Copilărie cu vaca pe izlaz

Mulţi sunt cei care povestesc azi cum au ajuns ei mari învăţând carte când mergeau cu vaca. Şi, mulţi sunt şi copiii de azi care fac la fel. Satul Cucuruzu, judeţul Giurgiu. Marian Nedelcu are 13 ani. Ca în fiecare an îşi petrece vacanţa de vară mânând vaca pe câmp. Familia lui trăieşte din laptele vândut cu 62 de bani litrul.

Sărăciţi „până la plăsele", vorba poetului, pentru ţărani faptul de a avea o vacă începe să fie un lux: junica se cumpără la târg cu 1500-1800 de lei, başca chinul prost plătit, atâta vreme cât un litru de lapte este mai ieftin ca o „Eugenia".

Citiţi şi:

Bucuresti: „Vara pe uliţă“, la Muzeul Satului

Ce vrei să te faci când vei fi mare?

Marian Nedelcu are 13 ani, este în vacanţa de sfârşit de clasă a VII-a, şi locuieşte în satul Cucuruzu, comuna Răsuceni, judeţul Giurgiu. De ani de zile, drumul până la şcoala generală din localitate şi-napoi îl face pe aceeaşi uliţă desfundată şi întortocheată, iarna în ghete strâmbe şi scorojite, iar vara în tenişi de pânză zdrenţuiţi sau desculţ. Îl cunosc toţi merii, perii, prunii ori corcoduşii înşiraţi pe marginea şanţului, în care s-a căţărat după fructele pârguite, dar şi toate gardurile pe care le-a sărit la furat de cireşe sau caise.

Casa copilăriei

Marian stă împreună cu părinţii şi fratele mai mic, Sorin (7 ani), într-o căsuţă joasă cu două camere, cu o prispă îngustă, îngrădită cu carton presat, vopsit în verde. Ca mai toate gospodăriile din Răsuceni, grădina, curtea şi casa familiei Nedelcu par înecate într-un ocean de verdeaţă, în timp ce pomi de toate soiurile delimitează cu umbră groasă toate laturile proprietăţii.

De la casa şi curtea mică, de la drum, se deschide în vale o grădină uriaşă parcelată cu răzoare de legume, o postaţă de viţă-de-vie şi porumb cu mult mai înalt decât un stat de om. La capătul de jos, grădina dă spre apa domoală, dar adâncă, a unui afluent cu debitul crescut de la ploi al Câlniştei. Acolo îi place lui Marian să pescuiască ori să facă o baie răcoroasă. Numai că nu are timp de asta decât pe apucate, fiindcă în mai toate zilele este cu vaca la păscut.

Drumul spre păşune

Pe la 5 dimineaţa, când nici nu se ridică bine soarele de-o suliţă pe cer, Marian e îmbrăcat şi cu traista cu mâncare pe umăr. Îşi îndeamnă vaca să iasă pe poarta împletită din sârmă ce dă spre străduţă. Abia mulsă de mama copilului, Negruţa iese ţanţoşă şi cu pas întins, fiindcă ştie că merge la păscut. Băiatul o urmează absent, lipăindu-şi picioarele desculţe pe pământul tare al uliţei.

Drumul până la pajiştea de la „Săpături", cum îi spun localnicii, este cam de trei kilometri. În colţul uliţei, la strada principală, se mai întâlneşte cu încă doi prieteni, urmând să mâne spre imaş 16 vaci, fiindcă astăzi „le vine rândul". Ca să nu mai dea bani constant la un văcar, părinţii îşi trimit pe rând copiii să aibă grijă de animale.

„Îmi place să merg cu vaca, fiindcă mă joc toată ziua pe câmp. Alerg după ele, le îndemn spre locurile unde e iarba mai deasă, ca în filmele cu cowboy de la televizor. Când e cald, fac baie în balta de la Săpături. Merg binişor cu învăţătura, am terminat clasa a VII-a cu media 8,47 şi de multe ori îmi iau o carte de citit şi la câmp. Nu-mi plac matematicile şi istoria, dar mă înţeleg mai bine cu fizica şi româna. După ce termin clasa a VIII-a o să mă înscriu la un liceu de construcţii în Drăgăneşti-Vlaşca", zâmbeşte vioi Marian.

