamenii se apropie?

J.J.A.: De obicei nu, dar acest răspuns este un răspuns idealizat. Adică, diferența dintre  generații, în ultimele două secole s-a accentuat. Aș putea spune că diferența dintre generația – nu a mea – ci a fiului meu, și generația nepotului meu, este un abis. Adică, modificările care au avut loc în ecosistem și în societatea umană, adică faptul că a avea pe zece degete ale mâinii întreaga lume, adică Internetul, mondializarea, globalizarea, produce niște schimbări care dacă aș avea talentul să le schițez, aș spune: doi tineri îndrăgostiți, care intră să bea o cafea împreună, scot I-phone-ul fiecare, și timp de jumătate de oră, cât stau acolo, fiecare vorbește cu I-phone-ul lui, fără să scoată un cuvânt între ei. Aceste modificări au jucat niște roluri atât de profunde, încât nu putem compara diferența dintre ultimele două generații cu diferențele de acum zece generații. Erau diferențe și atunci, dar nu de monstruozitatea asta.

Paradigma descoperirilor Einstein, slăbiciunea lui Jean-Jacques Askenasy

I.V.: Care ar fi lucrul pe care l-ați învățat și de care erați sigur în școală, în practica dvs, în profesia căreia v-ați dedicat și de care o să vorbim și realitatea de azi? Adică ce vă șochează cel mai mult? Credeați că știți un lucru și de fapt v-ați dat seama că realitatea lumii de azi e în altă parte?

J.J.A.: Unul din lucrurile care  m-au șocat și pe care le-am descris într-una din ultimele mele cărți, care se cheamă Spiralogia, este paradigma descoperirii. Să zicem paradigma descoperirilor Nobel. Adică cineva descoperă, face o descoperire – Albert Einstein a descoperit fotonul și teoria relativității și a primit la vârsta de 41 de ani Premiul Nobel. Ei bine, pentru ca el să realizeze existența fotonului, care este paradigma care i s-a atribuit lui, există o spirală pe care eu am descris-o. În afară e spirala paradigmei, spirala umbrelor. Aceste umbre sunt 10-20-30-40 de savanți care au lucrat, și au studiat, și au descoperit lucruri mici, pe care, în umbră, l-au făcut pe acest Albert Einstein, pe care citindu-le mai multe și gândindu-se puțin mai mult, a decis relativitatea și fotonul. Deci aceasta e o realizare, de facto, a spiralei din umbră, dar paradigma se cheamă Albert Einstein.

Despre condiția de a fi evreu. Mărturie exclusivă a medicului și neurologului Jean-Jacques Askenasy: „m-am trezit în 1940, în decurs de un minut, că sunt, de facto, un evreu total deosebit de colegii mei de bancă, de colegii mei de clasă, declarat ca o liftă păgână. Atunci, acesta a fost momentul când eu am devenit evreu!”

I.V.: Aveți, spuneați, vreo 30 de lucrări de autor, aveți și un volum de dialoguri, pe care l-am citit recent, cu scriitoarea Cleopatra Lorințiu. Despre ce nu se uită se cheamă acest volum. Ce nu se uită, pentru Jean-Jacques Askenasy? Ce nu puteți uita?

J.J.A.: Studiind memoria și din tot ce am învățat despre memorie, pot să declar cu precizie că în momentul când memorizarea este însoțită de un element afectiv emoțional, fie el stres, fie el evocare pozitivă, fixarea este de zece ori mai bună. În momentul când citești ceva și îți place ceva enorm, adică înțelegi că acesta e un adevăr foarte important. Cantitatea de emoții, de dopamină, de neurostimulatori de dopamină, cantitatea de neurostimulatori de afective, endogene, pe care eu le produc, realizează pe anumiți nuclei din creier așa o presiune încât această memorizare se fixează. E ca și cum ai tipărit-o. Acesta este un aspect. În momentul când eu am fost crescut ca un fiu, al unui român, Marcel Askenasy, oltean, care a fost de concepția asimilistă.... m-am trezit în 1940, în decurs de un minut, m-am găsit că sunt, de facto, un evreu total deosebit de colegii mei de bancă, de colegii mei de clasă, declarat ca o liftă păgână. Atunci, acesta a fost momentul când eu am devenit evreu.  Pe mine, Colegiul național Carol I, clasa I primară A, m-a transformat în evreu. Eu nu am studiat Talmudul, Thora, cum au studiat alți copii, care au intrat la 4, 5, 6, 7 ani la Ieșivă. Și au studiat Talmudul, Thora, și știu ce e iudaismul și respectă toate sărbătorile, nu! La mine s-a produs un șoc. La mine, eu m-am născut în Bulgaria, la vârsta de trei ani am plecat la Paris, am fost într-o școală mixtă de băieți și fete. Când am terminat cele două clase primare, atunci tatăl meu a decis să plecăm, să venim în România la familia lui, și-a dat seama că Franța va fi ocupată de armatele hitleriste, și atunci am venit aici, pentru ca după doi ani de școală, am fost la Școala Lumina, în Craiova, și după doi ani, când m-am înscris la Colegiul Național Carol I din Craiova, mi s-a întâmplat acest lucru, cu pedagogul tricolor, care mi-a descoperit calitatea mea de evreu, pe care am început atunci să o studiez, să o analizez, și care nici până acum nu mi-am însușit-o, pentru că ceea ce un copil învață de la 0 la 9, 10 ani, nu îl mai poate compensa în veci cu ceea ce învață de la 11 până la 94 de ani.

Care e vârsta ideală de a fi cel puțin bilingv? Despre miracolul creierului copiilor cu vârste de 2-3 ani

I.V.: Care e perioada în care asimilează omul? Când e bine? Primii ani? Până la 10 ani?

J.J.A.: Un om care reușește de la vârsta de 2-3 ani să își însușească două limbi, trei limbi, patru limbi, cinci limbi, este perioada cea mai ușoară de a îmbogăți tezaurul lingual. Un om care este bilingv, trilingv, cvadrilingv, e un copil cu un creier bun, care și-a însușit la timpul potrivit datele și tezaurul de care are nevoie în viață.

Liber la emoții! Calea de a ne ține creierul tânăr, dezvăluită de neurologul și medicul Acad. Jean-Jacques Askenasy

I.V.: Spuneți că emoția e cea care ne ține creierul tânăr.

