Daniel Sandu, regizor: „Am filmat 30 de zile pe Jepi şi Caraiman, unde vremea şi muntele dictau programul“ VIDEO
0
Cea mai recentă peliculă a lui Daniel Sandu, „Tata mută munţii“, a fost filmată în condiţii extreme, în zona Jepilor Mici, la limita perioadei de carantină din martie 2020 – ultima zi de filmare a fost prima zi de restricţii la nivel naţional. Cu acest film, el a câştigat un premiu la TIFF Cluj
„Un pas în urma serafimilor“ şi „Tata mută munţii“ i-au oferit lui Daniel Sandu un loc printre regizorii importanţi ai cinematografiei române. În ambele cazuri, el a conceput poveşti palpitante, care îi ţin cu sufletul la gură pe cinefili, iar ambele filme sunt bazate pe fapte reale.
Aici şi-a arătat clasa regizorul, care a ştiut să transpună aceste poveşti pline de dramatism, aducând pe marele ecran personaje memorabile şi o acţiune intensă, dramatică chiar în ultimul dintre ele. „Tata mută munţii“ a ajuns să fie vizionat pe Netflix în peste 190 de ţări, iar potrivit „The New York Times“, a ajuns printre cele mai vizionate filme în luna septembrie. Aşadar, nu întâmplător, cunoscuta publicaţie americană l-a trecut primul pe lista must-watch.
Într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, Daniel Sandu a povestit cum au luat naştere cele două filme şi a recreat atmosfera din timpul filmărilor, fără să se zgârcească la detalii.
„Weekend Adevărul“: „Un pas în urma serafimilor“ a fost un mare succes, acum şi „Tata mută munţii“ promite mult. Care dintre cele două filme a fost mai greu de făcut?
Daniel Sandu: „Un pas în urma serafimilor“ a fost mai greu pentru mine. Poate pentru producţie a fost mai greu „Tata mută munţii“, dar pentru mine primul a fost un botez greu. Era o poveste personală de care eram foarte ataşat şi faţă de care simţeam o responsabilitate uriaşă, aveam un scenariu mult prea lung şi nu ştiam multe lucruri pe care le-am învăţat făcând acel film.
Dar, cumva, planetele s-au aşezat şi filmul a ieşit bine, iar eu m-am împăcat cu mine. „Tata mută munţii“ a fost o provocare, pentru că echipa mea şi cu mine ne-am propus să încercăm să facem ceva dificil. Dar m-am simţit mai sigur pe mine şi mai în siguranţă când am construit o echipă de profesionişti care ştiau ce e de făcut. Atât timp cât viziunea mea era aşternută pe hârtie, iar peste o sută de profesionişti au preluat-o şi au desfăcut-o bucată cu bucată pentru a o translata, apoi, în imagini, a fost un spectacol. Într-adevăr, a fost greu pentru că veneam după filmările unui serial la HBO şi eram epuizat, la care se adăuga faptul că filmam în munţi, în condiţii extreme. Dar solidaritatea colegilor care au înţeles demersul nostru m-a energizat şi am dus proiectul la bun sfârşit.
- Ce au în comun cele două filme şi ce le desparte?
Poveşti bazate pe fapte reale, personaje care luptă pentru ceea ce cred, indiferent dacă vor reuşi sau nu – asta au ca numitor comun. Iar asta creează spectatorilor dorinţa de a petrece timp cu aceste personaje, de a călători alături de ele prin poveste, îţi lasă o stare de bine sinonimă cu dorinţa de a vedea filmul mai mult decât o singură dată. De asemenea, ambele au intenţia mea de a crea o alternativă la filmul minimalist tradiţional românesc. Diferenţa dintre ele o face genul. Primul este o poveste despre maturizare, cu adolescenţi şi cu glume. Al doilea e o tragedie – este cel mai dramatic film pe care l-am făcut. Primul e o poveste pe care am trăit-o eu, al doilea e o poveste trăită de alţii şi pe care eu am văzut-o la televizor.
30 de zile în Bucegi
- Unde, când şi în cât timp a fost filmat „Tata mută munţii“?
În Munţii Bucegi, de la altitudini joase, precum staţiunea Buşteni, până la altitudini înalte precum vârful Caraiman. Inclusiv pe traseul Jepilor Mici, unde de altfel s-a petrecut şi accidentul care stă la baza scenariului. A fost filmat în 30 de zile, în februarie-martie 2020, fix înainte de pandemie.
