A pus România pe harta sportului mondial: George Plagino, primul român care a participat la Jocurile Olimpice, era fiul unui boier şi al unei slujnice

În anul 1900, România a fost reprezentată în premieră la o ediţie a Jocurilor Olimpice din Franţa, de  la Paris de vrânceanul George Plagino, la proba de tir.

În această vară, atenţia întregii lumi va fi captată de o nouă ediţie a Jocurilor Olimpice, care va avea loc la Rio de Janeiro, în Brazilia. Amintindu-ne de trecut, primul român care a participat la Jocurile Olimpice a fost George Plagino, care avea 24 de ani şi s-a înscris individual la competiţia de tir găzduită în anul 1900 de Franţa. Acolo s-a clasat pe locul 13, din 51 de sportivi şi a fost primul român care a pus România pe harta sportului mondial.

George Plagino s-a născut pe raza actualului judeţ Vrancea, în comuna Dumbrăveni, pe data de 16 noiembrie 1876,  în locuinţa lui Alexandru Plagino, fiul unui fanariot al vremii, mama sa fiind Wilhelmina Siefert, în vârstă de 20 de ani, de religie catolică, slujnica boierului Plagino.

Declaraţia naşterii către funcţionarul de stare civilă s-a făcut de către Constantin Vasile, „în lipsă de tată”, după cum scrie în documentele de acum un secol şi jumătate. Martori au fost doi argaţi ai boierului Plagino, un muncitor agricol, respectiv un vizitiu.

Statut de copil nelegitim

Primul avea statutul unui copil nelegitim, fiind fiul unei servitoare aflată la curtea unuia dintre cei mai mari proprietari agricoli de la Curbura Carpaţilor, ce stăpânea zeci de mii de hectare de pământ din toate categoriile de folosinţă, avea cale ferată privată, castel, câteva conace, mausoleu funerar pentru viaţa de dincolo şi funcţii politice, administrative şi diplomatice de cel mai înalt rang.

„Timp de 18 ani, acest copil a crescut la curtea boierului Plagino şi nu avea cum să nu-i fi ajuns la ureche bârfele slujitorilor cum că ar fi de fapt nepotul boierului ca urmare a relaţiei de dragoste dintre fiul acestuia, ce se numea tot Alexandru şi servitoarea nemţoaică pomenită mai sus. Atenţia pe care o oferea bătrânul boier copilului George putea fi o dovadă că relaţia dintre fiu şi servitoare a existat, dar din diferite motive, la momentul naşterii lui George, tatăl nu a fost alături pentru a-l declara. Cauza principală a fost că acesta era căsătorit cu Elena Plagino, o distinsă  doamnă din înalta societate care nu ar fi suportat umilinţa infidelităţii soţului. Din acest motiv sau poate din cauza fragilităţii fizice, Elena a decedat în anul 1880, iar neastâmpăratul Alexandru A. Plagino a rămas văduv şi pregătit poate pentru noi aventuri romantice. Tatăl infidelului Alexandru, boierul Plagino, om cu multe păcate pentru averea sa, dar cu un deosebit simţ al onoarei a pus stop dorinţelor fiului şi timp de 14 ani până la moartea sa, petrecută în anul 1894, s-a zbătut şi l-a determinat pe acesta mai cu vorbă bună, mai cu ameninţări că-l va dezmoşteni şi l-a obligat să-şi recunoască greşeala din tinereţe, să o ia în căsătorie pe servitoare şi să-l recunoască pe tânărul George”, spune istoricul focşănean Florin Dîrdală, de la Arhivele Naţionale Vrancea.

Recunoscut doar la insistenţele bunicului

Dorinţa boierului Plagino s-a concretizat cu câteva luni înainte de moarte, când slăbit i-a smuls fiului emoţionat  acceptul pentru această căsătorie.

Astfel, în februarie 1894, încăpăţânatul fiu de boier o ia de soţie pe Wilhelmina Siefert, iar prin acest act  l-a legitimat pe copilul George care, după 18 ani de incertitudini, capătă dreptul său legal.

„După ce a fost recunoscut de către tatăl său, George a urmat o carieră strălucitoare şi s-a bucurat de un anturaj extrem de select din care nu lipsea familia regală, principii Bibescu, Ghica şi mulţi alţii cu sânge albastru, el însuşi fiind nepotul lui Barbu Ştirbei, Gheorghe Bibescu  şi strănepotul lui Alexandru Moruzi, trei  fost domni ai Ţării Româneşti. Când l-a recunoscut pe George, tatăl  i-a oferit acestuia posibilitatea legală să-şi revendice această ascendenţă selectă şi să primească în proprietate pe diferite căi testamentare şi succesorale  o avere consistenţă care i-a permis să nu aibă grijă zilei de mâine. După venirea comuniştilor,  posesiunile materiale şi relaţiile familiale şi sociale ale lui George Plagino i-au determinat pe noii stăpâni ai ţării să înceapă o campanie de persecuţii dintre care, probabil, nu ar fi lipsit şi închisoarea dacă nu murea în anul 1949”, ne mai spune istoricul Florin Dîrdală.

Patru decenii membru al Comitetului Olimpic Internaţional

Cât priveşte participarea sa la Jocurile Olimpice, la proba de tir, se datorează îndemânării obţinute în sutele de partide de vânătoare desfăşurate prin pădurile bunicului său.

FOTO:Arhivele Naţionale Române

După această experienţă, George Plagino a devenit în 1908 membru al Comitetului Internaţional Olimpic, funcţie în care a rezistat nu mai puţin de patru decenii, până în 1948, când comuniştii l-au retras pentru originea sa nesănătoasă. Din această poziţie a ajutat foarte mult sportul românesc, care aducea primele medalii pentru România.

De altfel, în istoria sportului românesc, această funcţie de membru al Comitetului Internaţional Olimpic a fost deţinută doar de patru români, respectiv prinţul Bibescu, George Plagino, Alexandru Şiperco şi Octavian Morariu, ultimul exercitând şi în prezent această misiune.