Poveşti de pe Frontul de Est. Românul care a spionat trupele ruseşti în Al Doilea Război Mondial
0
Istoria de război a lui Eugen Mazilescu, spusă de nepotul său, este o lecţie despre curaj: aflat pe Frontul de Răsărit, când România lupta alături de Germania nazistă în Al Doilea Război Mondial, românul a fost însărcinat să iscodească forţele armate ale Rusiei şi a fost rănit de o bombă în timp ce încerca să-i salveze viaţa unui ofiţer neamţ.
Sorin Mazilescu, etnolog şi profesor la Universitatea din Piteşti, avea în jur de 10 ani când şi-a auzit prima dată bunicul din Corbu, comuna Coşeşti, Argeş, povestind despre anii petrecuţi pe front.
„În zonele rurale, în faţa casei, se găsesc nişte bănci pe care se aşază drumeţii sau cei ai casei în zi de sărbătoare. Într-o seară, pe această bancă se afla bunicul meu, Eugen Mazilescu (Gene, cum era cunoscut), şi un vecin, Niţă Matei, zis Purice, un alt veteran de război. Dialogul dintre ei doi a fost fabulos. Revăd acele clipe şi discuţii şi acum. În decursul anilor i-am stârnit de multe ori cu întrebări despre război. Îmi plăcea să ascult povestirile“, spune nepotul.
Eugen Mazilescu s-a născut în anul Marii Uniri, la 31 martie 1918, sub semnul curajului de care avea să dea dovadă în cel de-Al Doilea Război Mondial, la doi ani după ce a fost încorporat în Regimentul 30 Muscel din Câmpulung. „S-a şi evidenţiat rapid. «Eram un om înalt de statură, bine clădit şi aveam ochii ageri», îmi povestea bunicul“, îşi aminteşte Sorin Mazilescu.
La 20 de ani, când a fost luat în armată, Eugen Mazilescu îşi pierduse deja părinţii şi avea o maturitate precoce. „Mama îi murise încă de când bunicul avea vârsta de 3 ani, iar tatăl, Gheorghe, dascăl al bisericii monument istoric din Lăpuşani, sfârşise înainte de a împlini bunicul vârsta majoratului. Toţi cei cinci fraţi ai tatălui erau preoţi la Muşăteşti, Vlădeşti, Băiculeşti şi în Capitală. Bunica paternă, Marghioala, era din familia boierilor locali Drugănescu“, povesteşte Sorin.
SPION PE FRONTUL RUSESC
Ager de minte, subţirel şi înalt, Eugen Mazilescu a fost numit furier de către responsabilii Regimentului 30 Muscel din Câmpulung. „Ciclul militar dura doi ani. Înainte de liberare, în 1940, în unitate se primeşte un ordin de prelungire a stagiului militar, odată cu declanşarea celui de-Al Doilea Război Mondial. Este trimis la Bucureşti, la detaşamentul german, unde era furier“, relatează Sorin Mazilescu.
Mărturiseşte că o întâmplare a bunicului său cu un ofiţer german l-a amuzat teribil încă din copilărie: „Ofiţerul german, auzind că toţi ofiţerii români, după ce li se făcea un comision, dădeau ciubuc şi, neînţelegând, l-a chemat pe furier să-l întreabe ce este acel ciubuc. Bunicul Gene i-a explicat pe înţelesul său şi l-a scos, astfel, dintr-o mare încurcătură, căci neînţelegând sensul, ofiţerul german oferea bomboane drept ciubuc celor care îi făceau comisioane“.
Regimentul lui Eugen
Mazilescu a fost trimis în 1941 pe Frontul de Vest, în Ucraina. România era aliată cu Axa şi intrase în război în iunie 1941, cu scopul de a recupera măcar teritoriile luate de URSS – Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa. „Ajunge la Odesa, iar acolo vede cum furau nemţii plăcile de marmură din port. Pleacă pe front ca iscoadă. Spiona liniile ruşeşti şi transmitea toate informaţiile superiorilor. Se camuflau şi mergeau prin păduri pentru a se apropia cât mai mult de liniile duşmane. Avea ca sarcină să numere tancurile de luptă şi numărul ostaşilor ruşi“, explică nepotul.