- Care a fost bugetul?
Bugetul filmului este undeva peste 1,5 milioane de euro.
- „Tata mută munţii“ a fost inspirat de un eveniment real. Ce s-a întâmplat mai exact în realitate şi ce te-a impresionat în aşa măsură încât ai făcut acest film ulterior?
Doi tineri, o fată şi un băiat, au plecat într-o drumeţie pe traseul Jepii Mici, iarna, când traseul este interzis din cauza pericolelor ridicate. Vremea era frumoasă când au pornit din staţiunea Buşteni, dar pe la jumătatea drumului, vremea s-a stricat, tinerii s-au rătăcit, au sunat la 112, iar după câteva apeluri cu indicaţii neclare telefoanele s-au închis.
Presupunând că au rămas fără baterii, salvatorii montani au plecat în căutarea lor, dar nu i-au găsit. Tatăl băiatului dispărut chiar văzuse ştirea la televizor şi îi era milă de tineri, fără să ştie că unul dintre tineri era chiar fiul său. A aflat a doua zi şi a plecat în grabă la Buşteni, unde a mobilizat în premieră în România forţe care nu au mai fost aduse pentru astfel de operaţiuni de salvare: ofiţeri SRI şi STS, vânători de munte, radiestezişti, experţi în căutări montane din Munţii Alpi şi chiar o clarvăzătoare. A oferit recompense şi a recrutat voluntari. Toată această mobilizare de forţe, solidaritatea oamenilor care au contribuit cu ce au putut, contextul şi situaţia m-au impresionat.
Minus o zi
- Care au fost principalele provocări cu acest film şi cum ai colaborat cu echipa?
Una dintre principalele provocări a fost construirea distribuţiei. Am început castingul destul de târziu, pentru că atât eu, cât şi echipa de producţie abia terminaserăm serialul HBO „Bani negri“ şi mulţi actori aveau deja angajamente în alte proiecte. După ce am reuşit să construim distribuţia au venit provocările de a construi un program de filmare functional, pentru că mai toţi actorii aveau repetiţii şi premiere de teatru şi solicitau modificarea programului de filmare în funcţie de asta.
Daniel Sandu (al doilea din stânga) la TIFF Talk, Cluj. FOTO Arhivă personală
Însă era aproape imposibil, pentru că vremea şi muntele erau factorii care dictau programul de filmare. A mai fost şi problema organizării unei infrastructuri de transport pentru vreo 100 de persoane, plus echipamente pe crestele platoului Bucegi. Cu 20 de snow-mobile cu rideri, salvamontişti, cascadori care ne duceau şi ne aduceau în siguranţă din locaţiile greu accesibile în fiecare zi. De asemenea, a fost crearea scenei cu avalanşa, pentru că a trebuit să învăţăm de la zero cum se construieşte şi cum se filmează o astfel de scenă.
- În ce măsură au fost afectate filmările de pandemie?
Aveam programate 31 de zile de filmare – am reuşit să filmăm doar 30. Cea de a 31-a zi ne-a fost retezată de carantina din 15 martie 2020. Iniţial, ni s-a spus că lockdownul va dura două săptămâni şi am crezut că ne vom putea întoarce să filmăm şi ultima zi. Deşi, în mintea mea, mi se părea suspect că autorităţile ar putea şti că un virus va dispărea după două săptămâni de restricţii. Norocul nostru a fost că prioritizasem filmările cu actorii, iar la montaj am descoperit că filmul se leagă excelent şi fără acea ultimă zi de filmare.
Ieşirea din estetica minimalistă
- Tot mai mulţi tineri actori, dar şi regizori, încep să se afirme şi să facă filme de calitate. Cine sunt premianţii, în opinia ta?
Toţi cei care reuşesc să-şi facă filmele sunt premianţi, în opinia mea. Dar preferaţii mei sunt cei care găsesc metode şi au curaj să iasă din estetica minimalistă din ultimele decenii. De bine, de rău, în România se fac filme de autor, adică regizorul – de comun acord cu scenaristul – îşi face filmul aşa cum simte el, nu este condiţionat de producător, cum se întâmplă în Occident.