J.J.A.: Emoția este cea care fixează memoria cel mai bine. Procesul de memorizare e unul care are loc, narativul lui e foarte frumos, biochimia lui e și mai frumoasă, fizica acestei frumoase biochimii e o încântare să o cunoști, dar e totuși joc de biochimie.

Jean-Jacques Askenasy, despre secretul condiției de invidiat, la 94 de ani: 50%genetică, 50% environment. „Eu încă lucrez la spital, trei-patru zile pe săptămână, lucrez cu salariul la spitalul Shiba din Israel, și fac față la acest lucru. Am întrebat până când or să mă țină, și mi s-a răspuns, în momentul când găsim unul mai bun te scoatem automat.”

I.V.: Spuneați la începutul discuției noastre, nu eu am făcut referire la vârsta noastră, și cumva ați anticipat, podcastul va fi difuzat după 17 iunie, când va fi ziua mea de naștere, atunci voi face 47 de ani, deci ați anticipat această vârstă. Întorcându-mă puțin la vârsta dvs., acești 94 de ani, aveți o vitalitate extraordinară, călătoriți, spuneați mai devreme, după ce vă întoarceți în Israel, o să reveniți în România, ați participat recent la un colocviu dedicat recent profesorului Eugen Simion, călătoriți, dați, iată, interviuri, scrieți, e un secret al acestei nu doar longevități, nu doar prospețimi, a minții? Care e secretul prin care Jean-Jacques Askenasy este atât de activ la 94 de ani în plan intelectual?

J.J.A.: Nu, din punct de vedere al unui răspuns corect este 50% genetică, 50% environment, a mediului înconjurător, a societății, a condițiilor naturale. Probabil că din combinația de ADN dintre mama mea și tatăl meu am beneficiat de această longevitate care nu caracterizează nici familia mamei, nici familia tatălui, care au murit mult mai devreme. Dar cred că eu, pur și simplu, am utilizat acest lucru. Eu încă lucrez la spital, trei-patru zile pe săptămână, lucrez cu salariul la spitalul Shiba din Israel, și fac față la acest lucru. Am întrebat până când or să mă țină, și mi s-a răspuns, în momentul când găsim unul mai bun te scoatem automat. Deci am primit acest răspuns, dar nu pot să spun că am depus eforturi speciale ca să... vreau să spun numai că programul meu de lucru zilnic e de așa manieră încât nu am timp să mă gândesc la bătrânețe, la moarte, adică mi-am soluționat problema cu bătrânețea și cu moartea, știu care e mecanismul care mă conduce pe ultimul drum, când așa-zisa gaura neagră mă înghite, și mă trimite în lumea drepților, frumos, sunt complet pregătit pentru asta.

Jean-Jacques Askenasy, fără frică de moarte

I.V.: Nu vă e frică de acest moment.

J.J.A.: Nu, absolut, nu am niciun fel de temere, nu am absolut nimic, dar când mă scol, în fiecare zi, sunt fericit, însă programul pe care îl am, programul, spre exemplu, ceea ce am în capă, că mai trebuie făcut, ar trebui să acopere încă 20 de ani, cred. Din păcate, trebuie să îi transform controlând zilnic, a doua zi, dimineață, după felul cum mă scol.

Alzheimerul pe înțelesul tuturor. Acad. Jean-Jacques Askenasy: „Un om este o federație de o sută de trilioane de celule”

I.V.: Credeți că Alzheimer, de pildă, care e o boală de care toată lumea se sperie, mai degrabă îi vizitează pe oamenii inteligenți, pe cei care au citit, care au acumulat, sau pe oameni mai puțin pregătiți, care nu au avut lecturi, preocupări științifice?

J.J.A.: Alzheimer este rezultatul unei încărcări cu substanțe care nu își trăiesc procesul lor natural de transformare, se transformă în substanțe de eliminare, care în loc să fie luate de macrofagi și eliminați de sânge, în urină, afară, rămân concentrat în celulele din creier, și încet, încet, ucid aceste celule. Noi ne naștem cu o sută de milioane de celule de neuroni în creier. Aceste o sută de milioane de celule din creier pe care eu, și dvs., și cei doi prieteni din platou, ne-am născut, au durata de viață pentru dumneata, 47 de ani, pentru mine, 94 de ani. Singurele celule... un om este o federație de o sută de trilioane de celule. Fiecare celulă e o entitate vitală de sine stătătoare. La mine în creier și la oricine în creier sunt 100 de miliarde de celule care poartă numele de neuroni. Acolo e inteligența, vorbirea, gândirea, memoria și emoțiile, toate la un loc. În momentul când apare Alzheimerul, foarte mulți neuroni încep să moară, și în creier, în loc de această populație cu neuroni, apar zone cu lichid cefalorahidian sau zone de atrofie. Deci dispare substanța cu care noi gândim, și asta nu e... chiar dacă omul care suferă de boala Alzheimer, dacă începe să învețe italiana 8 ore pe zi, ca să își exercite creierul, nu poate să rezolve problema. Procesul de îmbătrânire și degenerare a creierului își continuă viața. Este o boală degenerativă, o boală cu modificări biochimice. Cam asta despre Alzheimer.

Paradoxul creierului nostru: memoria veche se păstrează, memoria nouă, nu

I.V.: De ce omul își amintește mai degrabă ce a făcut în urmă cu 20-30 de ani și de multe ori uităm ce am făcut dimineața, sau unde am pus ochelarii sau telefonul sau cheile de la casă?

J.J.A.: Procesul... memoria se șterge în funcție de... întâi se pierde capacitatea de atenție și de memorizare imediată. Adică, eu sunt, adică procesul de îmbătrânire este un proces în care memoria veche se păstrează, și memoria nouă, de fixare, din ultimele săptămâni, luni, ani dispare. Capacitatea de fixare, de depozitare a datelor de memorie recentă e o capacitate a creierului care se pierde în Alzheimer. Și atunci uit unde am pus ochelarii, cheile, pantofii, ciorapii, și în schimb țin minte ce mi-a dat mama să mănânc când am plâns și m-am supărat la vârsta de 6 ani. Ceea ce e foarte paradoxal, dar e un lucru foarte cunoscut. Eu acum am interviu cu dvs. Deci vă privesc. Ochii transmit creierului în zona occipitală imaginea dvs., imaginea dvs. este întipărită în anumite zone temporale ale creierului și eu, după ce ne despărțim, dacă mă întreabă soția cum arată domnul Ionuț Vulpescu, eu pot să vă descriu. Acest lucru, din cauza vârstei, poate să dispară după trei zile, patru zile, cinci zile. În schimb, pot să îi spun cum arăta bunica, atunci când aveam eu 5 ani. Ceea ce este foarte paradoxal. Că nu îmi aduc aminte figura pe care am văzut-o acum cinci zile, dar îmi aduc aminte cum arăta acum 90 de ani bunica.

