Cimitirul, ţara celor plecaţi. Ce semnifică ritualul străpungerii inimii morţilor cu un obiect din fier

Cimitirul reprezintă legătura dintre lumea celor vii şi a celor morţi

Cimitirul ocupă un loc aparte în cultura popurului român. Este, aşa cum a sintetizat etnograful Simona Munteanu, „loc de plecare, loc de odihnă, loc de întâlnire între generaţii şi epoci“.

Cimitirul este legătura dintre lumea morţilor şi cea a viilor, care nu încetează nici după înmormântare. Pregătirile pentru trecerea într-o altă lume sunt destinate purificării celui decedat.

„Este vorba de legături sau relaţii care străbat nu numai generaţii pentru care gradele de rudenie reprezintă o posibilă memorie de familie sau una sentimentală, ci este vorba de generaţii peste veacuri sau milenii. Că odihna celor adormiţi reprezintă truda celor rămaşi este dovedit prin munca arheologilor şi a etnologilor, care îşi au masa de lucru şi în cimitir. Cele mai interesante informaţii sunt «citite» în spaţiile destinate morţilor: epocă, stadiu de civilizaţie, categorie antropologică, sex, vârstă, stare socială, credinţă etc. Pentru toate aceste componente enumerate, precum şi şirul de deducţii care se desprind din orientarea mortului, poziţia, gradul de integritate, compoziţia chimică etc., lăsăm arheologii să-şi spună cuvântul. (...)Legătura celor vii cu cei plecaţi nu încetează odată cu ceremonialul din jurul înmormântării. Pregătirile pentru lunga călătorie se întind pe parcursul celor trei zile de la deces, având drept scop realizarea purificării mortului în vederea integrării lui în comunitatea morţilor“, notează Simona Munteanu.

Mormintele şi locul de cult sunt cele mai vechi dovezi ale civilizaţiei umane. „De la primele comunităţi în care oamenii împărţeau acelaşi spaţiu, au apărut cimitirele, unde cei decedaţi erau înmormântaţi după un anumit ritual, îndeplinit printr-un act cultural de către cei vii. Că cimitirul este «loc de odihnă» o ştim de la fiecare ceremonie funerară la care asistăm, aşa cum aflăm că tărâmul de dincolo este şi «loc cu verdeaţă»”, remarcă Simona Munteanu . 

Priveghiul, etapă de tranziţie între cele două lumi

Ceremonialul funerar are o multitudine de semnificaţii. Lumânarea în formă de spirală reprezintă călătoria spre cele veşnice. În perioada de priveghi se remarcă solidaritatea comunităţii cu familia celui dispărut. „Ceremonialul funerar cuprinde şi transferul de identitate, propriu riturilor de trecere. Este vorba de lumânarea mortului, ale cărei dimensiuni respectă înălţimea celui plecat, făcută de o femeie iertată şi care se aprinde în anumite momente ale ceremonialului de înmormântare. Forma lumânării este de spirală şi simbolizează călătoria spre cele veşnice. Pe parcursul celor trei zile are loc priveghiul, etapă ce poate fi considerată de tranziţie între cele două lumi. În această perioadă se constată solidaritatea comunităţii cu familia celui dispărut. Practicarea unor jocuri de priveghi are drept scop reinstalarea echilibrului în familie. Prin detensionarea atmosferei, aparţinătorii pot depăşi, pentru moment, starea sufletească prin care trec. Echilibrul sufletesc pierdut revine odată cu trecerea timpului, dar şi prin practici care au darul de a aduce linişte, resemnarea şi acceptarea pierderii contactului direct cu cel dispărut. Acest dezechilibru temporar revine la normal prin înfăptuirea datinei, prin «comunicarea simbolică» a celor vii cu spiritul celui «trecut» prin îndeplinirea tuturor ritualurilor specifi ce acestui moment“, remarcă etnograful de la Cluj.

Rolul pomenilor 

Pomenirile se fac pentru ca sufletul mortului să fie purtat în călătoria sa de cele nouă cete de îngeri. După cele trei zile petrecute alături de trup, sufletul celui decedat se înalţă la cer şi va trece prin „Vămile văzdului“: 

„Cimitirul este o «ţară» a celor plecaţi, dar ea este vizitată «programat» de cei vii, care îi au în grijă pe cei morţi. Aducerile aminte, pomenirile, rugăciunile merg din neam în neam. După ritualul înmormântării urmează o serie de  pomeniri după anumite soroace. Prima pomenire este cea de trei zile după deces, pomenire care coincide, de fapt, cu ziua înmormântării, aceasta fiind săvârşită în cinstea Sfintei Treimi şi a Învierii Domnului Nostru Iisus Cristos, a treia zi după moarte. Urmează pomenirea la nouă zile. Conform unui informator „după cele trei zile petrecute lângă trup, sufletul se înalţă la cer, înfăţişându-se înaintea lui Dumnezeu, după ce a vizitat Raiul, însoţit fiind de Îngerul Păzitor ce i-a fost dat la botez. Această pomenire se săvârşeşte tot în numele Sfintei Treimi. Adică de trei ori câte trei, pentru că sufletul mortului să fie purtat în călătoria sa de cele nouă cete de îngeri. După patruzeci de zile, sau şase săptămâni, sufletul vizitează şi Iadul, apoi se prezintă din nou în faţa Tatălui Ceresc, pentru a avea loc judecata particulară. Această pomenire se făcea în amintirea Înălţării la Cer a Mântuitorului nostru. Pomenirile care se fac la trei, şase, nouă şi douăsprezece luni ţin de tradiţia Bisericii, dar şi de credinţele populare, după care sufletul va trece prin Vămile Văzduhului. Stările pe care trebuie să le parcurgă sufletul, după separarea de trup, nu sunt impuse de un anumit timp. „Dincolo de mormânt nu mai există timp; numai cei vii trăiesc după timp“, mai arată Simona Munteanu. 