După ce lasă în urmă ultimul rând de case, vacile o pornesc întins spre păşune. În aerul călduţ al dimineţii se simte deja mirosul de baltă de la Săpături.

Vacanţe petrecute pe câmp

Sorin Nedelcu, mândru că ştie să cânte la acordeon

Rămasă acasă să facă mâncare şi să deretice, Petra Nedelcu (36 de ani), mama lui Marian, este dintotdeuna casnică. Aplecată, dă cu mătura pe preşurile roase de vreme, aşezate direct pe pământul cu lut şi intrate pe la colţuri sub patul şi mobila puţină. Când plouă abundent şi pământul de afară se îmbibă cu apă, şi lutul din casă se umezeşte iar preşurile încep să miroase a igrasie. Este mândră de cei doi copii ai ei şi înnebunită de cap de cel mic, care este un neastâmpărat şi jumătate.

„Marian este un băiat bun, harnic şi ascultător, chiar dacă mai face şi drăcii, ca toţi copiii. Merge bine cu şcoala iar în vacanţe, în loc să se joace cum ar vrea el, îl trimitem cu vaca fiindcă nu avem de niciunele. N-a fost plecat niciodată în vacanţă în altă parte, la mare, la munte sau în tabere, că nu avem bani. Când vine cu vaca, mă mai ajută şi-n gospodărie, dă de mâncare la porci sau la păsări, mai râneşte bălegarul...E greu. Vaca este pentru noi singura sursă de hrană, mai facem o brânză, mai fierbem un lapte. Noroc că este bună, dă 21 de litri de lapte pe zi. Ce altceva să le dau să mănânce? Laptele care rămâne îl vindem pe nimic, că n-are preţ", se plânge Petra.

Povestea lui Stan Păţitul

Stan Nedelcu (43 de ani), „stâlpul casei", cum se spune, de doi ani de zile a rămas fără serviciu. Multă vreme a fost paznic la o baltă privată din apropiere, Chiriceanca. De la el a moştenit Marian pasiunea şi tainele pescuitului. Recunoaşte, cu ruşine, că toată familia trăieşte din pensia de 350 de lei a mamei sale. Consideră ca fiind un lucru firesc munca lui Marian şi propria sa trândăveală.

„Mâine dacă moare mama rămânem muritori de foame. M-au dat afară din serviciu pe nedrept. Noroc cu vaca asta, cu o ceapă, o roşie sau o găină pe care o mai tăiem şi noroc cu Marian care se duce cu vaca la câmp. Peste un an o să-l dau la liceu la Drăgăneşti-Vlaşca. Când o să se ducă ăsta mare la liceu o să ia vaca de coadă ăla micu'. Trebuie să se înveţe de mic cu munca!", spune cu îndârjire Stan, uitând că de doi ani tocmai el este cel care doar rosteşte cuvântul „muncă", fără s-o şi practice.

Sacrificiul

În cealaltă parte a satului, zburdând doar într-un tricou şi-n şort prin iarba înaltă, dincolo de „grijile" şi lamentările bahice ale tatălui, Marian mână vacile să se adape în apa bălţii „Săpături".

Toropite de căldură, animalele intră până la brâu ca să se răcorească. „Odată una dintre ele a intrat în apă până la gât, că era cuptor afară. N-am văzut că avea şi lanţul agăţat de grumaz. Când a dat să iasă, lanţul care atârna pe fundul apei s-a agăţat de nişte cioturi. Speriată că nu mai poate ieşi, vaca a început să mugească şi să se zbată. Am sărit repede în apă, m-am băgat la fund şi l-am desfăcut. Atunci era să mă înec şi eu şi ea, că apa era cu un metru peste mine. Dar am scăpat amândoi.", îşi aminteşte Marian de păţania dintr-un an când era mult mai scund decât acum.

