Pictorul român al cărui tablou faimos a ajuns la Moscova împreună cu tezaurul României

Publicat: 20.04.2017 04:26

Ultima actualizare: 05.08.2022 14:36

Unul dintre cei mai apreciaţi pictori de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, George Demetrescu Mirea, a expus cu succes atât în ţară, cât şi în Franţa, la Paris şi a făcut o parte dintre studii la Luvru. G.D. Mirea a fost timp de 25 de ani directorul Şcolii de Belle-Arte de la Bucureşti.

George Demetrescu Mirea face parte dintre acei artişti care au contrazis clişeul „geniului neînţeles”, valorizat abia după moarte. Cu el, lucrurile se petrec invers. S-a bucurat de mult prestigiu în protipendada bucureşteană, a executat numeroase comenzi publice şi private, remarcându-se în special ca portretist, deşi aspira (ca mai marele şi îndepărtatul său înaintaş neoclasicist Jean Auguste Dominique Ingres) să fie un creator de ample compoziţii alegorico-istorice.

Lăudat de Delavrancea şi Odonescu

G. D. Mirea a realizat aproximativ trei sute de portrete, picturi murale la Universitatea din Iaşi şi la Catedrala din Constanţa, acestea din urmă controversate la vremea respectivă, medalioanele de pe frontonul Ateneului Român din Bucureşti, compoziţii de mari dimensiuni. De asemenea, ca semn al recunoaşterii sale în epocă, a ajuns profesor şi apoi director al şcolii de Belle-Arte din Bucureşti.

Printre studenţii săi s-a numărat şi George Petraşcu, devenit ulterior membru al Academiei Române. Pe când Mirea era în plină glorie, Barbu Ştefănescu Delavrancea, într-un articol în care îl lauda, dar îl şi critica, afirma: „Mirea e singurul artist de la noi care a învins pe deplin şi a cărui victorie nu se mai poate pune la îndoială”, iar Alexandru Odobescu îl considera pictorul capabil să ilustreze istoria noastră naţională, după ce a văzut tabloul său istoric „Mihai Viteazul privind capul lui Bathory”, expus la Paris şi la Bucureşti în 1882, respectiv 1883.

G. D. Mirea s-a născut la Câmpulung în 16 aprilie 1852. Tatăl lui George Mirea a fost preot, apoi protopop, iar mama sa avea aptitudini artistice moştenite de la tatăl ei, condicarul Pandelescu, ce împodobea manuscrise cu iscusinţă. Un frate mai mic al lui G.D. Mirea, Dimitrie, a devenit sculptor.

Aptitudinile artistice ale lui Mirea se manifestă devreme, din şcoala primară, când desenează o compoziţie reprezentând „Bătălia pompierilor din Dealul-Spirii”, cumpărată de arhimandritul mănăstirii Negru-Vodă, unde slujea tatăl artistului. Sosind la Bucureşti, se înscrie la Colegiul Sf. Sava, unde-l are profesor pe artistul C. Stăncescu. Acesta-l îndrumă şi-l încurajează, apreciindu-i talentul. Cu toate acestea, Mirea vrea să urmeze medicina la şcoala doctorului Carol Davila, dar acolo se studia şi arta cu Valch şi Sava Henţia, deci Mirea are ocazia să-şi exprime în continuare realul său talent. În fine, George Demetrescu Mirea renunţă la ideea de a fi medic şi se înscrie la Şcoala de Arte Frumoase, al cărei director era Aman.

Artist de front alături de Nicolae Grigorescu în războiul de independenţă

După cinci ani de studiu, în care fusese mereu şef de promoţie, câştigă o bursă în străinătate (de care nu beneficiază decât după trei ani) şi este desemnat să însoţească armata română în războiul de independenţă, ca artist de front, alături de N. Grigorescu, Sava Henţia şi Carol Popp de Szathmary, pentru a imortaliza scenele din război. Ca desenator, Mirea se dovedeşte foarte îndemânatic, cu un fin simţ de observaţie şi cu o mare forţă de sinteză.

