"Tideland" lumea de dincolo de oglindă

După ce mama ei moare în urma unei supradoze de heroină, micuţa Jeliza-Rose (Jodelle Ferland) pleacă împreună cu tatăl, un domn la fel de pasionat de substanţe interzise, către casa

După ce mama ei moare în urma unei supradoze de heroină, micuţa Jeliza-Rose (Jodelle Ferland) pleacă împreună cu tatăl, un domn la fel de pasionat de substanţe interzise, către casa bunicii de la ţară. Nimereşte într-un loc misterios, decrepit, pe care începe să îl exploreze şi îl transformă într-un spaţiu guvernat doar de legile imaginaţiei.
Acompaniată de prietenii ei, câteva păpuşi Barbie mucegăite şi fără corp, Jeliza-Rose se strecoară în cotloanele din subsolul pivniţei, în căutarea unor aventuri care nu se lasă mult aşteptate. Succesiunea de cadre este abruptă, se filmează mult cu camera pe umăr, iar spectatorul este atras în acest vârtej de un mister bine ilustrat vizual. Descoperim o lume fantastică ce se dezvăluie sub ochii noştri, în jurul unei fetiţe aparent ca oricare alta, care se maimuţăreşte şi ea în faţa oglinzii imitând o vedetă de cinema şi care are obişnuita pasiune neîmplinită pentru farduri. Îndată ce iese din casă, descoperă nişte vecini suficient de stranii ca să poată trece drept rodul imaginaţiei ei. Dell (Janet McTeer) este un fel de maşteră a la secolul XVIII care nu renunţă în ruptul capului la o voaletă stranie menită să o ferească de albinele ucigaşe. Dickens (Brendan Fletcher), fratele ei, este un tânăr nu tocmai bine dezvoltat mental, bântuit de fixaţii şi care, la cei 17-18 ani ai lui, se potriveşte perfect cu mintea fetiţei, care îl conduce chiar într-un fel de erotism incipient. Spaima lui Dell sunt albinele care au înţepat-o în trecut, lăsând-o pe jumătate oarbă, a lui Dickens, iepurii pe care nu reuşeşte să îi vâneze, în ciuda ameninţărilor tiranicei lui surori. Jeliza-Rose pluteşte într-o lume imaginară, care este de facto raţiunea de a fi a unui film al lui Terry Gilliam. Păpuşile fără corp a căror personalitate este împrumutată de vocea Jelizei, pasiunea morbidă pe care Dell o nutreşte pentru împăiat (animale sau oameni), obsesia lui Dickens pentru un joc care are loc pe calea ferată unde aşteaptă un balaur care să distrugă totul (lucru care se va întâmpla, până la urmă), toate astea sunt tuşe groteşti, dar incitante care construiesc lumea lui Terry Gilliam. Creatorul lui Monty Pithon nu pierde niciodată bucuria de a desena, de a popula, de a umple spaţiul cu obiecte, oameni, sau doar reprezentări ale acestora. În acest film, imaginaţia transformă grotescul absolut în frumos în ochii celui care deţine codurile minilumii respective. Aici, cheia o are Jeliza-Rose: tatăl, răpus de o supradoză, este metamorfozat dintr-un cadavru pe cale de descompunere într-un fel de Marlyn Monroe în variantă drag queen, rujat şi gătit cu o perucă blondă. Absurdul contemplaţiei este dublat de un comic absurd al situaţiilor, astfel Dell se îndrăgosteşte de cadavrul tatălui Jelizei-Rose pe care îl jupoaie şi îl împăiază conform bunului ei obicei şi încearcă să-şi construiască alături de el o viaţă tihnită de cuplu. Filmul este o acumulare nesfârşită de astfel de momente incredibile şi dă oarecum senzaţia de gratuitate, de întrerupere a comunicării dintre public şi regizor, pe care aproape îl vezi jucându-se şi el. Personajul prin care el se joacă, Jeliza Rose, este interpretat impecabil de către Jodelle Ferland, o tânără actriţă fără de care un astfel de film ar fi pierdut. Ceea ce este admirabil la "Tideland" este sinceritatea cu care este explorată imaginaţia unui copil, fără a ocoli zonele întunecate, care frizează grotescul, dar neocolind umorul. Este un fel de "Alice în ţara Minunilor", menită să "îi sperie pe adulţi, dar nu pe copii", observa, la un moment dat, regizorul filmului.