De ce, în funcție de tipul de creier, uneori e nevoie să fii tocilar? Jean-Jacques Askenasy, despre emoțiile puternice din mintea unui elev: „Un profesor care te face de râs în fața clasei după un anumit răspuns nu îl mai uiți toată viața, când toată clasa a râs de ce ai spus, și profesorul a menționat asta, nu mai uiți până mori.”

I.V.: Asta înseamnă că și la școală, în procesul educațional, ar trebui pus accent mai mult pe creativitate, pe imaginație, pe emoție, nu pe ceea ce se zice, așa cu un cuvânt nu foarte academic, toceală. Adică nu e bine să tocești la școală.

J.J.A.: Depinde ce fel de creier ai. Sunt creiere care înregistrează cu mare ușurință. Sunt creiere pentru care e nevoie să fii tocilar ca să le menții. Însă depinde de gradul de interes, de emoția pe care o trăiești. În momentul în care profesorul de matematică, așa cum spunea răposatul Solomon Marcus, că în România copiii nu iubesc matematica, nu e vina lor, e vina profesorilor de matematică. Adică dacă reușești să îi arăți un exercițiu care să îl bucure, să îl satisfacă pentru că îl poate rezolva, e un element important și care trebuie să participe la formarea unui elev bun. Deci acest creier lucrează ca un tot. Lucrează din punct de vedere emotiv, al atenției, al memorizării, înregistrării. Un profesor care te face de râs în fața clasei după un anumit răspuns nu îl mai uiți toată viața, când toată clasa a râs de ce ai spus, și profesorul a menționat asta, nu mai uiți până mori.

Acad. Solomon Marcus către Acad. Jean-Jacques Askenasy: „Liniștește-te. Cu nouă luni înainte să scriu ce am scris aici, am oprit orice lucru și am învățat neurologie și neurofiziologie. Am citit ca un elev de dimineață până seară. Deci asta e bazat pe cunoștințele mele de autodidact.”

I.V.: Academicianul Solomon Marcus e un exemplu fericit că sunt oameni fără vârstă. Avea o tinerețe absolut în dezacord cu vârsta din buletin. Ce îți menține această tinerețe?

J.J.A.: Am să fac o deviație de la întrebarea directă, dar am să vă spun că la un moment dat, Solomon Marcus, la foarte mulți ani după ce el a primit titlul de membru plin al Academiei Române, a ținut discursul de primire, care nu a fost când a primit, ci după 15 ani. Și citindu-l, am remarcat că face niște referințe despre legăturile dintre celulele creierului și sinapsele creierului, care sunt foarte apropiate de realitatea pe care o cunosc eu ca neurolog. Când m-am întâlnit cu el la București, i-am spus: „Domnule m-ai impresionat cu aceste date care, dumneata, ca matematician, le-ai spus. Cum ai ajuns dumneata, ca matematician, să descrii aceste relații între neuroni și sinapse.” Și atunci mi-a spus: „Liniștește-te. Cu nouă luni înainte să scriu ce am scris aici, am oprit orice lucru și am învățat neurologie și neurofiziologie. Am citit ca un elev de dimineață până seară. Deci asta e bazat pe cunoștințele mele de autodidact.” Deci cam asta e felul în care gândea el. Îmi mai aduc aminte de ceva legat de Solomon Marcus. O dată un arbitru de fotbal l-a intervievat, și arbitrul i-a spus: „Ați scris despre matematică, și tot ce vreți, lingvistică, filosofie, teologie și tot, nu ați scris nimic despre matematică și fotbal.” Și atunci Solomon Marcus i-a răspuns: „Stimate domn, eu sunt obișnuit când vine cineva să îmi ia un interviu să fie pregătit, nu ca dumneata, care nu știi că am dat două interviuri mari despre relația dintre matematică și fotbal.”

I.V.: Este într-un număr un text antologic, al profesorului Solomon Marcus, un număr celebru al revistei Secolul XX, dedicat fotbalului, cu niște contribuții excepționale, îmi amintesc cu mare bucurie acel număr.

J.J.A.: Da, da!

Despre influența metafizicii asupra felului în care Jean-Jacques Askenasy privește știința

I.V.: Există nu numai o memorie a oamenilor, ci și a locurilor și a popoarelor. A colectivităților. Ce credeți, românii au memorie? Sunt dintre popoarele care mai degrabă au memorie sau amnezia îi domină?