Şi fiecare regizor sau autor consideră că ştie cel mai bine ce poveste să aleagă, cum trebuie spusă şi are libertatea să o facă. Când văd alte filme, inclusiv unele în stilul neorealist, înţeleg demersul şi povestea aleasă de autorii filmelor – şi bravo lor! Este povestea pe care şi-o doresc şi cu care au petrecut ani de zile până să o aducă prin ecran publicului.
- Unde îţi aşezi filmele în acest nou val al cinematografiei?
Eu nu o să fac filme împotriva curentului minimalist sau împotriva a ceva, pentru că nu am de ce, nu am nimic împotriva stilisticii minimaliste, ci tocmai dimpotrivă, aceasta este cea care a pus cinemaul românesc pe harta cinematografiei mondiale prin filmele, selecţiile şi premiile obţinute.
Eu îmi doresc să fac filme cât mai altfel posibil – ca o alternativă, ca ceva diferit. Însă şi eu, şi colegii mei resimţim la un moment dat limitele bugetelor de film românesc. Acest „altfel“, care de multe ori – nu întotdeauna – se traduce prin „spectaculozitate vizuală“, costă mai mult.
Este frustrant când afli că bugetul te ţine în lanţuri. Dar ne străduim. „Altfel“ se mai traduce şi prin starea pe care ţi-o dă filmul pe care îl vizionezi. Majoritatea filmelor din stilul minimalist te încarcă de o energie greoaie, de frustrare şi suferinţă. Şi, în final, ţi se reduce dorinţa de a revedea acel film şi cu altă ocazie. Motiv pentru care îi laud pe regizorii care reuşesc prin poveştile lor, fără bugete mari şi fără spectacol vizual, să construiască spectatorului o stare care să-l facă să-şi dorească să vadă acel film mai mult decât o singură dată. Pentru că, dacă definim ce anume au în comun filmele noastre preferate, printre altele au fix chestia asta: îţi dau senzaţia că ai vrea să-l revezi. Acesta este cinemaul pe care îl practic şi asta e ceea ce aplaud la colegii care îşi propun şi reuşesc să facă.
- Dacă ar fi să faci un top 3 al filmelor vizionate de-a lungul anilor, pe care le-ai recomanda prima dată?
Dacă vorbim de top 3 filme româneşti, aş recomanda „Operaţiunea Monstrul“, „Filantropica“ şi „Cinema, mon amour“. Dacă ar fi un top mai mare, aş mai fi adăugat câteva. Dacă ne referim la cele străine, clar filmele mele preferate: „Jerry Maguire“, „HEAT“ şi „There Will Be Blood“.
„Am vrut să devin preot, filme am ajuns să fac din întâmplare“
- Eşti unul dintre cei mai în vogă regizori români, iar filmele tale sunt printre cele mai apreciate în cinematografia românească. Totuşi, dacă nu ar fi existat cinema şi teatru, spre ce crezi că te-ai fi îndreptat?
Am început să văd filme încă din copilărie, filme americane în special, pe casete video. În şcoala generală am crezut că vreau să devin preot, aşa că am intrat la seminarul teologic. Acolo am descoperit că de fapt nu vreau să mai fiu preot, ci vreau să lucrez în lumea filmului. Am intrat la facultatea de film a Universităţii Media, iar după ce am luat licenţa am lucrat în televiziune ca scenarist si regizor de sitcomuri. În 2009 a venit criza, iar serialele s-au întrerupt brusc, de fapt toate producţiile de ficţiune din televiziune s-au oprit.
- Şi ce ai făcut atunci?
M-am apucat să fac filme de scurtmetraj, cu puţinii bani pe care îi strânsesem şi cu ajutorul unor prieteni care mi-au dat o şansă. Am început să obţin nişte premii prin festivaluri de film. Am prins mai mult curaj şi m-am apucat de primul meu film de lungmetraj, „Un pas în urma serafimilor“, care a durat vreo 10 ani din momentul în care am bătut palma cu producătorul filmului şi până în ziua lansării. Între timp, scrisesem printre altele şi scenariul noului meu film, „Tata mută munţii“, film care a durat vreo şase ani să fie realizat. În acest interval de timp am lucrat pentru proiectele mele viitoare.
Livrarea poveştilor sub forma imaginilor
- De ce ai ales să faci filme în loc de, să spunem, să fii actor şi să joci în ele?
