Un învingător în scaun cu rotile: Taxele pe care le plătesc la stat depăşesc cu mult valoarea pensiei
0
Iulian Crăciun, 32 de ani, este ţintuit într-un căruţ, dar dă statului, prin firma sa, de cinci ori mai mulţi bani pe taxe şi impozite decât primeşte ca asistat social. Tânărul cu severe probleme locomotorii şi-a făcut propria firmă de IT şi lucrează în prezent pentru o companie de „vânători de capete“.
Iulian Crăciun este un omuleţ de 40 de kilograme, înghesuit într-un cărucior cu rotile, care nu se poate apleca să ridice ceva de jos şi nici să strângă mâna cuiva decât cu o mişcare frânată din cot. Asta la prima vedere. La a doua, îi observi ochii vioi şi degetele nervoase, care croşetează abil felurite lumi pe tastatura calculatorului. Apoi îi asculţi povestea.
Mai citeşte şi:
Antrenorii de olimpici: Scoateţi politica din şcoală!
Obţinerea unui job a făcut-o elevă în clasa a VII-a la 24 de ani
S-a născut cu o boală din acelea rare şi cu nume lungi - amiotrofie spinală musculară de tip 3 -, care i-a paralizat muşchii trupului şi l-a aşezat într-un scaun rulant pe viaţă. Viaţă care i-a mai dat, pe lângă scaunul rulant, şi o familie iubitoare, o grămadă de încercări şi câţiva camarazi.
Prima încercare a fost când ai lui l-au dat la o şcoală din Ploieşti în clasa I şi învăţătoarea l-a respins. Au încercat şi la altă clasă şi au nimerit la tovarăşa Olguţa Cristescu. Era prin anii '80, când nu se vorbea de „integrarea socială a persoanelor cu dizabilităţi", însă tovarăşa a făcut o vrajă astfel încât colegii lui Iulian l-au adoptat imediat, fără ca el să se simtă defavorizat.
Acei colegi şi alţii din liceu - Răzvan Rotaru, Gabriel Poenaru (Poe), George (Johnny) Mihalache şi Sorin Ana - l‑au urmărit pe Iulian până la terminarea facultăţii şi îl mai urmăresc şi astăzi, din spatele căruţului cu rotile. Îl îmbracă, îl duc la toaletă, îl transportă unde le zice el, apoi îl aduc acasă şi se adună în jurul lui, al lui „Moşu", cum îi zic ei, şi fac planuri cu lumea.
Clasa a zecea, o încercare. Tatăl său tocmai se opera la coloană, când mama lui, de emoţie, a făcut un accident cerebral şi a paralizat. Şi-a sunat iar colegii, care au sărit din nou. Cei de la liceu îl duceau la ore, „foştii" de la generală veneau după-amiaza şi îl ajutau acasă.
Facultatea, Silicon Valley
Iulian şi-a descoperit de mic un nărav: era prea curios. La şase ani a desfăcut bucăţele casetofonul abia primit de fratele său Olimpiu, mai mare cu zece ani, pentru că „voia să vadă cum e înăuntru" şi l-a făcut înapoi la loc. În liceu se dibăcise chiar binişor în electronică.
Repara telefoane, amplificatoare şi diverse aparate. În studenţie ajunsese să facă orice, „acolo era un fel de Silicon Valley, învăţai să te descurci, reparam telefoane, făceam cartele false de telefon şi strângeam relaţiile sociale", îşi aminteşte fostul student la Electronică.
A vrut neapărat să fie student în Capitală şi să stea în cămin. „Ştiam că la cămin îmi va fi mai greu, dar asta era şi ideea", povesteşte el. Aşa că au ajuns să stea patru bărbaţi din provincie într-o cameră din complexul Leu: el, taică-său, abia pensionat din Combinatul Petrochimic Brazi, şi doi colegi din Ploieşti, aceiaşi prieteni cărăuşi. Câteodată îl urcau şi câte trei etaje pe scări, până la vreun laborator, căci lifturile de la Electronică nu mergeau.
