Jurnalul unei revolte

Reporterul „Adevărului“ povesteşte experienţa celor nouă zile trăite la Chişinău. Jurnalul de faţă conţine observaţii din viaţa de zi cu zi, la Chişinău, necuprinse, sub presiunea timpului şi a evenimentelor, în corespondenţele deja publicate. Vedeţi şi Jurnalul unei revolte în imagini.

MAI CITEŞTE ŞI:

Voronin, un moment excepţional
VIDEO Maşini de luptă mergeau către Chişinău, opoziţia moldoveană anunţă proteste
Teroare la Chişinău

Urc cu inima strânsă în „Trenul Prieteniei”. E aproape opt seara şi sper să ajung la Chişinău. E un fel de loterie, cu „mă primesc, nu mă primesc?” după toate expulzările şi opririle din ultimele zile. Trenul ajunge la Ungheni la cinci dimineaţa.
Primul contact cu vameşii moldoveni.

Sunt întrebată de bani, dacă am sau nu contacte la Chişinău. Răspund cuminte: „Nu”. Apoi, surpriză, mă lasă să trec. E ora 8.45. Răsuflu uşurată, am reuşit să ajung la destinaţie. Iau un taxi, fără să ştiu că distanţa până la hotel e de doar câteva sute de metri. Taximetristul mă jupoaie scurt de 30 de lei moldoveneşti.

Mă cazez la „Cosmos”, la etajul 12. Constat că televizorul nu merge, în rest „odaia“ e curată. Îngrijitoarea de etaj vine să mă întrebe dacă am nevoie de ceva. Apoi vorbeşte pe „moldoveneşte” şi mă anunţă că hotelul are „serviciu de odaie deschis veşnic”, adică room-service non-stop.

Ziua 1, Chişinău,  2 aprilie

Este ora nouă şi jumătate. Ies din hotel să iau pulsul străzii, cum mi s-a „comandat” din redacţie. Intru în câteva magazine de pe „Ştefan cel Mare“, marea arteră centrală a Chişinăului. Mărfurile din România lipsesc cu desăvârşire, dar cele ruseşti sunt peste tot. În rest, reduceri şi oferte, ca înainte de Paşte.

Au învăţat şi moldovenii regulile comerţului capitalist.
Străzile, altfel îngrijite, sunt pline de lume. Ciudat, la o oră atât de matinală, într-o zi de joi. Aflu şi explicaţia de la un taximetrist: şomajul a crescut, oamenii n‑au de lucru, ies şi ei din casă, în lipsa unui job.

Doar „aglomeraţia” de afişe electorale lipite pe toate zidurile aminteşte de apropiatele alegeri. Pe un fond roşu strident, alături de seceră şi ciocan, comuniştii promit alegătorilor...integrarea europeană. Stranie apropiere. Merg spre periferie şi abia acolo găsesc câteva afişe ale opoziţiei.

Cam timide, dar nu mă mir. Seara, în drum spre hotel, revăd parcul din centrul oraşului. E plin de tineri. Vorbesc cu câţiva, sunt încrezători în victoria opoziţiei, au speranţe. Atmofera e liniştită, nimic nu lasă să se întrevadă evoluţiile de mai târziu.
Ziua 2

Azi, vineri, se încheie campania electorală. Merg la Asociaţia Presei Independente unde am câteva contacte. Ca de obicei, în satul lui Voronin, Corjova, sunt probleme legate de centrele de votare, de urne, observatori etc. Autorităţile din Tiraspol îşi umflă muşchii, moldovenii de peste Nistru sunt intimidaţi pe toate căile.

Pentru separatiştii transnistreni, un vot dat politicienilor de la Chişinău, fie ei şi comunişti, trebuie împiedicat în orice chip.
Pauză de prânz. Aleg un local pe Strada Bucureşti, unde mă delectez cu un şniţel „Fidel Kastro” (exact aşa scrie în meniu), scump, ca şi cum ar fi fost importat direct din Cuba.

Ora 18.30, în piaţa din faţa Operei. La concertul comuniştilor e invitat DJ Tiesto, unul dintre cei mai tari în Europa.
Mulţimea intră în delir când Pavel Stratan cântă „Ghiţă” cu refrenul în rusă.

