Pacalirea saraciei

Imaginea femeii in varsta, care, muta de uimire, priveste frigiderul cu trei capete mai mare decat ea ca pe o aratare dintr-o alta lume, va disparea curand de pe ecranele televizoarelor. Si, odata cu

Imaginea femeii in varsta, care, muta de uimire, priveste frigiderul cu trei capete mai mare decat ea ca pe o aratare dintr-o alta lume, va disparea curand de pe ecranele televizoarelor. Si, odata cu ea, si visul multor romani care incepusera sa creada intr-un trai decent, construit pe motorul consumului in societatea capitalista: creditul. Dupa ce, ani de zile, l-au privit ca pe un "produs de lux", romanii au gustat in sfarsit fructul oprit. Cat de "flamanzi" au fost o arata cifrele oficiale: intr-un singur an, mai exact din septembrie 2002 pana in septembrie 2003, creditele de consum au crescut cu peste 300 la suta. O cifra in sine uriasa, insa atat de fireasca! Nu doar pentru ca, din cauza dobanzilor ridicate, notiunea de credit a lipsit cu desavarsire din viata omului obisnuit, ci si pentru ca, devenita realitate, a reusit sa indeparteze putin perspectiva saraciei imediate. Accesibilitatea visului de a avea o casa, fara a detine un supercont in banca, a adus creditul acolo unde-i era locul: in normalitate. Iata ca acum, din cauza lipsei de reforme reale in economie, Banca Nationala se vede nevoita sa recurga la masuri administrative pentru a frana expansiunea creditelor de consum. Regulile stricte elaborate in cabinetele bancii centrale nu sunt determinate de cresterea creditelor neperformante. Populatia a fost si ramane cel mai bun platnic. Motivul real ce sta la baza stavilirii creditului de consum tine de adancimile si specificul economiei romanesti. De-o parte, oficialii bancii centrale, cei ai FMI, si nu in ultimul rand, Guvernul sustin ca, de fapt, creditul de consum a alimentat cresterea importurilor, fapt ce, in final, periclitand echilibrul extern, va afecta credibilitatea Romaniei pe pietele internationale. De cealalta, bancherii si analistii spun ca nu exista nici o analiza bazata pe date statistice care sa arate ca intr-adevar importurile au crescut substantial din cauza creditului de consum. Sa presupunem insa ca din creditele de la banci populatia a cumparat faianta de Italia, televizioare japoneze sau autoturisme germane. Nimic mai firesc! Pe o piata ce se pretinde a fi libera, cumparatorul are dreptul sa aleaga. Si a ales marfurile pe care le considera de calitate. Nu este nevoie de teorii economice pentru a intelege un lucru elementar, exprimat clar si raspicat de guvernatorul Mugur Isarescu: productia, economia au ramas in urma cererii interne. Consumul a crescut - cum era si firesc in trei ani de crestere economica -, dar nu a putut fi acoperit de pe piata interna. Ca urmare, nevoile in crestere ale populatiei au fost satisfacute cu marfuri din import. De ce nu cu produse romanesti? Asta este o intrebare la care Guvernul trebuie sa raspunda. Si tot el ar trebui sa explice ce s-a intamplat cu faimosul program "Fabricat in Romania", inlocuit ulterior cu unul si mai pompos - "Conceput in Romania". Trecand peste falsul acestor programe guvernamentale - dovedit de faptul ca, in timp ce cu o mana promova produsele romanesti, cu cealalta se subventionau industriile nerentabile -, problema de fond ramane. De ce, dupa 13 ani de tranzitie, piata romaneasca nu reuseste sa acopere nevoile populatiei, sa produca si sa vanda competitiv? In primul rand pentru ca, gratie coruptiei, in Romania anului 2003 nu exista inca o clasa de capitalisti autohtoni. Numarul celor care prin forte proprii au invins birocratia si coruptia este infinit mai mic decat al imbogatitilor peste noapte. De unde sa ai productie cu producatori de spaga si arierate? In al doilea rand, Romania nu are productie autohtona pentru ca prioritatea nr.1 a Guvernului a fost intotdeauna "pacalirea" saraciei, si nu reducerea ei prin metode de piata sau atragerea investitorilor straini. Alta ar fi fost astazi situatia daca macar o parte din bunurile de folosinta indelungata sau din produsele alimentare ce au inundat piata in ultimul an ar fi fost produse in Romania de marile concerne europene, asa cum se intampla in Ungaria sau Cehia. In al treilea rand, este vorba si despre o problema de incredere, ce transcende sferele "nationalismului economic". Fara o cultura a capitalismului autentic, vor trebui sa treaca decenii pana cand vom alege un produs romanesc in locul unuia german. Cum producatorii nu se pot naste peste noapte, nici guvernatorul Bancii Nationale nu poate face minuni. Parghiile administrative la care recurge pentru scopul nobil al reducerii importurilor sunt asemenea unei piscaturi de tantar pe piciorul unui elefant. Ele nu vor putea contribui decisiv la calmarea importurilor, dar vor lasa in urma, ca o dara inecacioasa de praf, teama de reintorcerea la anormalitate.