Cum era pedepsită în Basarabia mireasa care nu-şi păstra fecioria: „Pentru părinţi, fetele «greşite» erau o povară greu de dus“

Mireasa care nu îşi demonstra castitatea era repudiată de comunitate             FOTO: Mircea Bezergheanu

Fecioria miresei era un element foarte important în satele din Basarabia până la mijlocul secolului XX. În cazul în care nu era virgină, tânără ajungea să fie stigmatizată de comunitate, iar asupra familiei se abătea o mare ruşine.

Acordul părintesc în vederea încheierii căsătoriei era primordial. Majoritatea erau logodiţi chiar de copii de părinţi, chiar dacă fata sau băiatul nu voia, dar, către mijlocul secolului al XX-lea, băiatul avea iniţiativa şi se îndrepta către cea pe care urma să o ceară în căsătorie.

„Castitatea miresei constituie unul din indiciile esenţiale ale mentalităţii arhaice conservate în societatea tradiţională din acest spaiu până la mijlocul secolului al XX-lea – o valoare care garanta în lumea satului continuitatea neamului, prosperitatea viitoarei familii, buna succesiune a averilor şi, nu în ultimul rând, cultivarea şi transmiterea valorilor morale la nivel de familie şi comunitate“, arată Ludmila Cojocaru, de la Universitatea de Stat din Moldova, Chişinău în lucrarea „Castitatea miresei şi autoritatea tradiţiei în obiceiurile nupţiale româneşti din Basarabia la finele sec. al XIX-lea – mijlocul sec. al XX-lea“. 

Diferite obiceiuri care se derulau arată rolul de mediator al miresei pentru alte tinere fete care voiau să-şi găsească alesul. „Obiceiul de a juca mireasa, rând pe rând, de către invitaţii la nuntă sugerează, dincolo de onoarea de a «juca cucoana mireasă», dorinţa de a intra în contact direct cu însuirile benefice şi propiţiatoare ale acesteia. (…) Mireasa devine mediator, în primul rând, pentru grupul fetelor în vederea întemeierii cât mai grabnice a viitoarelor familii: bucăţi din colacul miresei erau considerate benefice pentru atragerea peţitorilor, iar jucatul vălului de mireasă după despodobirea acesteia era considerat în putere să apropie căsătoria druştelor de onoare. Prin manevrarea elementelor simbolice, mireasa constituie un factor benefic de mediere a bunăstării, belugului în familiile celorlali membri ai colectivităţii“, mai subliniază cercetătoarea.

Ce se întâmpla cu mireasa care nu era fecioară

Mireasa care nu era fecioră ajungea să fie dispreţuită şi chiar să nu mai fie luată de soţie niciodată. Mai mult, ajungea un mode negativ în comunitate: „Fecioria miresei este privită în mediul rural până la mijlocul secolului al XX-lea ca un patrimoniu de familie, urmând să onoreze ambele neamuri. Ţinea de responsabilitatea părinilor să o supravegheze până la momentul când o binecuvântează. (…) Abaterea de la codul de valori al tradiţiei era o adevărată provocare pentru fetele «greşite» care, rămase ulterior cu copil şi necăsătorite, nu aveau încurajarea societăţii pentru astfel de fapte. Mai mult, ele erau somate să accepte regulile de comportament ale comunităţii elaborate pentru astfel de situaii ieşite din comun, cum ar fi interdicţii de port a cununei de ori a părului despletit – însemne ale fecioriei. Pentru părinţi, fetele «greşite» erau o povară greu de dus atât din punct de vedere material, cât şi moral. Fetele greşite rămâneau deseori «fete bătrâne» sau «piatră în casă». Comunitatea, la rândul ei, nu ezita în acţiunile de repudiere publică a fetelor necinstite atunci când ajungea să facă referinţă la faptele lor greşite în procesul de educare a tinerelor despre importanţa respectării interdicţilor şi bunelor moravuri“, prezintă Ludmila Cojocaru.

Ritualul prin care se confirma castitatea miresei

Castitatea miresei se confirma sau infirma printr-un ceremonial în care „nuna“ şi naşa jucau un rol important:

Tradiţia de nuntă a prevăzut momente ritualice distincte pentru consemnarea castităţii miresei. Unul dintre acestea era consumarea actului conjugal pentru desemnarea publică a fecioriei miresei în timpul «Mesei Mari» şi celebrarea intrării ei în rândul nevestelor în timpul obiceiurilor de a doua zi. Rolurile centrale în acest interval de timp sunt rezervate femeilor căsătorite, antrenate în practicile de integrare a tinerei în noul grup social. În fruntea comunităţii de femei căsătorite se afla nuna cea mare. Se spune că înainte, «nuna nici nu lua din mas» până nu aducea «bucuria» de la mireasă. Astfel, seara târziu, după «Masa Mare» şi sărutul mirilor în văzul tuturor la insistenţa mesenilor despre bucatele «amare», nuna cu câteva femei «merg să culce mireasa» sau «tinerii căsătoriţi se duc ‘la culcat». (…) Însoţită de femei, nuna continuă să performeze rolul cel mai responsabil, urmând să prezinte cinstea miresei în faţa mamei mirelui şi a nuntaşilor. Ca şi majoritatea mesajelor din nuntă, vestea despre castitatea miresei era transmisă prin gesturi simbolice şi mesajul cromatic al atributelor ritualice. Astfel, «dacă mireasa a fost cinstită, naşa se leagă cu o panglică roşie şi vine în mijlocul mesenilor, producând multă mulţumire, mai ales părinţilor fetei“, se menţionează în studiul prezentat

Dacă mireasa nu fusese fecioară, atunci nuna se punea la masă şi spărgea farfuria.