Tare de înger

Oana Pellea scrie în ritmul în care respiră, rescriindu-şi de fapt stările aşa cum sunt ele, în emisii primare, înlesnite doar de chemarea Divinităţii.

Mă bucur să putem trece, subsemnatul şi cititorii săi, în 2010 însoţiţi de mărturisirile Oanei Pellea (JURNAL, 2003-2009, Ed. Humanitas, 2009, cu o Prefaţă de Ioana Pârvulescu). Scriu despre o carte în ţesătura căreia pătrunzi greu, ca într-un labirint unde ghidul te trece peste praguri bune şi rele, te scutură de pământescul din tine şi te iniţiază într-o experienţă a limitei dincolo de care te aşteaptă, în întruchipări ale vieţii sau ale morţii, mântuirea prin credinţa în Dumnezeu. Înfuriată, duioasă, vrednică, necruţătoare în toate îngereştile sale bătălii cu diavoleştile ispite, Oana Pellea povesteşte despre periculoasa aventură a căutării adevărurilor simple: „Nu cred că există, scrie ea, decât un fel de umilinţă în sens negativ, dacă pot spune aşa.

Este umilinţa ta faţă de tine. Sub toate formele. Umilinţa corpului tău faţă de tine. Uite că sufletul sau mintea nu te umilesc. Şi iată că pământul din noi o face. Şi o face cu nesimţire, cu duritate, cu răutate chiar. Uite că trădarea vine în primul rând de la pământul din noi. Şi salvarea e tot în suflet şi în minte. La ce bun silicoane peste tot, dacă spiritul nu lucrează? Şi ce minunăţie este când suflul Domnului lucrează în noi!"

Între noi, pământenii, care ne căutăm firea între deschiderea şi închiderea unor paranteze şi viaţa aceasta doar blestemată pentru unii şi binecuvântată pentru toţi ceilalţi, stă zidul amărăciunii că accesul la sensurile fundamentale ale existenţei ajung să fie filtrate prin sita unui cotidian meschin şi fără năzuinţa unei decolări spre orizonturile miraculoase ce ne veghează. Acesta mi se pare a fi unul din mesajele „JURNAL"-ului Oanei Pellea, imediat îmbogăţit însă de un altul: asemenea baraje pe care, adesea, ni le autoimpunem inconştient pot fi strivite prin alerte graţioase, prin asprimea confesiunii, prin confruntarea aprigă cu urâtul ce miceşte sufletul, înceţoşează privirea şi slăbeşte inima.

Oana Pellea scrie în ritmul în care respiră, rescriindu-şi de fapt stările aşa cum sunt ele, în emisii primare, înlesnite doar de chemarea Divinităţii, iuţi ca lama de cuţit ori blând aşezate în jurul vreunei privelişti ce merită o scrutare grijulie.

Destăinuirile Oanei Pellea mi se par cu atât mai tulburătoare, cu cât păstrează toate însemnele unei spovedanii publice. Uluială şi umilinţă stârneşte această sfâşiere a intimităţii printr-un lung lanţ de exorcisme. Nu sunt doar exorcismele Oanei Pellea, ci mult mai degrabă ale noastre, îndurate de ea în locul nostru, ale celor neputincioşi să le săvârşim singuri: „Mi-e foarte greu să trăiesc în timpul acesta pe care nu eu l-am ales, cu oamenii ăştia pe care nu eu i-am ales şi în lumea asta pe care nu eu am ales-o". Trecem, grăbiţi la pas şi slabi în duh, pe lângă frumuseţi genuine pe care le-am pierdut şi nu ne străduim să le aducem înapoi. Sau, cu cuvintele Oanei Pellea: „Mi-e dor de oameni delicaţi şi buni. De oameni deştepţi şi generoşi. De educaţie şi tradiţie. Mi-e dor de bun-simţ şi bunăvoinţă". Învelite uneori în pojghiţa înşelătoare a cotidianului şi transmise pe un ton derutant de cordial, reflecţiile Oanei Pellea au miez şi îndreaptă către teme grele.

O remarcă în acest spirit a făcut Gabriel Liiceanu la lansarea „JURNAL"-ului, în aprilie trecut, în cadrul Bookfest: „Notaţiile de aici se referă la câte o oră sau la câte o zi anume din calendar, dar, în realitate, fiecare e o trimitere în transcendent (...) Pe mine m-a uimit pur şi simplu, citind cartea, să aflu că există oameni al căror raport cu Dumnezeu este de o familiaritate care nu poate să nu te umple de invidie" De invidie, dar mai ales de bucurie: rare sunt cărţile care să-L desluşească pe Dumnezeu atât de aproape şi de profund! Este un privilegiu pentru care Oana Pellea, una din cele mai plăcute surprize editoriale în 2009, merită felicitări şi o cuvenită reverenţă.