Profesor din Călăraşi, despre pedagogii valoroşi: Dascălii cu viziune pot aduce în mintea copiilor cel mai bun viitor
0
Un dascăl a fost premiat la nivel naţional, dar spune că meritele unei bune educaţii nu sunt individuale, ci colective. Dumitrel Toma, 44 de ani, predă discipline socio-umane la Liceul Danubius din Călăraşi şi face naveta zilnic aproximativ 70 de kilometri pentru a-şi întâlni elevii.
Dumitrel Toma are la activ opt ani de activitate ca învăţător, timp în care a cântat la strană, a realizat şi picturi în biserica din sat, a crescut şi pasiuni în zona informaticii. În urma specializării în Filosofie, a lăsat Plevna, satul natal, şi a ales să predea discipline socio-umane în Liceul Mihai Eminescu, iar apoi, în urma celei de-a doua titularizări, în Liceul Danubius din Călăraşi.
Dumitrel Toma a primit în 2017 titlul de profesor MERITO şi spune că i se pare o nedreptate să vorbească despre sine, fără a-i aminti pe cei care i-au fost modele, care i-au insuflat dragostea pentru şcoală şi care l-au şlefuit pentru a ajunge ceea ce este astăzi.
Adevărul: Ce înseamnă pentru un dascăl pasionat, dedicat meseriei, viaţa la catedră?
Prof. Dumitrel Toma: Sunt multe perspective prin care poate fi privit acest destin. Unele evoluează natural, odată cu trecerea anilor, nevoia de sens cerându-se satisfăcută. Altele se rafinează în urma alegerilor, în urma acumulării experienţelor de viaţă, studiilor, iubirilor, deschiderilor sau închiderilor de inimi şi ochi. Eu am crezut o foarte bună perioadă de timp, la începutul carierei în special, că destinul profesoral este o şansă la acceptarea şi împăcarea cu efemeritatea lumii. Că profesorii, asemenea actorilor, reprezintă oamenii care pot doar oferi, fără a aştepta vreodată, în schimb, ceva mai consistent şi mai permanent decât un val de aplauze sau un buchet de flori. Că, după ce vor părăsi şcoala sau teatrul, de vor dori să îşi îmbrăţişeze creaţia, aceasta va fi absentă şi invariabil tăcută.
- Când aţi ştiut că veţi îmbrăţişa meseria de dascăl şi ce v-a motivat în această alegere?
În clasa a VI-a am decis să devin învăţător. Motivaţiile au legătură cu modelele parentale - mama fiind educatoare, tatăl - profesor de matematică, cu influenţa fratelui mai mare care este preot, dar şi cu aspiraţii pe care le-am interiorizat la acea vârstă. Unele se bazau pe experienţa mea cu doamnele învăţătoare şi pe o admiraţie statornică pe care i-am purtat-o doamnei învăţătoare Valeria Minciunescu. Îmi amintesc că în clasa a VII-a, când am fost singurul prezent la o oră de Geografie, doamna profesoară Petra Bărbulescu, care preda la şcoala din Lehliu Gară, m-a întrebat cum îmi văd viitorul şi i-am răspuns foarte sigur pe mine că voi fi învăţător. Din acel moment, domnia sa mi-a prezentat scenariul în care am fi putut fi colegi de cancelarie, mi-a deschis ochii asupra rolurilor pe care le presupune această alegere, iar la orele care au urmat, adresându-mi-se uneori cu apelativul „colega” şi, cumva, implicându-mă în decizii privind notarea colegilor şi evaluarea temelor, nu fără consecinţe mai mult sau mai puţin plăcute pentru mine, m-a ajutat să perseverez în acest proiect.
- Cum au reacţionat părinţii când au aflat?
Părinţii mei au aflat abia în clasa a VIII-a că doresc să devin învăţător. Parcă văd şi acum surprinderea mamei când i-am spus că nici nu se pune problema să ajung la liceul din Lehliu Gară, deşi acesta ar fi fost mult mai accesibil şi părea cumva soluţia la care se gândise pentru viitorul meu. Părinţii deja aveau de asigurat şcolarizarea fratelui meu la Bucureşti, dar eu nu gândeam atunci cu mintea de acum. Eram tare îndârjit cu privire la viitorul meu, deşi nu aveam nicio contribuţie la investiţiile pe care le presupunea acesta. Rămânerea în Plevna, lângă părinţi, peste ani, o măsor şi ca pe o încercare de răscumpărare a acelor abuzuri cu care i-am asaltat şi i-am nedreptăţit în copilărie şi adolescenţă.
- Ce calităţi ar trebui să aibă un dascăl?
