Comentariu Ovidiu Nahoi: Nu plângeţi pentru Iulia!

Viktor Ianukovici pare câștigător în Ucraina. Pare, fiindcă diferența este încă în marja de eroare și oricum, urmează contestații și proteste. Ucraina are toate șansele să se mențină în incertitudine o perioadă de timp, ceea ce, din perspectivă economică, e de-a dreptul sinucigaș.

În Ucraina lucrurile nu sunt tocmai ceea ce par a fi.
Iulia Timoșenko pare omul Occidentului - eroina Revoluției Portocalii din 2004. Dar tocmai despre Iulia Timoșenko se spune că este favorita lui Vladimir Putin în cursa prezidențială.
Ianukovici pare omul legat prin mii de fire de Rusia. Dar Ianukovici este moștenitorul lui Leonid Kucima, fostul președinte ucrainian care a apropiat țara de NATO. Ucraina are un parteneriat strâns cu Alianța Nord-Atlantică. Tot în timpul lui Kucima, Ucraina a trimis 1650 de militari în Irak, alături de Statele Unite – a patra prezență non-americană pe teatrul de operații, după Marea Britanie, Italia și Polonia. Uriașele avioane ucrainiene AN 124 au transportat echipamentele aliate în cadrul operațiunilor din Irak și Afganistan. Acelaşi Kucima a fost însă suspectat de a-i fi vândut lui Saddam Hussein sisteme radar performante.
Timoșenko a promis ucrainienilor aderarea rapidă la Uniunea Europeană – greu de realizat - și revizuirea deciziei Curții de la Haga privind platoul continental al Mării Negre –  de-a dreptul imposibil. Ianukovici promite doar un acord de asociere cu Uniunea Europeană și ridicarea vizelor, ceea ce pare mai realist. Iată, așadar, că aceste alegeri nu trebuie privite în alb și negru sau, mă rog, în portocaliu și albastru.
Însă toate acestea contează acum mai puțin. Fiindcă indiferent ce se va întâmpla în cele din urmă, marea opțiune a fost deja făcută.
Ucraina va rămâne ancorată în sfera de influență a Rusiei. Revoluţia Portocalie a eşuat. Ucraina s-a dovedit a fi mult prea greu de urnit către Occident – cu o populaţie în mare parte nostalgică după epoca sovietică, o naţiune afectată de o profundă problemă identitară şi cu puternic polarizată între regiunile de est şi de vest.
O analiză realizată de Stratfor chiar în pragul celui de-al doilea tur al alegerilor prezidenţiale arată motivele pentru care Ucraina va rămâne legată de Rusia:
„Ucraina este grânarul Rusiei. Pe aici se fac mai toate legăturile Rusiei cu Occidentul (reţele petroliere şi de gaz, transport rutier şi feroviar, comerţ). Portul ucrainean Sevastopol serveşte ca bază a flotei ruseşti în Marea Neagră. Singurele exporturi pe apă ale Belarusului traversează fluviul ucrainean Dniper pentru a se varsa în Marea Neagră (pierderea Ucrainei însemnand pentru Rusia şi pierderea Belarusului).
Dar pentru Rusia, aceşti factori pălesc în faţa singurului motiv care contează cu adevărat: Ucraina reprezintă o barieră protectoare pentru Rusia, menţinând o zonă de siguranţă faţă de Uniunea Europeană.
Ucraina are munţii Carpaţi la vest, care au ţinut întotdeauna invadatorii la distanţă şi care o apără fata de tancurile venite din această direcţie.
Rusia beneficiază acum de un spaţiu larg de manevră. SUA sunt preocupate de problemele economice, sunt implicate în două războaie, dar şi în rezolvarea chestiunii iraniene, ceea ce lasă mână liberă Rusiei în ţări vecine care ar dori să se apropie de umbrela de securitate euro-atlantică”.
Putem citi în această cheie şi anunţul făcut săptămâna trecută la Bucureşti în legătură cu scutul antirachetă. Pe de o parte, interesul american şi-a schimbat direcţia, dinspre Ucraina privind spre Kaniningrad şi spre Statele Baltice înspre Orientul Mijlociu, cu un punct de sprijin la Marea Neagră. Având în vedere balansul Turciei, izvorând din noua politică externă a Ankarei, dar şi incoerenţele de la Sofia, România apare drept aliatul ideal în regiune al Statelor Unite.
Avantaj? La o primă vedere, da.
Nu este însă o fericire să fii stat de frontieră.  Linia de demarcaţie dintre „Occident” şi spaţiul de influenţă al Rusiei se conturează acum, tot mai clar, la graniţa Poloniei, României, Ungariei şi Slovaciei cu Ucraina. 
Această poziţie poate fi o oportunitate, fiindcă toţi aliaţii au interesul de a-şi întări regiunile de frontieră. Dar la fel de bine se poate vorbi şi despre riscuri.
În sfârşit, problema viitorului Republicii Moldova se pune mai acut.
Stat mic şi neviabil economic, Republica Moldova nu mai poate reyista singură între doi coloşi şi se află aproape de o mare opţiune.
Iarăşi, nu va fi simplu, cu toată orientarea pro-europeană a noii echipe de conducere de la Chişinău. Depinde, pe de o parte, de cât de interesată va fi Uniunea Europeană de o nouă extindere, dar şi de rezolvarea chestiunii Transnistriei. Dinacest punct de vedere, Republica Moldova pare mai degrabă sub vremi.
Cât despre România, cu toate vulnerabilităţile specifice statutului de stat de frontieră, putem spune cu certitudine: mai bine la graniţă, dar de partea aceaste, decât tot la graniţă, dar de cealaltă.