J.J.A.: Există o amnezie fiziologică, normală, în momentul în care nu vă mai întâlnesc 10 ani uit figura dvs. E o amnezie naturală, fiziologică. Există o amnezie intențională. Vrei să uiți anumite lucruri, ai capacitatea de a uita. Creierul are capacitatea ca prin voința ta să elimini anumite capitole la care nu vrei deloc să te gândești. M-ați întrebat ce înseamnă că nu poți uita. Nu poți uita lucruri care din punct de vedere al rațiunii, logicii, moralei, te-au jignit, te-au durut foarte mult. Adică după părerea mea, un intelectual are obligatoriu capacitatea de a tolera. Un conducător de guvern, de obște, de secție, de matematică, de secție academică, de secție universitară, el trebuie să fie un tolerant. Absența toleranței provoacă agresivitate, violență, antagonisme, jignire, deci e foarte important. Însă a fi tolerant în probleme etice, morale, în probleme de existență, care pun viața în primejdie, este o zonă foarte delicată și foarte greu de delimitat. Eu, în cărțile mele, am exprimat aceste zone, aceste gânduri care sunt foarte greu de tolerat. Și care nu se pot uita, deoarece au în ele o notă de acuzare. De acuzare, pe care o trăiești și o duci cu tine și dincolo de moarte. Dvs. sunteți teolog, eu sunt neurolog. Eu, după ce l-am studiat pe Immanuel Kant, am fost obligat să accept anumite influențe metafizice asupra științei. Și am să vă explic de ce. El, la un moment dat, după ce stabilește care sunt principiile de rațiune esențiale, el vorbește despre fenomenul paradigmei procesului preventiv. Paradigma procesului preventiv! Spre exemplu, eu când am fost invitat să vorbesc la Fundația lui Eugen Simion, eu am fost de zeci de ori la Fundație, și am întrebat: „Unde vorbesc?” și mi s-a spus: „Sus, la etaj!” și am spus: „Eu nu am fost niciodată sus la etaj. Unde sus la etaj? E loc?” „Da, e loc.” Când m-am dus sus la etaj ca să vorbesc, deja aveam în minte paradigma procesului prelucrativ. Adică, mi-am imaginat: asta trebuie să fie o sală ca aceasta, cu multe scaune, sau e un amfiteatru, sau e o sală lungă, deci eu nu am fotografiat sala, nu a fost o percepție curată. Adică m-am dus într-un loc nou, am fotografiat, și s-a născut percepția vizuală în creierul meu. Nu! A fost o prelucrare. Creierul meu a inventat câteva posibilități. Asta spune Kant. Cum poate creierul să își imagineze lucruri care să nu fie cu o influență metafizică. E foarte greu de desprins această influență de procesele care au loc în creier. Nu le poți despărți complet de metafizică.

Enigmele somnului. Jean-Jacques Askenasy: „Un animal oprit să doarmă moare exact cum moare unul bolnav de autonomie sau din pricina unui virus foarte grav”

I.V.: Legat de asta, pentru că nu ați studiat numai despre memorie, nu ați scris numai despre amintiri, ci și problema somnului. Ați susținut chiar o conferință la Academia Română, aveți o carte, Enigmele somnului. Care sunt enigmele somnului?

J.J.A.: Interesant este că pentru ca dvs. să ajungeți la 47 și eu la 94, avem nevoie să petrecem o treime din toată viața noastră în somn. Dacă nu ne petrecem o treime de viață în somn, atunci se întâmplă lucruri foarte grave. Adică timp de trei zile, dacă ții un om fără să doarmă, nu poți să faci cu el o formație de atac militar undeva, pentru că încep toți să doarmă pe unde merg. Dacă după patru zile de insomnie pui o echipă de ostași să ducă o pancartă, o duc, dar dorm cinci secunde la fiecare pas. Pe măsură ce comută un pas cu altul, ei dorm. Deci nu există posibilitate de a trăi fără a dormi. Acest fenomen, dacă întrebi pe cei mai mari specialiști din lume, pentru ce dormim, nimeni nu poate să vă răspundă exact pentru ce dormim. Dar când s-au făcut examene pe animale, dacă ai împiedicat un animal să doarmă timp de două, trei, patru zile, el moare. Și felul cum moare, moare exact cum moare unul bolnav de autonomie, sau de cod, sau un virus foarte grav. Deci este o necesitate. Acum, problemele despre somn, putem vorbi cât vreți, dar are tendințe naive, de interpretare a viselor, adică nu există oameni care să nu viseze. Există oameni care nu sunt conștienți că ei visează și oameni care neagă că au visat, pentru că nu își aduc aminte niciodată de un vis. Dar nu există om care să nu viseze.

Verdict medical. Jean-Jacques Askenasy: „Nu există om care să nu viseze”

I.V.: Toți oamenii visează. Când se trezesc, nu cred că visează toți... Dar în somn, toți oamenii visează.

J.J.A.: Toți oamenii visează. Dacă te trezești în mijlocul unui somn, ții minte un minut, două. După aceea uiți.

I.V.: Ce lungime au visele? Ce lungime are un vis?

J.J.A.: Somnul cu vise se cheamă somn paradoxal, și el este foarte scurt. În primele două ore de somn, puțin mai lung, în următoarele două ore, și în ultimele două ore este foarte lung. Pe măsură ce te apropii de trezire somnul este mult mai lung. De obicei, când din cauze, din motive ale aparatului urinar, trebuie să te scoli mai repede și te scoli în mijlocul visului, îl ții minte, dar îl uiți foarte repede.

Vise urâte? Jean-Jacques Askenasy: „Coșmarurile sunt fixarea unui eveniment traumatic”

I.V.: Coșmarurile cum apar?

J.J.A.: Coșmarurile sunt fixarea unui eveniment traumatic, în timpul perioadelor de dinaintea somnului, care se repetă, se fixează pe anumite zone temporale ale creierului, și se repetă. Visul colectează din anumite zone ale creierului evenimente petrecute în creier, pe care le transformă în niște visuri fără explicații. Nu există... legile logicii și rațiunii sunt șterse în somnul paradoxal. Poți să visezi că un cal intră prin perete, un cal de culoare albă, cu ochii verzi, și din limbă iese foc. Tot felul de combinații care nu respectă niciun fel de lege sau rațiune, îți apar în vis.

Medicul Jean-Jacques Askenasy, de la un „trouble maker” pentru societatea israeliană, la cetățean de onoare? Ce l-a convins pe Jean-Jacques Askenasy să urmeze medicina și specializarea în neurologie? Despre greva din Yeruham a locuitorilor care au ieșit în stradă pentru că o fetiță de 6 ani a murit, în lipsa unui medic care să îi administreze penicilină

I.V.: Domnule profesor, poate cu asta nu trebuia chiar să încep, dar era bine să întreb la începutul discuției. Cum ați ajuns la neurologie? Cum ați devenit un profesor recunoscut în domeniul acesta? La neurologie și nu la altă disciplină, pentru că ați făcut medicină.