În 1878, Mirea primeşte o bursă pentru studii în Franţa, sprijinit fiind şi de Ioan Ghica. Mirea studiază la Luvru opere de Tizian, Velazquez şi Veronese şi îşi dă seama de insuficienţa cunoştinţelor sale, aşa că se înscrie la Şcoala Naţională de Arte Frumoase, în atelierul lui H. Lehmann, pictor francez de origine germană, fost elev al lui Ingres şi portretist apreciat pentru nobleţea ce-o conferea personajelor. În perioada de un an în care a fost studentul lui Lehmann, Mirea a pictat una dintre cele mai reuşite compoziţii ale sale, ”Bacantă şi Faun”, două superbe nuduri academiste, care fac trimitere la pictorii flamanzi, în special la Jacob Jordaens.

Citește și: O nouă pictură semnată Velásquez, descoperită la New York

După ce părăseşte Şcoala de Arte Frumoase, intră în atelierul lui Carolus Duran, cu care avea afinităţi fiind atras de maniera sigură de sine, de senzualitatea şi de succesul său. Duran fusese elevul lui Courbet şi a devenit un portretist monden, cu înclinaţii către efecte facile şi subiecte care făceau uneori concesii prea mari publicului. Mirea expune la Saloanele Oficiale pariziene, făcându-se cunoscut publicului prin portrete şi autoportrete, dar el dorea să creeze compoziţii ample, istorice şi alegorice, astfel încât în 1882 expune o pictură de 20 metri pătraţi, „Mihai Viteazul privind capul lui Andrei Bathory”. Voievodul e înfăţişat stând pe tron, cu Doamna Stanca şi copilul Pătraşcu alături, în picioare.

Chipul voievodului este răvăşit de oroare, de compătimire şi de presimţirea propriului destin. În 1884, Mirea expune la Salonul Oficial din Paris tabloul său cel mai cunoscut, „Vârful cu dor”, inspirat din Poveştile Peleşului de Carmen Sylva. Pânza are aproximativ 35 de metri pătraţi şi reprezintă un păstor pe un vârf de munte, deasupra norilor, deşteptat de zâne ce plutesc în aer cu braţele întinse, chemându-l. Lucrarea a fost primită cu elogii la Paris, iar în ţară era greu de găsit o sală unde să fie expusă.

Originalul a fost trimis la Moscova în primul război mondial, alături de alte picturi valoroase, împreună cu tezaurul României. În ţară a mai existat o replică realizată de artist la aceleaşi dimensiuni şi o copie pe plafon în casa Nicolae Petraşcu din Bucureşti.

A fost 25 de ani directorul Şcolii de Belle-Arte din Bucureşti

Reîntors în ţară, se instalează în casa Intim- Clubului din Calea Victoriei, loc de întâlnire a marilor artişti bucureşteni. Aici, în salon, îşi expune tablourile şi tot aici vin să-i pozeze personaje din înalta societate. Mirea „nu are rival”, după cum afirma Delavrancea. Focalizează opinia publică, atrage laude şi critici, mulţi considerându-l cel mai bun portretist de la noi. După moartea lui Aman, Mirea ocupă postul de profesor de pictură la Şcoala de Belle-Arte din Bucureşti, apoi devine director al acesteia pentru mai mult de 25 de ani. În această postură, luptă pentru înfiinţarea Pinacotecii Statului şi pentru construirea unei şcoli de Arte Frumoase, pentru care merge în audienţă la Carol I, argumentând că până şi bulgarii stau mai bine decât noi în această privinţă.

Suveranul îi acordă finanţarea, dar războiul balcanic şi primul război mondial împiedică punerea în practică a proiectului. Preocupat de activitatea didactică, începe treptat să fie uitat de public, care-şi îndreaptă privirile spre noile generaţii de artişti. Totuşi, Mirea continuă să lucreze şi să expună, mai ales în Paris, considerând şi acum că pictura istorică îi va aduce recunoaşterea posterităţii. Realizează lucrări ca: „Vlad Ţepeş pironind turbanele pe capetele solilor turci” (neterminat şi pierdut), „Alexandru cel Bun primind însemnele regale de la împăratul din Constantinopol”, „Dochia împietrită” şi comanda oficială pentru Universitatea din Iaşi. În 1924, ca semn de maximă preţuire, primeşte premiul naţional de pictură. Moare zece ani mai târziu, la 12 decembrie 1934.