Video Aurora Liiceanu, despre Elisabeta Rizea, eroina anticomunistă: „Era ca un fier care nu s-a lăsat îndoit“ VIDEO
0Aurora Liiceanu, psiholog și publicist, admiră faptul că Elisabeta Rizea, țăranca dârză de la Nucșoara (Argeș), nu și-a pierdut niciodată puterea și credința în libertate. Torturată de comuniști, ea a rămas simbolul martirilor care s-au împotrivit dictaturii.
Unul dintre cei mai apreciaţi psihologi români şi autoare a unei cărţi foarte apreciate despre rezistenţa anticomunistă de la Nucşoara, Aurora Liiceanu, a acordat pentru „Weekend Adevărul“ un interviu despre personalitatea și importanța Elisabetei Rizea. În 2003, Aurora Liiceanu a publicat volumul-studiu intitulat „Rănile memoriei. Nucşoara şi rezistenţa din munţi“, volum apărut la Editura Polirom.
Pe baza interviurilor cu supraviețuitorii din perioada rezistenței anticomuniste de la Nucșoara, Aurora Liiceanu a încercat să reconstituie evenimentele, să determine motivațiile participanților la rezistență, să clarifice structurile de putere în grupurile de partizani sau conflictele din cadrul acestora, să stabilească o tipologie a trădării sau a răzbunării. Portretele diferitelor personaje din mișcarea de rezistență dezvăluie oameni obișnuiți, cu neliniști, speranțe și temeri, oameni care au scris însă o pagină de istorie tulburătoare în istoria României.
„Weekend Adevărul“: Când ați aflat pentru prima oară despre Elisabeta Rizea?
Aurora Liiceanu: Am fost prietenă cu Irina Nicolau. Am fost cu ea pe teren în Maramureș pentru cercetări antropologice și din discuțiile cu ea am aflat de cartea ei despre Elisabeta Rizea, apărută în 1993. Apoi am frecventat IRIR (Institutul Român de Istorie Recentă), am participat la proiecte de cercetare și, bineînțeles, m-a interesat cazul Nucșoara. La Nucșoara am fost pe teren de mai multe ori, în perioada 2001-2002, și am locuit la famlia Drăgoi. Cartea mea despre Nucșoara a apărut la un an după moartea Irinei, nu am apucat să vorbim despre Nucșoara. Au trecut de atunci 20 de ani și cum memoria nu este exactă, timpul distorsionează unele amintiri, astăzi percep poate altfel fenomenul Nucșoara.
- Cum ați descrie importanța Elisabetei Rizea în rezistența anticomunistă de la Nucșoara?
Elisabeta Rizea a fost mult mediatizată, devenind un simbol al rezistenței anticomuniste din munți, depășind rezistența din Nucșoara. Ea, ca figură eroică, a devenit un simbol național, contribuind la sentimentul de mândrie națională atât de bine venit pentru „a albi“ complexul de supunere față de regimul comunist. Ca persoană publică, ca simbol, Elisabeta Rizea a avut un rol pe care l-a jucat impecabil, datorită personalității ei ca individ. Era nevoie de ea. Totul s-a petrecut într-o perioadă în care se vorbea excesiv de victime și nu de călăi, adică era o reacție colectivă martirologică.
Forța psihică, mai puternică decât cea fizică
- De ce nu au reușit comuniștii să îi ia Elisabetei Rizea demnitatea și simțul dreptății?
Elisabeta Rizea este un exemplu de reziliență, așa cum este definit astăzi ca un concept psihologic important. Ea a rezistat fizic la tortură pentru că avea reziliență, adică o puternică forță psihică. De aceea ea i-a înfruntat pe securișii și activiștii care au vrut s-o facă să cedeze. Era ca un fier care nu s-a lăsat îndoit. Rezistența fizică nu e suficientă să reziși. Am fost frământată când am scris cartea și personalitatea ei m-a făcut să citesc scrierile lui Isaiah Berlin despre libertate.
- Ce moment din viața Elisabetei Rizea v-a impresionat cel mai mult?