J.J.A.: Două lucruri vreau să vă spun. Tendințele mele de a ajuta oamenii, după anumite caracteristici ale istoriei tinereții mele, în special între 10 și 16-17 ani, m-au determinat să am aceste tendințe umaniste. Ca să mă înțelegeți, aș povesti cum am reușit eu... mi se spune că în Israel, unde trăiesc de 50 de ani, dintre toți emigranții evrei care au venit din România, eu sunt singurul care venind la o vârstă foarte înaintă în Israel am devenit profesor de neurologie. Este un fenomen greu de crezut. Și am să vă explic care e mecanismul. Am plecat din România, elev al Școlii Gheorghe Marinescu, cu un pașaport bun. Mi-am făcut probele de specialist neurolog, le-am trecut bine, am fost primit ca specialist neurolog la o clinică universitară, și am început să lucrez acolo, să învăț limba și să pot să dau câteva lecții scurte la studenți, dar eram categoric sortit să devin medic de circumscripție la o policlinică undeva și să fiu medic emigrat din România. Aveam salariu bun, lucram la un spital universitar în Tel Aviv, totul era bun, aveam clinică particulară, totul mergea foarte bine, și la un moment dat deschid televizorul seara și văd că o grevă într-un orășel din sudul Israelului, toată populația din jurul acestei comune care se cheamă Yeruham,  a ieșit în grevă pentru că a murit o fetiță de șase ani, pentru că nu a fost medic care să îi facă penicilina, pentru că avea o pneumonie. A murit din lipsă de medic, cu o pneumonie, la vârsta de șase ani. Asta m-a impresionat extraordinar, când am văzut toată comuna revoltată că nu există medic. Știam că Israelul este o țară cu cel mai mare număr de medici, cu medicină dezvoltată, și să moară un copil de șase ani, cu o pneumonie, pentru că nu are cine să facă... îmi e greu să înțeleg acest lucru. Eram foarte revoltat. Când l-au întrebat pe medic de ce a plecat, unde a fost și de ce, și când l-am auzit că spune că populația se comportă cu el ca niște animale, atunci m-am decis 100%, a doua zi dimineața să mă urc în mașină cu soția și să văd despre ce e vorba acolo. M-am dus, sunt 2 ore jumate de călătorie de la Tel Aviv la Yeruham, acolo, m-am dus acasă la familia asta, se cheamă Tuval, am vorbit cu mama, mi-a spus cum a murit fetița, i-am văzut păpușile, am văzut-o pe mama plângând, și m-am decis să mă duc acolo o zi pe săptămână să le dau asistență. Am început să dau asistență, universitatea de acolo, din Beer Sheva, care a fost creată pentru ca să asigure asistență medicală la toate comunele dimprejur, au zis: „ăsta e un trouble maker”, acesta e un nebun, care e medic la Tel Aviv și vine două ore jumate cu mașina, aici, să dea consultații în satul acesta, ca să demonstreze că noi nu suntem în stare să dăm doctori și că toată universitatea a fost creată de pomană. Ăsta vrea să ne facă de rușine! Au început o campanie îngrozitoare. Am rezistat trei ani de zile, am câștigat încrederea populației, am dat asistență, am scăpat câțiva epileptici din crize, am internat o mulțime de oameni la spitalul din Beer Sheva, și după aceea, primarul și cu șefii comunei, au decis să mă declare cetățean de onoare al acestui Yeruham. Deci eu am fost un cetățean de onoare al acestui Yeruham. A fost, pentru mine, cel mai important premiu pe care eu l-am primit în viața mea. La vârsta de 50 de ani, am primit premiul de cetățean de onoare al orășelului Yeruham. Apoi am avut onoarea să îl cunosc pe președinte, pe primul-ministru, pe ministrul Sănătății, cu care am colaborat, am scris tot ce trebuie făcut...

Din intimitatea gândurilor lui Jean-Jacques Askenasy: „Să devin din medic bun, dar evreu... am devenit medic bun, dar român, pentru ce am făcut asta?”

I.V.: Care ar fi personalitatea, omul de stat care v-a impresionat din toate aceste întâlniri?

J.J.A.: Menahem Beghin! Pe care l-am cunoscut personal, cu care am stat de vorbă de nenumărate ori, mă duceam sâmbăta la întâlnirile lui deschise cu publicul. Faptul că soția lui, Aliza Beghin, a apreciat enorm ce am făcut la Yeruham și a continuat cu mine niște proiecte pentru copiii săraci din Ierusalim, domnule, această revoltă pe care am trăit-o... eu mi-am pus întrebarea: pentru ce am părăsit Bucureștiul, unde eram medic primar, la Spitalul 2 CFR, eram la Policlinica cu plată, aveam salarii bune, pentru ce am venit în așa-zisa țară a mea? Să devin din medic bun, dar evreu, am devenit medic bun, dar român, pentru ce am făcut asta? Atunci mi-am pus întrebarea: pot eu să îmi permit să las ca fetița asta să moară pentru că nu are cine să îi facă injecție de penicilină? Și m-am dus acolo. M-a revoltat asta. Răspunsul corect la întrebarea: cum poți, ca bătrânel, venit din România, ajuns acolo, să devină profesor? Uită-te, m-a lovit ceva tare de tot. Am înnebunit. M-am dus acolo trei ani, m-au luat ăia în brațe, mi-au făcut ce mi-au făcut, am devenit cetățean de onoare... uite, domnule, sunt profesor în Israel. Probabil că această întâmplare, care a fost pur și simplu o reacție umană, orice om normal, în asemenea condiții, când moare o fetiță de șase ani, de pneumonie, în 1978, într-o țară în care sunt sute de medici, și medicina e bună... ce dracu, unde trăim?

I.V.: Tot emoția a declanșat în dvs...

J.J.A.: Revolta! Emoția. Stai puțin, ce fac?

Acad. Jean-Jacques Askenasy, o evaluare a sistemului medical din România: medici foarte bine pregătiți, lipsiți însă de infrastructură. Israel vs. România, o diferență de  infrastructură, nu de educație

I.V.: Cunoscând bine situația, atât din Israel, cât și din România, a sistemului medical, dacă facem o analiză comparativă, care ar fi aproprierile și deosebirile dintre Israel și România?

J.J.A.: Oamenii care termină facultățile de medicină în România sunt foarte bine pregătiți, dar nu au la dispoziție tot procesul investigativ și curativ pe care îl oferă medicina pe care ei au învățat-o. Ei nu pot aplica RMN-urile, și RMN-urile funcționale, și Positron Emission Tomography, și toate celelalte lucruri pe care ei le învață la facultate, că există și sunt, pentru că nu există infrastructura necesară.

I.V.: Diferența nu e aceea a calității medicilor, ci chestiunea de infrastructură.