Este o întrebare foarte grea. Pentru că fiecare epocă şi-a avut standardele ei în privinţa rolurilor asociate magistrului, învăţătorului, dascălului, profesorului etc. Calităţile preţuite într-o epocă au devenit caduce în următoarea.
Revenind la calităţi, deşi selecţia lor ar risca să nu treacă testului timpului, eu aş paria astăzi pe cinci calităţi cardinale: memorie, viziune, entuziasm, empatie şi, poate surprinzător, îndestulare. Aş paria pe memorie pentru că doar un profesor conectat la istoria sa, a neamului său, dar mai ales a lumii, poate înţelege ce pericole şi ce spaime pândesc în mentalul colectiv, riscând să torpileze forţa angajamentului social al tinerilor. Aş paria pe viziune pentru că elevii au nevoie de lideri care să-i înarmeze cu încredere. Orice viitor devine mai bun când eşti pregătit să ţi-l asumi, să ţi-l revendici, iar profesorii cu viziune pot familiariza elevii cu cel mai bun viitor la care pot aspira.
Aş paria pe entuziasm, pe puterea de a da viaţă curiozităţii, dorinţei de cunoaştere, de a insufla siguranţă şi bucurie în proximitatea necunoscutului, nu angoase şi spaime iraţionale. Aş paria pe empatie, pentru că doar prin imaginaţie te poţi regăsi în nevoile şi aşteptările celuilalt. O salbă întreagă de calităţi pot însufleţi un profesor valoros: onestitatea, răbdarea, perseverenţa, receptivitatea la nevoile celuilalt, curiozitatea, consecvenţa etc.
- Vorbiţi-mi şi despre dascălii dvs care v-au inspirat. Ce aţi învăţat de la ei şi cât de mult contează să avem astfel de modele?
Mă bucur mult că putem să îndreptăm o nedreptate. Pentru că eu percep ca pe o nedreptate a vorbi despre creaţie fără a invoca şi creatorii ei. Iar eu nu aş fi fost niciodată acest profesor, precum un cub perfect cioplit cu o daltă de sânge, care singur şi-a sfărâmat un colţ, precum într-o lecţie a Nichitei, fără modelele cu care am fost binecuvântat. Şlefuitorii mei au fost mulţi, mulţi vor fi trecuţi, tot ca o nedreptate, sub tăcere, însă voi vorbi aici despre cei care au fost blânzi şi buni, deopotrivă pedagogi valoroşi, care avant la lettre priveau educaţia ca pe ceva mult mai semnificativ decât exclusivul transfer de cunoştinţe.
Domnul profesor Ionel Feleagă, un domn de-o inteligenţă socială remarcabilă, foarte precis şi riguros în predarea cu sens a materiei, mi-a câştigat admiraţia prin atenţia cu care mă onora în afara orelor. Având o condiţie fizică mai bolnăvicioasă, poate şi din cauza navetei pe mijloacele de transport permanent îngheţate iarna, se întâmpla uneori să nu ajung la vreo oră de istorie, în gimnaziu. Dintre toţi profesorii, doar domnia se interesa constant de sănătatea mea, venind în sala de clasă şi observându-mă sau chiar întrebându-mă cum mă simt. Nu ştiu dacă anticipa ce efect va avea asupra mea, dar după ani şi ani m-am simţit foarte recunoscător pentru această grijă, pe care nu neg că uneori o găseam agasantă când eram copil. Am învăţat de la dumnealui să întreb copiii dacă se simt bine, dacă sunt pregătiţi pentru ore, dacă sunt sănătoşi sau fericiţi.
- Printre profesori a existat şi o imagine feminină, apropiată de modelul mamei?
Doamna profesoară Doina Radu, de la Şcoala Normală din Slobozia, făcea magii în interiorul şi în afara orelor de psihologie. Chiar dacă predarea era destul de aridă teoretic, nu rata niciodată ocazia să releve prin exemple concrete, în activităţi practice sau de învăţare în context nonformal, specificul proceselor şi activităţilor psihice. Pentru că în clasa mea toţi eram marcaţi de îndepărtarea de părinţi, fiind o clasă de călărăşeni care studiau în judeţul Ialomiţa, o simţeam cea mai apropiată de modelul mamei, fiind cumva o prezenţă plină de afectuozitate şi de grijă faţă de noi. Într-o tabără la care m-a invitat, ştiu că a făcut eforturi să îmi garanteze regim alimentar particularizat, iar pentru mine a fost foarte onorant. Frumuseţea interioară strălucea pe chipul luminos al domniei sale. Am învăţat de la domnia sa cum să folosesc strategiile inductive în cunoaştere, valorificând experienţele elevilor şi creând punţi între experienţele personale şi teoria predată.
- Cine v-a deschis uşa Filosofiei?