Ziua 3

Ies din Chişinău. Ajung în raionul Străşeni, în satul Pănăşeşti, la vreo 30 de kilometri de capitală. Sărăcie, uliţe înnoroiate, din loc în loc câteva vile. E sâmbătă, dar uliţele sunt aproape pustii. O bătrânică îmi spune că votează cu comuniştii „De ce?”. „Ne-au mărit pensiile”, vine răspunsul.

Urmează Căpriana. Mă opresc la Mănăstirea sponsorizată de Voronin. Găsesc masa pusă, e pomană cu sarmale de post şi vin.  Aflu în final şi secretul pustietăţii din cele două sate.

„Apăi, unde să fie lumea, îmi spune un localnic mai dornic de vorbă. E plecată la lucru peste hotare”. „Unde?”. „ În Italia, Spania, mai ales în Rusia”, îmi spune. În rest, fiecare se descurcă cu ce are în ogradă şi cu ce primeşte din străinătate.

Ziua 4

Ziua alegerilor. Ies devreme şi mă îndrept spre secţia de votare din centru, lângă Ministerul de Interne. E interes pentru scrutin, la secţia unde m-am postat ca „observator”, în jurul prânzului se face chiar coadă. Plec spre alte două secţii. Aceeaşi atmosferă, oamenii vin şi pleacă în linişte, nu se întâmplă nimic deosebit.

Primele rezultate sunt aşteptate în această seară, în jurul orei nouă. Aştep şi eu nerăbdătoare şi mă pregătesc pentru ediţia de noapte. Se lasă seara şi plec spre hotelul „Leo Grand Center”, unde se adună toată presa şi analiştii. E 21.02, iar ecranele afişează primele estimări: 50% pentru comunişti. Câteva secunde de stupoare, apoi rumoare.

Mă îndrept spre sediul Partidului Comuniştilor aflat (culmea ironiei) pe Strada Nicolae Iorga. Sunt luată la întrebări, legitimată etc. Înăuntru e atmosferă de triumf, Voronin ţine o conferinţă de presă. Dau să intru şi eu, dar nu mi se permite. Sunt agreaţi doar ziariştii moldoveni.

Ziua 5

Redacţia îmi transmite să iau legătura cu câţiva analişti. E dificil, deoarece dezbaterile au ţinut toată noaptea. La Institutul pentru Politici Publice e pustiu, la fel la liberali. Într-un târziu dau de analistul politic Igor Munteanu. Iau interviul şi îl transmit acasă.

Aflu de pe internet că tinerii din Chişinău declară zi de doliu şi cheamă la miting, la statuia lui Ştefan cel Mare, vizavi de sediul Guvernului. Ajung acolo la şase seara. Sunt adunaţi doar câţiva zeci de tineri. Au lumânări şi pancarte pe care scrie: „Refuz, rezist, sunt anticomunist”. 

Apoi, în decurs de jumătate de oră, piaţa se umple de lume. Mulţimea se îndreaptă spre sediul Preşedinţiei statului, luând prin surprindere unicul poliţist aflat acolo. Oamenii scandează „Jos comunismul!”. Trimisă pe net şi din om în om, vestea se răspândeşte rapid.

Deja, la Guvern, sunt cam zece mii de manifestanţi. Apar primii poliţişti şi se aud primele scandări cu România „ultima salvare”. Nu sunt incidente, iar oamenii se retrag.

Ziua 6

La un mic dejun „stropit” cu nes ( hotelul nu are cafea), citesc presa.  Presa independentă vorbeşte despre fraude, iar oficiosul „Moldova Suverană” jubilează că oamenii „au votat stabilitatea”. Este ziarul care, înainte de alegeri, anunţa că România are trupe masate la graniţa cu Moldova.

Plec spre Guvern, unde se anunţase mitingul. Spre prânz, piaţa e deja plină, circulaţia se opreşte. Oamenii pleacă spre Preşedinţie. Protestul capătă deja altă formă. Se aruncă cu sticle, peturi, ouă. Apar trupele speciale. Văd cum oamenii se pregătesc să forţeze intrarea în clădire.