J.J.A.: Da. Adică studiul medicinei e un studiu bun. Oamenii, foarte mulți dintre ei, care au venit și au studiat medicina în România sunt șefi de secție în Israel.  Iar cei care au făcut studii în Israel și au luat note excepționale, șefi de promoție, au plecat în America.

Jean-Jacques Askenasy: „Un neurolog care nu cunoaște deloc psihiatria e periculos pentru bolnavi.”

I.V.: Care e granița dintre neurologie și psihiatrie? Unde se termină neurologia și unde începe psihiatria?

J.J.A.: S-a născut ca neuropsihiatrie. Știința medicală, prima care s-a născut, a fost neuro-psihiatria. În timpul lui Gheorghe Marinescu, când avea Gheorghe Marinescu vreo 40 de ani și lucra încă în Paris, la Salpêtrière, s-a luat hotărârea ca neurologia să se separe de psihiatrie. Acolo a fost școala de neurologie pe care a instalat-o Gheorghe Marinescu în România, școala de neurologie Gheorghe Marinescu. Este separată de psihiatrie. După aceea, neurologia s-a împărțit în neuropediatrie, neurochirurgie, neurologie șamd. În foarte multe secții. Adevărul e următorul. Un neurolog care nu cunoaște deloc psihiatria e periculos pentru bolnavi. Un psihiatru care nu are noțiunile de bază de neurologie e periculos pentru bolnav. De ce? Pentru că un neurolog care tratează un caz de schizofrenie sau de depresie sau de bipolaritate sau de anorexie, și nu cunoaște elementele de psihiatrie, nu poate să vindece bolnavul, iar un psihiatru care nu are noțiuni de neurologie, poate să trateze cu substanțe psiho-terapice pe unul care o tumoră în cap, într-o anumită zonă, liniștită, și să îl țină pe ăla, în loc să o scoată, în tratament, zece ani de minte zdruncinată, cu psihopatie.

Rușinea față de afecțiunile psihice. Jean-Jacques Askenasy: „Fiecare om luptă în contra unei stigme care i se aplică. Și de care foarte greu scapi.”

I.V.: De ce există o pudoare sau chiar mai mult decât atât, o intoleranță a societății sau un sentiment de rușine, de multe ori, atunci când se vorbește despre afecțiuni psihice? De ce societatea nu e tolerantă, cum spuneați? Să ne întoarcem la acest cuvânt.

J.J.A.: Există o noțiune pe care dvs. ca teolog, o să vă fie foarte ușor să o înțelegeți, lupta contra stigmei. Fiecare om luptă în contra unei stigme care i se aplică. Și de care foarte greu scapi. Spre exemplu, epilepsia a purtat timp de secole numele de Morbus Sacer. Adică Dumnezeu te-a blestemat să cazi jos de trei ori pe zi și să te scuturi în inconștiență, să îți muști limba, să scoți sânge, asta. Până când a început să se înțeleagă ce este epilepsia și să fie tratată. Spre exemplu: când ai o problemă, o halucinație, o obsesie, sau ești compulsiv, dai mâna cu cineva și te duci repede la baie să îți speli mâinile că ești plin cu bacterii și cu virusuri, acest lucru provoacă, dacă te duci cu asta la un psihiatru, capeți stigma de bolnav psihic. Și a avea o psihoză, a fi tratat de o boală psihică e o stigmă. Și atunci foarte mulți din ăștia se duc la neurolog. „Domnule, m-au trimis la psihiatru, la 18 ani, la 20 de ani, la 30 de ani, eu nu mă duc, eu nu sunt nebun!” Și atunci vin la neurolog. Neurologul, dacă e corect, trebuie să îl convingă să se ducă la psihiatru. Dacă vede că nu am nicio șansă, îl tratez cu psihiatria pe care o știu eu. Și așa, am multe cazuri, care de 30 de ani, de 40 de ani, de 35 de ani, îi țin în serviciu, și pe care i-am învățat să se ducă, să se spele pe mâini, fără să îi vadă toată banca și fără să aibă lângă ei un coș cu treizeci de hârtii acolo, făcute cocoloș. Adică să mascheze acest lucru, și ca să poată să se mențină să lucreze în continuare. Am foarte mulți oameni pe care i-am ajutat. Există această tendință, această frică a omului, să poarte o stigmă.

Anosognozia, lipsa acceptării și cunoașterii bolii de care suferi. Jean-Jacques Askenasy: „Schizofrenicul nu recunoaște că este bolnav”

I.V.: Ați vorbit de bipolaritate. Ea e foarte creativă în arte, avem exemple strălucite. Am avut recent un dialog, am avut-o invitată pe scriitoarea Nora Iuga, și îmi spunea că unele dintre cele mai interesante dialoguri din viața ei le-a purtat cu schizofrenicii.  Cum se explică asta?

J.J.A.: Schizofrenia este o boală în care creierul nu trăiește în realitate. Adică, creierul este rupt de realitate. Creierul schizofrenicului e un creier care trăiește în abstract, fără nicio legătură cu realitatea de zi de zi, și unul din marile mele succese, ca medic neurolog, în Israel, este legat de această întrebare. Adică: eu de șase ani, în cadrul unui curs, multiprofesional, multidisciplinar, vorbesc despre anosognozie, lipsa cunoașterii și recunoașterii bolii. Schizofrenicii, 50% dintre ei, nu recunosc că sunt bolnavi. Ei își au mintea lor, judecata lor, văd lumea cum o vede creierul lor. Schizofrenicul nu recunoaște că este bolnav. Și atunci toate posibilitățile de a-l trata... dacă eu întâlnesc un bolnav de schizofrenie care are anosognozie, nu recunoaște că e bolnav, și îi spun, văd că după două minute vorbește aiurea, văd că e schizofrenic, și îi spun: „domnule, dumneata trebuie să iei tableta asta, și asta, și asta”, și el îmi spune: „tableta asta, și asta, și asta, o iei dumneata, eu nu o iau, că nu am de ce să o iau, ia-o dumneata, nevasta dumitale, eu nu iau medicamente. Eu nu sunt bolnav”. Și atunci, referitor posibilitățile de a interna, dat fiind toate conferințele pe care le-am dat timp de șase ani, la judecători, la avocați, la juriști, unul dintre judecătorii din Israel, care poartă numele de Shmuel Berliner, a hotărât, a decis procese, a dat hotărâri judecătorești, ca cei care suferă de boala pe care am descris-o eu, schizofrenicii care nu recunosc că sunt bolnavi, le-a dat posibilități speciale, de a li se prelungi perioada de internare și de a avea posibilitatea, cu anumite tehnici, patru tehnici pe care le-am descris, să încerce să administreze anumite lucruri, care să poată să îi facă conștienți, că ei nu sunt ca toți oamenii, ci sunt diferiți. Am reușit acest lucru, care îmi dă o mare, mare satisfacție. Bineînțeles, fără să fiu cetățean de onoare al Yeruhamului nu mă asculta nimeni ce spun.