Când m-am înscris la admitere la Universitatea Media, formularul de înscriere nu era foarte clar, avea o rubrică cu patru căsuţe: regie, imagine, film, TV. Le-am bifat pe toate patru, nu ştiam că trebuie să bifez doar una sau două. Iar în ziua primului examen, cel la limba română, secretara a venit la mine şi mi-a spus că sunt unul dintre cei patru care au bifat toate căsuţele şi că trebuie să aleg doar una: Regie sau Imagine.
Vă spun sincer că în acel moment nu ştiam care e diferenţa între cele două, adică ştiam ce e regia, că mai citisem reviste şi mai văzusem documentare, dar „Imaginea“ îmi era nedefinită. Secretara mi-a explicat diferenţele atunci, cu câteva minute înainte de examen, că „regia e pentru cei care dau indicaţii echipei şi actorilor, iar imaginea sau operatoria este a celor care filmează cu camera“.
- Cum te-a convins?
Din modestie am zis că aleg imaginea, că nu-mi permit să dau indicaţii echipei sau actorilor. Dar înainte să plece am întrebat-o pe secretară şi ce diferenţe sunt între cele două secţii din punct de vedere al examenelor. Mi-a răspuns că sunt exact aceleaşi examene, doar că la imagine mai am un examen în plus la fizică optică. Mi s-au înmuiat genunchii şi am răspuns că „În cazul ăsta, eu vreau să schimb opţiunea şi să dau la regie“. Secretara a râs, a modificat bifa, am intrat în examene şi am fost admis la Regie.
Daniel Sandu la TIFF Cluj Sursa arhiva personală
- Cum crezi că ar fi fost dacă ai fi ales imaginea?
Probabil nu aş fi fost prea fericit, probabil nici suficient de pregătit. Mă uit acum la operatorii cu care lucrez şi îi admir pentru volumul de cunoştinţe atât estetice, cât şi tehnice, cum reuşesc să ţină pasul cu noutăţile în materie de tehnologie. Eram şi eu pasionat de tehnologie când eram adolescent, pentru că tatăl meu avea un studio foto şi lucram cu aparatura pe care o avea acolo. Mai târziu, când am intrat la facultate, am decis să mă concentrez pe ceea ce mă pasionează mai mult – pe povestit şi pe construit mecanisme de a livra poveşti sub forma imaginilor.
Comedia, prima dragoste
- Ai început cu comedii apreciate de publicul din România, aşa cum este „La bloc“. Cum a fost acea perioadă şi ce te-a inspirat?
A fost absolut grozav. Era primul meu job, mai întâi ca scenarist, iar mai apoi şi ca regizor. Am învăţat foarte multe lucruri despre televiziune, despre scenaristică, despre lucrul cu actorii, despre managementul orgoliilor din echipă, despre viteza de lucru şi de modificare a ideilor la faţa locului. Am scris multe episoade „la perete“, adică episoade care nu au fost filmate niciodată.
Am scris şi regizat aproximativ 200 de episoade de sitcom care au apărut pe sticlă, iar asta m-a ajutat foarte mult. Plus că niciodată, dar niciodată, nici înainte şi nici după, nu am râs atât de tare cum am râs la şedinţele de scenaristică şi la zilele de filmare ale proiectului „La bloc“. Nu am crezut până atunci că e posibil să râzi atât de mult încât să te doară burta, pieptul şi, mai ales, muşchii feţei care se blocau de durere.
CURRICULUM VITAE
Opt Premii Gopo dintr-un foc
Nume: Daniel Sandu
Data şi locul naşterii: 16 decembrie 1977, Piatra Neamţ
Studiile şi cariera:
În 2002 a absolvit Facultatea de Regie Film din cadrul Universităţii Media.
Din 2003 lucrează ca scenarist şi regizor la seriale de comedie precum „La bloc“, „La serviciu“, „Fete cu lipici“ (Pro TV), „Gaşca“ (Kanal D), „Nimeni nu-i perfect“ (Prima TV).
În 2018 a câştigat opt Premii Gopo pentru pelicula „Un pas în urma serafimilor“, inclusiv la categoriile Cel mai bun film şi Cel mai bun regizor.
„Tata mută munţii“ a primit Premiul Transilvania Pitch Stop în cadrul Festivalului TIFF.
Locuieşte în: Bucureşti
Vă mai recomandăm şi:
Se încarcă comentariile...