Protestatarii din grupul de asalt nu par însă studenţi. Sunt solizi şi par bine antrenaţi, rezistă sub tunurile de apă cu care ripostează forţele de ordine. Protestatarii atacă simultan şi Parlamentul, clădirea ia foc. Încep să circule zvonuri alarmante. Se vorbeşte de răniţi, mai târziu chiar de morţi.

E dificil să verifici informaţiile în situaţia dată. Pe stradă e haos, poliţia a dat cu gaze lacrimogene. Surprind pe aparatul foto câţiva tineri plini de sânge. După ora 14.00, constat că telefonul mobil e mort. E o situaţie generală, autorităţile au tăiat legăturile.

Ajung pe ocolite la hotel. Pe messenger, singura legătură cu ţara, aflu că revolta de la Chişinău e urmărită, la Bucureşti, cu sufletul la gură. În consecinţă, redacţia îmi prelungeşte şederea. Mă grăbesc, din nou, în stradă. Aceeaşi agitaţie, apar primele acte de vandalism.

Se sparg vitrine, geamuri, se fură scaune şi calculatoare din sediul Parlamentului. Se aude că Voronin a părăsit Chişinăul. Spre seară, apar liderii opoziţiei. Primarul Chirtoacă cere încetarea violenţelor. Tinerii strigă lozinci anticomunite, în capitala Moldovei înfloreşte speranţa reeditării momentului Bucureşti 1989. 

Ziua 7

Aflu de primele arestări făcute noaptea. Mai aflu că „huliganii”, cum îi numesc autorităţile pe protestatari, au vandalizat doar Parlamentul. La Guvern s-a protestat paşnic. Ciudat. Oricum, autorităţile din Chişinău au acum motive să-i încondeieze pe manifestanţi.

Vorbesc cu câţiva studenţi protestatari. Mi se plâng că sunt ameninţaţi cu exmatricularea. Îmi mai spun că liceenii sunt ţinuţi cu forţa în clase. Vor să continue însă cu orice risc. Pe străzi, forţele speciale îşi fac simţită prezenţa, oamenii sunt fotografiaţi. Mă prind că doi „civili” mă pozează şi pe mine cu telefonul.

Protestele continuă, dar par să-şi fi pierdut din forţă. Lipsa susţinerii internaţionale dezamăgeşte, iar reacţia dură a autorităţilor sperie lumea.

Ziua 8

Revolta s-a mutat pe internet. Tinerii se plâng că sunt intimidaţi. Apar aici primele poze şi filmuleţe cu violenţa poliţiei, nerecunoscută de autorităţi. Curg întrebările legate de cei arestaţi, nimeni nu ştie ce s-a întâmplat cu ei. Slabe şanse ca cineva să clarifice situaţia.

Mai nou, începe hăituirea puţinilor ziarişti români aflaţi la Chişinău. Mi se suflă că autorităţile abia acum încep represaliile adevărate. Vor să cureţe orice rămăşiţă de rezistenţă şi nu au nevoie de martori incomozi. Ria Novosti e agenţia care anunţă câţi ziarişti urmează să fie expulzaţi. Domneşte un sentiment neplăcut, de nesiguranţă.

Ziua 9

Pe internet se anunţă totuşi „revoluţia florilor”, iar oamenii sunt chemaţi, în continuare, la proteste. Răspunsul e însă slab. Aflu de la gară că „Trenul Prietenia” nu circulă. Noroc cu colegii de la Asociaţia Presei care mă ajută şi acum. Plec din Chişinău spre ţară cu maşina lor.

La ieşirea din oraş este blocaj. Ieşirea e liberă, în schimb nimeni nu intră. Autorităţile se tem ca oamenii să nu vină la proteste. Pe drum, spre Ungheni, în fiecare sat văd maşini ale poliţiei. La vamă sunt lăsată să trec spre România fără probleme. Doar cu un avertisment: „De-acum, aveţi nevoie de viză pentru a intra în Republica Moldova”.