Moartea, doar o schimbare

Moartea este, în tradiţia populară, doar o schimbare din lumea trecătoare în cea veşnică. „În ritualul creştin de înmormântare se spune că moartea trupească este, de fapt, o schimbare, o mutare de la lumea trecătoare către lumea veşniciei. În satul arhaic (tradiţional), «rânduiala Bisericii» era literă de lege, fiind respectată şi păstrată cu sfinţenie. Preotul, părintele spiritual al obştei, era cel care, prin competenţa ce îi era încredinţată, se afla în mijlocul celor vii, sprijinindu-i, în momentele de cumpănă, atât cu prezenţa, cât şi cu sfaturile“, subliniază Simona Munteanu.

Cimitirul, o structură în legătură cu lumea celor vii

Oamenii de valoare din diferite domenii care s-au remarcat în timpul vieţii sunt pomeniţi după moarte de lumea întreagă.

„Marii dispăruţi, cei care aparţin poporului sau lumii întregi, intră în inventare naţionale sau internaţionale, ignorându-li-se familia. Pe nimeni nu interesează cărei familii a aparţinut Decebal, Eminesu, Enescu, Creangă, Brâncuşi, Shakespeare, Verdi şi încă o sumedenie de euri naţionale şi mondiale care sunt prezente de mii şi sute de ani în ierarhia succesiunii epocilor“, mai spune Simona Munteanu. 

Cimitirul este un loc aparte, o structură care are o legătură cu lumea celor vii, mai ales prin poziţionarea mormintelor şi felul monumentelor funerare. „Cimitirul este un loc cu totul special în cadrul sistemului social şi cultural. Locul de odihnă al celor plecaţi constituie o temă de cercetare cu caracter interdisciplinar, având în vedere evantaiul de probleme care sunt oferite spre descifrare. La o primă privire se observă structura asemănătoare a cimitirului cu spaţiul locuit de cei vii: are gard, poteci (alei), spaţii grupate pe familii. Semnificaţiile privind «standardele de viaţă» ale «locuitorilor» sunt destul de uşor de descifrat, după locul pe care îl ocupă în cimitir, după crucea care îi străjuieşte somnul sau după posibila evaluare financiară a locului de veci. O sumară trecere în revistă, de la piramidele faraonilor şi până la mormintele destinate celor «lipsiţi de faima lumii», ar fi semnificativă pentru exemplficarea dimensiunii mai sus menţionată“, arată etnograful clujean.

Inima celui decedat, străpunsă cu un obiect din fier

Cimitirul este „loc de primire”, „loc de plecare”, dar şi „loc de depărţire”. Ţradiţia populară spune că, dacă rudele unui mort au suspiciuni că s-ar putea reîntoarce sub formă de strigoi, inima decedatului ar trebui înţepată cu un obiect de fier. „Din perspective teoriei riturilor de trecere, avem de-a face exact cu spaţiul destinat separării şi integrării, separarea de lumea celor vii şi integrarea în lumea de dincolo. Credem că este deosebit de important, pentru studiul perioadei de trecere, ca legăturile celor vii cu cei plecaţi să aibă loc în limitele unor norme care să asigure normalitatea. Mai precis, despărţirea, cu toate bocetele şi jelirile, marchează un hotar care trebuie să asigure o anumită linişte celor vii. Reîntoarcerile celor plecaţi sub diferite forme (conform crezurilor populare) sunt un prilej de mare nelinişte şi dezordine pentru lumea viilor. Iată de ce moartea trebuie să fie atestată şi, dacă există suspiciuni privind tendinţele sau capacităţile de revenire ale mortului, asigurarea se face prin străpungerea inimii cu un obiect de fier (cui, piron, drug). Oricât de mare ar fi durerea, cel plecat urmează să-şi găsească odihna şi pacea dincolo, iar cei rămaşi trebuie să fie feriţi de vizite nedorite.

Pentru realizarea acestor cerinţe se practicau riturile de separare şi cele de integrare. Că locuitorii Pământului, rând pe rând, se eternizează în sistemul locurilor din spaţiul de odihnă, face parte dintre lucrurile bine ştiute de fiecare, dar care, adesea, se evită a fi discutate. Anunţul sosirii noului venit, în tradiţia noastră, se adresează şi cimitirului: «Bucură-te, ţintirime, / Că frumoasă floare-ţi vine!», este doar un exemplu în care spaţiul lumii de dincolo, aflat aici, pe Pământ, este încunoştinţat de sosirea unui nou «cetăţean»“, mai menţionează etnograful de la Cluj.