Viața bună, fără bucuria de a trăi, imposibilă

I.V.: Care e cel mai puternic sentiment omenesc?

J.J.A.: Cel mai puternic sentiment omenesc? Bucuria de a trăi. Un om care are capacitatea de a se bucura că trăiește este lucrul cel mai important, adică eu, în momentul când mă despart de un prieten, de cineva care mi-a făcut o impresie bună, cum ar fi cazul de față, v-aș spune, „domnule, îți urez să ai bucuria de a trăi”, fără bucuria de a trăi, viața nu e frumoasă.

Buzura, „Augustinul” și prietenul lui Jean-Jacques Askenasy, un apropiat al iudaismului „Eu am ajuns la concluzia că din punct de vedere genetic, noi suntem absolut identici cu celelalte 195 de popoare. Nu avem absolut nimic deosebit. Dar această trăsătură de singurătate și autoacuzare, care cred eu că e specifică evreului.”

I.V.: Aveți buni prieteni aici, în România, și aveți în acest volum pe care l-am citit miniportrete. Trebuie să spunem în acest dialog pe care îl înregistrăm la Institutul de Biologie și Patologie Celulară „Nicolae Simionescu” al Academiei Române, doamna Academician Maya Simionescu ne-a facilitat acest dialog, e una dintre prietenele dvs. apropiate. Recent ați participat, zilele trecute, la un colocviu dedicat memoriei profesorului Eugen Simion, aveți rânduri extraordinare despre regretatul prozator Augustin  Buzura, aș vrea să ne oprim măcar asupra lor. Sunt oameni care îmi sunt și mie foarte apropiați.

J.J.A.: Augustinul, cum îi spuneau eu Academicianului Buzura, care, ca să vă spun... când mi-am dat seama că între noi doi există o prietenie autentică... Am scris o carte despre conștiință și am rugat pe un distins neurolog să o prezinte. Și mi-a spus: „Domnule, o prezint la data de cutare, și o prezint la Fundație”. Și am venit cu două zile înainte, am dat telefon, și mi-a spus: „Am rugat-o pe soția lui să îl ia pe domnul profesor și domnul profesor nu e.” „Când vine înapoi?” „Peste două luni”. Zic: „Doamnă, peste două zile trebuie să prezinte cartea mea.” „E plecat în Grecia. Nu poate să vină”. „Vă rog să îmi dați telefonul.” „Nu pot să vi-l dau!” „Dați-mi telefonul!” Mi-a dat telefonul lui. I-am dat telefon. Zice: „Domnule, am uitat!” Eram mort. Erau vreo 30 de invitați la Fundația de Știință și Artă a lui Eugen Simion, zic mă fac de râs acum, ce mă fac? Îl întâlnesc pe maestrul, academicianul: „Văd că ești trist, ce e cu tine?” „Uite, mă fac de râs. Am anunțat că un distins neurolog îmi prezintă cartea și a dispărut.” Zice: „Când trebuie să o prezinți?” „Mâine! Sau  poimâine dimineață. La 11, la Fundație.” „Nu-i nimic!” „Păi cum nu e nimic?” „O prezint eu!” „Domnule, e plină de neurologie!” Zice: „Domnule, nu mă insulta! Ai uitat că eu sunt psihiatru?” Uitasem că era psihiatru. Zice: „Nu, iartă-mă, uite, am juma de oră, întrerup toate activitățile până mâine, și îmi aduci cartea.” I-am adus cartea, a venit și mi-a prezentat-o, a fost un mare succes. Mi-a prezentat cartea divin. Acesta este Augustinul Buzura. Era un om deosebit. În afară de asta, vreau să vă spun, romanul lui despre singurătate este foarte apropiat de iudaism. Adică, eu am 94 de ani, la vârsta mea pot să spun orice vreau, poate cine vrea să mă acuze, e liber să mă acuze, am fost preocupat toată viața de faptul dacă evreul e deosebit de ceilalți. Foarte mulți colegi din România consideră că evreii sunt mai deștepți, alții spun că sunt mai șmecheri, alții spun că sunt preocupați să iubească banii, alții spun că sug sângele șamd.  Eu am ajuns la concluzia că din punct de vedere genetic, noi suntem absolut identici cu celelalte 195 de popoare. Nu avem absolut nimic deosebit. Însă, acest sentiment de care a scris, Raport asupra singurătății, Augustinul Buzura, cu elementele de singurătate pe care le descrie în toate operele sale Mihail Sebastian, și cu foarte multe elemente de singurătate care duc pe evreu la autoacuzare, tendința lui de a se autoironiza, de a autorâdere, de sine, aici cred că e deosebirea. Pentru ca o trăsătură să capete pecete genetică, trebuie să treacă 50000 de ani. Această trăsătură de singurătate și autoacuzare, care cred eu că e specifică evreului.

Jean-Jacques Askenasy despre Eugen Simion: deși a rămas din pricina Partidului Comunist 5 ani și jumătate fără serviciu, „nu s-a plâns niciodată”

I.V.: Și spuneți undeva, într-o scrisoare către Augustin Buzura, Tu mi-ai spune că un om este un univers, iar eu ți-aș răspunde că un popor e făcut din toți bolnavii mei, din toți pacienții mei, laolaltă, dacă aș avea 5000 de ani. În altă parte, faceți o dezvăluire, cum se spune astăzi. Vorbiți despre profesorul Eugen Simion, care era un introvertit, și care la momentul la care a împlinit 85 de ani a vorbit despre niște fantasme, cum le numea dumnealui. Niște crize, niște momente de reflecție puternică. Nu e un Eugen Simion cunoscut. Nu acesta este.