Momentul jurământului de credință din casa ei, cu cele trei elemente: s-a jurat pe armă, pe Evanghelie și pe cruce. Acest eveniment cuprinde trei simboluri ca repere ale adeziunii celor implicați. Acest jurământ, spunea Elisabeta Rizea, s-a făcut în locuri diferite, dar a fost același. Dar din perspectivă psihologică, ce m-a impresionat și nu pot uita, este ceea ce a scris Tică Jubleanu în jurnalul său, într-o singurătate ambivalentă, extatic de minunată și înfricoșător de solitară: „În dimineața aceea cântau păsările atât de frumos și ghioceii scoteau și capul din zăpadă de parcă eram pe altă lume... Jepul era acoperit tot abia se mai zărea pe ici pe colo câte o cracă... se înseninase, erau niște stele de-ți găureau spatele“.
Dorința unei lumi limpezi
- La alegerile din mai 1990, Elisabeta Rizea a îndemnat ţăranii României libere „să nu aleagă un singur partid“. În replică, autorităţile din Argeș au internat-o la Spitalul Judeţean din Piteşti pentru „diagnosticare“, însă a reuşit să fugă. Cât de reprezentativ este acest moment pentru faptul că în mod paradoxal în România post-comunistă nu au dispărut afinitățile comuniste?
Cred că dorința ei în privința alegerilor din 1990, de a nu se vota un singur partid, nu se putea realiza. Oamenii nu aveau exercițiul alegerii, nu erau obișnuiți cu diversitatea. Partea mare a tortului puterii era partidul comunist deghizat ulterior în partid popular, iar partidele politice istorice erau felii anemice, care nu garantau credibilitate. Reflexul de a trăi cu un singur partid era bine instalat în mentalul colectiv. Cred, în mod simplist, că a câștigat mult și iraționalul colectiv sau inconștientul colectiv prin îmbrăcăminte. Viitorii conducători – oare au fost conștienți? – s-au deghizat în oameni de pe stradă, ca toți, cu pulovere și haine de zi cu zi. Oamenii s-au identificat cu ei. Se poate spune că ei chiar au venit de pe stradă, dar grăbiți să ajungă la tortul puterii. Petre Roman, în pulover, a rămas celebru și este sigur că femeile de la APACA nu s-ar fi îndrăgostit de el dacă avea costum. Cred că asta a fost ceea ce a făcut ca lumea să râdă de papionul lui Ion Rațiu și costumul lui Radu Câmpeanu. În ziare s-a scris că, în 1990, au apărut 90 de partide mici, anemice, feliuțe de tort. Se mimau democrația și libertatea. Lumea era avântată, limpezirea era imposibilă. Puterea era un șantier.
- „Trei zile dacă mai trăiesc, da’ vreau să știu că s-a limpezit lumea“, spunea Elisabeta Rizea după 1990. De ce nu s-a limpezit lumea așa cum își dorea ea?
Într-adevăr, dorința Elisabetei Rizea de a se limpezi lumea nu s-a realizat, și astăzi, dacă ea ar trăi, ar fi uimită de cât s-a tulburat lumea. Când ea și-a spus dorința, nu exista incertitudinea de acum, versiunile conspiraționiste, mizeria clasei politice, corupția și, mai ales, traseismul politic. Multă vreme m-a urmărit ideea pe care am trăit-o când am scris despre Nucșoara că acea lume, acea realitate numită Nucșoara este o lume ca în tragediile lui Shakespeare – viața relațională, întâmplările, trădările, bănuielile, iubirile, slăbiciunile, totul, ar fi subiecte de tragedie. Ultima dată când am fost la Nucșoara, în casa Drăgoi, se vorbea despre o iubire între doi tineri, o fată și un băiat. Fata era dintr-o familie cu victime (pentru că două familii au fost victime colective, familia Jubleanu și familia Chircă), iar băiatul era din familia turnătorilor, trădătorilor. Iubire mare, însă și discuții aprinse. Parcă erau Romeo și Julieta. Ce s-o fi întâmplat cu ei?!
Se încarcă comentariile...