Primul site, prima firmă
În primul an şi-a luat primul calculator. La început doar pentru jocuri. „Până a intrat frate-meu peste mine şi mi-a zis: «Pune mâna şi învaţă calculator, lasă jocurile, ăştilalţi pot căra banane, tu însă trebuie să înveţi, că nu poţi face ce-ar putea face ei", povesteşte Iulian.
Primul său contract a venit de la un tip care lucra la Dunărea Leasing. „M-a întrebat dacă ştiu să fac un site şi l-am făcut: www.dunarea-leasing.ro. Acum nu mai există, dacă l-aş vedea, m‑ar apuca râsul". Iulian Crăciun a plusat şi şi-a făcut o firmă. La început, plătea chirie pentru sediu, îşi plăteau telefoanele şi îşi scotea salariile.
Spre sfârşitul studenţiei, a venit rândul unei alte încercări: tatăl său a murit brusc, dintr-o răceală făcută pe fondul unei hepatite. S-a stins în câteva zile, lăsând un pat liber în camera din Leu. „Atunci a trebuit să fiu tare, că maică-mea şi frate-meu erau dărâmaţi, spune Iulian. Însă colegii iar m‑au ajutat".
Uşor-uşor, calculatorul i-a adus joburi şi contracte. A făcut primul sistem de rezervări online de bilete din România la agenţia de turism „Romantic Travel". Apoi, un site de maşini second-hand pentru Automobile Bavaria. Pe urmă, o galerie de imagini pentru Clubul Steaua. A mai colaborat şi pentru Romtelecom. „Nu cred că sunt cel mai meseriaş programator şi administrator de servere, dar cred că sunt peste medie", se descrie el.
Alţii l-au simţit însă că e mai bun. În 2007, recruterul şi omul de afaceri George Butunoiu i-a făcut o ofertă care nu doar că îi dubla veniturile, dar îl şi provoca într‑un domeniu nou: i-a propus să îi administreze reţeaua şi baza de date de la firma sa de „head-hunting" (n.r., firmă de recrutare).
Familia lui „Moşu" Crăciun
În paralel a continuat să administreze şi alte reţele şi acum a ajuns în stadiul în care, cu firma sa, plăteşte taxe şi impozite, în medie, pe lună şi de cinci ori mai mult decât primeşte ca asistat social. Dă la buget între 1.500 şi 3.000 de lei pe lună, iar statul îi dă o pensie de 200 de lei şi un salariu pentru însoţitorul său de alţi 400. El i-a suplimentat, însă, însoţitorului banii.
Ultimii trei ani, cei mai fructuoşi de până acum, i‑au adus lui Iulian Crăciun şi o familie. La „Romantic Travel" o cunoscuse pe Ema, o fată de vârsta lui, agent de turism. Frumoasă, fără dizabilităţi şi fără prejudecăţi. „Fiecare era implicat atunci în altă relaţie, ne povesteam toate năzbâtiile şi pur şi simplu s-a întâmplat să ne apropiem", povesteşte Iulian. În 2007 s-au căsătorit. Au fost părinţii ei împotriva căsătoriei? „Da, atunci da. Acum totul e ok". Ieri, 25 octombrie, s-a născut Iris - Natalia, o fetiţă de 2,400 kilograme, fiica lui Iulian şi a Emei Crăciun.
„Strâng bani pentru ziua când mă voi trata"
Ema şi Iulian Crăciun, împreună cu Iris-Natalia, născută ieri Foto: Marian Iliescu
Iulian Crăciun are propria filosofie de viaţă. Crede în ce a auzit de la Eric Weiner, la conferinţa Tedx Bucureşti: oamenii care aşteaptă foarte mult de la alţii sau din exteriorul lor să li se întâmple ceva, cum ar fi să câştige la Loto, să li se mărească salariile sau să devină milionari, sunt nefericiţi. "Sunt mai fericiţi ceilalţi, care îşi fixează ţinte realizabile prin forţele proprii". Nu înţelege, de aceea, de ce tinerii nu se autoevaluează obiectiv atunci când îşi caută de lucru. "Mi se pare aberant când studenţii caută joburi judecând după nevoile lor, de exemplu, am nevoie de un salariu de 500 de euro, şi nu după ceea ce ştiu să facă. În studenţie înveţi, lucrezi voluntar, eu aşa am făcut, numai ca să capăt experienţă".