După ce şi-au potolit setea animalele se întorc din nou la păscut. Băieţii încropesc o poartă din hainele puse grămadă şi încing o miuţă. După o oră de alergătură, transpiraţi, intră la rându-le în apa limpede ca să se scalde. Cam aşa se scurge o zi. Pentru băiat, bucuria copilăriei este cea trăită în spaţiul ce delimitează Cucuruzu şi Răsucenii, fără nevoia altor tentaţii. Pe înserat, cu ugerele grele, vacile se întorc pe drumul ştiut, pe sub pomii deşi ce se întind de-a lungul uliţelor. A doua zi, Marian o va lua de la capăt.

Calea laptelui duce spre sărăcie

Laptele este scos în stradă, de unde e colectat de procesatori

În comuna Răsuceni, când nici nu se crapă bine de ziuă, de pe uliţe încep a se ivi mogâldeţe de umbre cu cărucioare sau găleţi în mâini. Se înşiruiesc apoi pe şoseaua principală şi se îndreaptă spre un loc dinainte ştiut: Centrul de colectare a laptelui. Sunt băbuţele sau bătrânii care de ani de zile îşi duc laptele de la vacă spre vânzare.

Pescarii care trec în maşini spre bălţile Săpături sau Chiriceanca îşi fac cruce şi-şi urează noroc în gând, fiindcă li s-a ieşit cu plin. Dacă în urmă cu cinci-şase ani aproape fiecare familie din Răsuceni avea cel puţin o vacă în bătătură, în clipa de faţă nu sunt mai mult de 20-30.

„Îşi bat joc de noi!"

Primul care ajunge la centrul de colectare (o baracă de tablă încuiată cu lacăt) este Petre Pascu (58 de ani). Are două găleţi pe trei sferturi pline, una cu laptele muls de cu seară, alta cu cel muls cu o jumătate de oră înainte. Deşi nu-i convine să i se dea doar 0,62 de lei pe litru, îl aduce aici fiindcă îi prisoseşte şi nu are cui să-l vândă cu un preţ mai mare. Tocmai pe acest fapt mizează şi cei de la centrul de colectare, care stabilesc preţul de cumpărare.

„Ne dau 50-60 de bani pe kilogram, în funcţie de cât de gras e laptele. E bătaie de joc, dar ce să facem! Eu aduc zilnic opt-nouă litri de la o vacă. L-aş face brânză, dar brânza trebuie să stai de ea, s-o aranjezi, să ai unde s-o pui. Vaca mea are vreo şase ani şi dă cam şase luni pe an lapte. Mai suntem 10-12 inşi care aducem laptele aici. De exemplu, pe şoseaua asta, nu mai am decât eu vacă. Ceilalţi le-au vândut, că nu mai au ce să le dea să mănânce", spune nea Petre.

Tuşa Marioara M. Ioana (69 de ani) are o pensie de 350 de lei şi se mulţumeşte şi cu cei 15-18 lei pe zi pe care-i ia pe lapte. „Doar într-un singur an am luat subvenţii pentru lapte. Ne venea prin poştă. Am adus acum vreo trei vedre şi ceva, că am două vaci cu lapte. Mi se rupe sufletul că-l dau pe nimic. O să vând şi eu la toamnă vacile, că am nevoie de bani şi nu mai am cu ce să le ţin. Spun sincer că aduceam lapte şi pe vremea lui Ceauşescu, dar atunci ni-l plăteau mult mai bine", se plânge tuşa Marioara.

Încet, încet oamenii încep să se strângă. Cu fişele de lapte în mâini, sătenii aşteaptă să vină fata de la centru de colectare ca să le bifeze cantitatea de lapte adusă. Apoi, laptele este strecurat şi pus în bidoane. Se strâng cam 150-170 de litri zilnic. După ce este procesat, laptele de la Răsuceni este cumpărat de consumatori de pe rafturile supermarketurilor, la preţuri cuprinse între 3 şi 4 lei.