J.J.A.: Eugen Simion a fost marginalizat. În momentul când Eugen Simion a fost șef de promoție, el a terminat Facultatea de Filologie ca cel mai bun. Șef de promoție. Deci, conform statutului, el trebuia să stabilească unde se duce, ca să poată să își etaleze toate talentele lui demonstrate în Facultatea de Filologie, ca filolog, lingvist, critic de artă, ce voia el să fie. Și atunci, pentru că UTC-ul sau UTM-ul îi scrisese pe dosarul lui personal faptul că a participat la o ședință în care toți au adus elogii revoluției din Budapesta.

I.V.: Din 1956!

J.J.A.: Așa, el a scris acolo, contrarevoluționarul. L-au repartizat într-un cătun, lângă Măcin. La o distanță de nu știu câți zeci de kilometri de primul personal. Și atunci el a hotărât să nu se ducă și a rămas 5 ani și jumătate fără serviciu, marginalizat. Pe urmă, el a arătat cine este, încet, încet, încet, Călinescu, șamd, și a ajuns Președintele Academiei, și cu 5-6 ani înainte să se prăpădească, a fost o ședință la Academie, și atunci ni s-a destăinuit cu acest lucru, pentru prima dată! Toată viața lui, nu a cerut compensații, nu a declarat că a fost chinuit de Partidul Comunist, nu s-a plâns că a fost marginalizat, nu a cerut să i se plătească cei 6 ani pierduți, nu s-a bătut cu pumnul în piept că a suferit el de comunism, niciodată! Singura dată când a povestit că a suferit mult a fost atunci, o destăinuire față de colegii lui la Academie, despre ce i s-a întâmplat. În afară de această poveste niciodată nu s-a plâns. De asta am spus că, pentru mine, acest om e un exemplu de verticalitate, etică, morală.

Acad. Jean-Jacques Askenasy, despre un lucru de „importanță capitală pentru Academia Română”: câteva volume ale lui Eugen Simion, publicate în Pleiade, câteva volume despre colocviul Penser l'Europe, publicate pentru a expune anvergura acestui eveniment. „Sunt 80 de zile, petrecute la Academia Română, din 2002, până în 2023, ale Academiilor din Europa”

I.V.: Cum gestionăm pierderea ființelor dragi, a oamenilor care ne sunt apropiați?

J.J.A.: Adică? Academia este, după părerea mea, obligată să scoată în  Pleiade, un volum sau două, al operei lui Eugen Simion. Că nu a fost critic bun, că au  fost alți critici buni, că sunt tot felul de academicieni care spun că nu a fost nimic de capul lui, toate astea sunt de pus deoparte, și de scos două volume, în Pleiade, Eugen Simion, care merită pe deplin acest lucru. Acesta e primul lucru. Al doilea lucru, care e de importanță capitală pentru onoarea Academiei Române, ca cele 20 sau 19 volume de Penser l'Europe, care conțin perle de inteligență, de cunoaștere, de gândire, să fie luate de un doctorand sau doi, sau trei, sau patru, și scrise. Două volume despre istoria lui Penser l'Europe. Penser l'Europe, odată cu moartea lui Eugen Simion, nu mai poate continua. Deși Thierry de Montbrial  și foarte mulți oameni vor neapărat să continue, nu se poate continua, pentru că numai un om cu motivația lui Eugen Simion putea să strângă banii de hotel, de mâncare, de prânzuri, de avioane, ca să aducă toate Academiile din Europa aici. Asta numai el a putut să o facă. Nimeni nu poate să facă așa ceva. Oricât de mare ar fi. Și atunci, toate aceste volume trebuie luate, prelucrate, și în probleme de educație, valoarea educației, valoarea religiei, rolul, posibilitatea de a uni națiunile și teme esențiale care sunt acolo, îngropate, între ele, toate adunate, pe teme, cu indice, cine a participat, și făcut un volum mare, din acești douăzeci de ani de gândire și de activitate, asta înseamnă așa: în douăzeci de ani, sunt patru zile, cât dura Penser l'Europe, sunt 80 de zile, petrecute la Academia Română, din 2002, până în 2023, care trebuie indexate, prelucrate, și băgate... asta face parte integrantă din tezaurul Academiei Române. Nu face asta, e o crimă.

I.V.: Care e lucrul la care țineți cel mai mult în viață?

J.J.A.: Eu?

I.V.: Da!

J.J.A.: Autenticitatea.

I.V.: Spuneți undeva că nu sunteți Emile Zola, sunteți un medic român, format în trei regimuri, cu aceeași oameni.

J.J.A.: Da!

I.V.: S-au schimbat regimurile, oamenii au rămas aceiași.

J.J.A.: Da!

Acad. Jean-Jacques Askenasy: „Nu mă pricep la politică!”

I.V.: Oamenii s-au adaptat regimurilor sau au fost tulburați de aceste schimbări?

J.J.A.: Nu, și una, și alta, oamenii... în 1989 s-a terminat era dictaturii proletare, proletcultismul, cultura personalității, regimul Ceaușescu, s-a terminat. Au fost împușcați, a fost ceva foarte urât. Dar în sfârșit, din punct de vedere istoric, nu mă pricep la politică, nu vreau să mă amestec în treaba asta. Dar, trebuie ca ceea ce s-a făcut și rămâne pozitiv, face parte integrantă din istoria României, istoria Academiei, și trebuie să rămână, cele două lucruri, ceea ce am spus, realitatea.

Acad. și medicul neurolog Jean-Jacques Askenasy, fostului ministru al Culturii, Ionuț Vulpescu, despre podcastul Avangarda: „Urez din toată inima să continuați!”

I.V.: Domnule profesor, mulțumesc mult pentru acest dialog, a fost un privilegiu. În final aș vrea să vă rog să adresați un gând, o urare, un îndemn, celor care urmăresc acest podcast, Avangarda cu Ionuț Vulpescu.

J.J.A.: Da! Urez din toată inima să continuați! Urez din toată inima ca cei care ascultă emisiunile domnului Ionuț Vulpescu să se gândească, după ce se închide emisiunea, care este esența mesajului pe care domnul teolog Ionuț Vulpescu vrea să îl treacă, să îl traverseze, celor care îl ascultă de fiecare dată.

I.V.: Mulțumesc mult, domnule profesor, multă sănătate!