Sfaturi pentru statul român
Tânărul crede că toate persoanele cu dizabilităţi ar trebui să-şi schimbe mentalitatea de asistaţi. „Le-aş spune: pune mâna şi învaţă ceva foarte bine şi fii consecvent. Uşi în nas mi s-au închis şi mie, mi se spunea că postul deja s-a dat numai când mă vedeau şi nici nu apucau să vadă ce pot să fac. Oamenii duc, în general, lipsă de mobilizare. Ştiu, chestia aia cu «puterea ta» pare desuetă, dar până la urmă ceea ce te va diferenţia de celălalt va fi că tu faci două piuliţe în timp ce el face doar una".
Despre stat, managerul IT crede că acesta ar trebui să facă mai multe în accesabilizarea educaţiei pentru persoanele cu dizabilităţi şi în pregătirea lor profesională: „E şi în folosul statului că eu produc bani şi plătesc taxe, e un avantaj şi pentru el că ce îi dau eu depăşeşte cu mult valoarea pensiei. Dintr-un consumator, am devenit un producător. Să ne ajute atunci mai mult să învăţăm! Persoanele cu dizabilităţi ar trebui să poată merge la şcoală de mici, să înveţe, să se pregătească. Un om în scaun rulant nu are scaun rulant şi la cap, să nu-i poată fugi mintea. Dacă aceste lucruri privind educaţia se rezolvă, devine mult mai uşoară integrarea". Ca o a doua măsură, Iulian crede că statul ar trebui să îi scutească pe cei cu handicap de anumite taxe şi impozite dacă aceştia îşi fac firme.
„Existăm şi putem munci!"
Ce crede el despre integrare: „Prin persoană cu dizabilităţi, «handicapat» cum auzi pe stradă, lumea înţelege cel mult un om căruia îi sunt daţi bani ca să trăiască, dacă nu cumva înţelege că este vorba de cerşetorul de la semafor. Or, ăsta este cel mai mare neadevăr împotriva căruia eu lupt. Oameni buni, deschideţi ochii, existăm şi putem învăţa, munci, plăti taxe!".
Cât priveşte boala sa, amiotrofie spinală musculară de tip 3, Iulian a citit şi ştie că în ultima vreme s-au făcut progrese în cercetarea medicală. Ştie că are nişte enzime cam leneşe, care îi blochează semnalul către muşchi şi că cercetătorii lucrează ca să le scoată din lentoare. Boala i-a fixat şi ţinta: „Acum 10 ani primeam pe e‑mail o ştire la câteva luni despre această boală. Acum primesc câte trei în fiecare săptămână. Sunt ferm convins că boala asta va dispărea în 40 de ani. Dacă vreau să mă ajut pe mine, pragmatic vorbind, trebuie să câştig cât mai bine, ca să pot să-mi permit tratamentul
când o să apară".
Despre Fundaţia Motivation
Iulian este urmărit de Fundaţia Motivation, împreună cu Active Watch -Agenţia de Monitorizare a Presei, în vederea Galei Persoanelor cu Dizabilităţi, eveniment care va avea loc în noiembrie şi la care va fi premiat cel mai bun dintre cei care se ocupă de integrarea persoanelor cu dizabilităţi. În acest proiect tânărul i-a ajutat pe partea de IT, adică le-a făcut site-ul campaniei, incluziune.activewatch.ro. "Aceasta Gală a Persoanelor cu Dizabilităţi vrea să arate că există oameni care dau dovadă de un curaj şi o forţă extraordinare. Ei trebuie să fie văzuţi şi ascultaţi, astfel încât să le dea şi altora încredere în ceea ce pot face, acesta fiind unul dintre cele mai importante mesaje ale campaniei, alături de cel de încurajare a angajatorilor, să aibă încredere în persoanele cu dizabilităţi şi să le angajeze", crede Iulian Crăciun.
Se încarcă comentariile...