Ceasul care a măsurat curajul
Într-o misiune de iscodire, Eugen Mazilescu avea alături şi un ofiţer german, un om care avea să-i marcheze toată viaţa. „Au fost descoperiţi. «Bombele curgeau ca ploaia», povestea bunicul. Din instinct, s-a aruncat pentru a-l proteja pe ofiţerul german. Schijele unei bombe l-au rănit foarte grav la cap, la 21 septembrie 1941. Aproape mort, a fost luat de cel căruia îi salvase viaţa şi dus la spitalul de campanie. Ulterior, a ajuns la Bucureşti, unde a stat internat şase luni şi a suferit mai multe intervenţii“, ştie Sorin.
Când se afla în spital, a fost vizitat de ofiţerul german pe care îl salvase de la moarte. „«S-a aşezat pe patul meu şi mi-a dăruit un ceas. Era un ceas de aur, pe care l-am păstrat ca pe ochii din cap. M-a salutat milităreşte şi a plecat. Nu l-am mai văzut de atunci», povestea bunicul. Ţinea la acest ceas ca la ochii din cap“, povesteşte nepotul veteranului, care spune că acel obiect a însemnat, de fapt, mai mult decât un cadou preţios, şi că l-a surprins pe bunicul său uitându-se la ceas cu ochii înlăcrimaţi.
Bunicul său şi-ar fi dorit ca măcar odată să-l mai întâlnească pe ofiţerul german. N-a avut ocazia. „Ştia că acesta intervenise la mulţi doctori să-i salveze viaţa. Spitalele de campanie erau vizitate în vremea aceea şi de capetele încoronate ale României. Spitalul în care era tratat a fost vizitat de Regele Mihai şi de Regina-mamă Elena. Cuvintele de îmbărbătare i-au rămas în minte. Pentru el, acel moment l-a determinat după ce s-a vindecat să se întoarcă din nou pe front“, arată nepotul veteranului de război.
Decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul“
Sorin Mazilescu spune că bunicul său nu şi-a pus niciodată problema că va muri pe front. Plecase cu mândrie la luptă şi era gata să se sacrifice pentru ţară. Sorin Mazilescu ştie asta din gura veteranului şi a simţit-o din toate istorisirile pe care bunicul i le-a făcut.
„Mulţi dintre cei cu care plecase din sat erau morţi sau dispăruţi. Era copil orfan, iar faptul că îşi dădea viaţa pentru ţară era mai mult decât o onoare. A fost decorat cu Ordinul «Mihai Viteazul»“, relatează el.
În 1942, Eugen Mazilescu a plecat, alături de Batalionul Marelui Stat Major şi apoi alături de Batalionul Depozit, către liniile ruseşti. Operaţiunile foarte dificile prin care trecuse i-au determinat pe superiorii săi ca, la finalul anului 1942, să-l lase la vatră.
„Acasă îl aştepta bunica mea, Filofteia Ancuţa (1925-2003), căci în 1941, înainte de a fi rănit, se întorsese în permisie în sat şi se logodise. Bunica avea atunci 16 ani, iar după lăsarea la vatră, în 1943, bunicul s-a căsătorit cu ea. Au avut împreună trei copii: pe tatăl meu, Ion (1946-2019), Gelu (1947) şi Ana (1949-2018)“. Şi-a continuat viaţa ocupându-se cu cărăuşia. Vindea mere şi pere pe Vlaşca sau făcea troc cu localnicii, plin pe plin, şi primea grâu şi porumb, pe care le valorifica în zona noastră. Aşa a reuşit să-şi crească copiii, să-i dea la şcoli şi să-şi facă până la capat datoria de părinte“, spune Sorin Mazilescu.
Eugen Mazilescu. Foto: arhiva personală a familiei
„Bunica s-a ocupat toată viaţa de gospodărie, de copii, a cusut şi a lucrat la război. A ieşit la pensie de la Întrepriderea «Muncitoarea de la Topoloveni», iar bunicul a ieşit la pensie de la o secţie de prelucrare a lemnului de la Valea Mare Ştefaneşti“, spune nepotul.
Filofteia Ancuţa (Iustina, cum îi spunea familia) Mazilescu. Foto: arhiva personală a familiei
Eugen Mazilescu a murit în 2002, pe 15 ianuarie. Soţia veteranului, Filofteia Ancuţa, a murit fix în aceeaşi zi, dar un an mai târziu.
Eugen Mazilescu Sursa arhiva personală a familiei
Vă recomandăm să citiţi şi :
Se încarcă comentariile...