Domnul profesor dr. Nicolae Stan, profesor emerit, prozator, om de cultură, autor de manuale şi personalitate importantă la nivel naţional, ocupând funcţii importante în instituţiile de cultură şi în învăţământul din Slobozia, cu rezultate constante şi valoroase în pregătirea de performanţă a elevilor, mi-a deschis uşa Filosofiei şi mi-a întins micile aripi cu care am zburat spre ceea ce va deveni altoirea mea cu sens, după înmugurirea ca învăţător.
Domnia sa a reuşit în câteva zile să îmi schimbe total preferinţele de lectură, m-a încurajat să reflectez, să scriu, să sintetizez, să explic, să corelez perspective, mi-a dat încredere şi mi-a ridicat standardele permanent. Fără întâlnirea dumnealui, viaţa mea ar fi avut poate neşansa să fie mai săracă în idei, dar în egală măsură posibil mai puţin ispitită spre măriri deşarte. Simt că nu l-am răsplătit suficient, alegând într-un final să urmez facultatea de filosofie în contextul continuării activităţii la catedră, ca învăţător. La vremea respectivă încă visam să rămân doar un învăţător cu studii superioare, eram interesat să îmi susţin examenele de definitivat şi gradele didactice, iar astfel am sacrificat o pregătire mai sistematică şi sigur mai generatoare de profunzimi.
În egală măsură, îi datorez primele contribuţii la dezvoltarea conştiinţei mele morale, domnului profesor Emil Bărăgan, de la Şcoala Normală din Slobozia. Dumnealui avea un simţ etic desăvârşit, prin filtrul căruia obişnuia să ne raporteze permanent la idealurile manifestării umane. Reprezenta fără îndoială un civilizator, făcând un tip de educaţie mai puţin centrată pe conţinuturi, ci mai curând pe atitudini şi valori, iar aceasta într-o vreme în care conceptul de competenţă nu reprezenta neapărat o finalitate a educaţiei. Poate tocmai din cauza aceasta, de multe ori, la vârsta adolescenţei, îl judecam nedrept. Mulţi ani după ce am ieşit din diverse cicluri de formare şi specializare, copleşit uneori de culpe morale, am conştientizat cât de importantă şi eliberatoare poate fi o educaţie sistematică pentru integritate şi caracter, o educaţie în care profesori verticali, precum domnul Bărăgan, să nu rămână accidente, ci să constituie regula.
- Ce aţi admirat la dascălii dumneavostră?
Îl asemăn pe domnul profesor de Educaţie plastică şi de Istoria artelor, Mircea Gabriel Nistorescu, de la Şcoala Normală, care se preocupa ca toţi elevii să picteze, să modeleze în lut, să studieze istoria artelor, cu o moaşă angajată în slujba frumosului, un frumos pe care îl năştea, pe care îl aducea pe lume, pe care îl făcea posibil. Permanent în alertă, tot timpul conectat la temele pe care le dădea elevilor, nelăsând nimic la voia întâmplării, de o rigurozitate extraordinară şi cu un un ritm implacabil, nelipsind de la ore niciodată, punctual la modul absolut, selectiv uneori cu elita noastră, cu care avea şi proiecte în natură, m-a fermecat şi determinat cumva să încerc să îi calc pe urme.
Ani buni am avut dulapurile pline de vopsele şi de pensule, invitând elevii să picteze. M-am bucurat când Lavinia, Alexandra şi alţi elevi cu înclinaţii artistice şi-au constituit chiar un club de pictură şi au reuşit, cu sprijinul răposatului coleg pictor dl. Stelian Ţoancă, şi cu susţinerea materială a conducerii liceului, decorarea holurilor şi personalizarea intrărilor în sălile de clasă. În urmă cu doi ani am fost copleşit când Gabriela mi-a oferit o pictură pe pânză realizată de ea.
- Ce alţi profesori v-au purtat pe drumul cunoaşterii?
Îl cuprind pe domnul profesor Nistorescu tot aici, în pleiada profesorilor care coborau în fundul de peşteră pe care îl populam noi, elevii, pentru a ne împărtăşi din lumina, din perspectivele, din orizonturile la care domniile lor avuseseră deja acces. Multe din aceste zări luminoase, aduse în sala de clasă, au hrănit, graţie dăruirii dumnealor, chiar aspiraţiile noastre spre noi orizonturi. Aş putea spune că unele din aceste strădanii spre frumos, spre bine, spre adevăr, au fost urmate facil, producând satisfacţii imediate, dar, în egală măsură, altele au presupus greşeli repetate, umilinţe, stagnări şi deseori false iluzii. La vârsta aceasta, simt că trebuie să le cer iertare pentru că drumul eliberării nu a fost niciodată lin şi confortabil, aşa cum probabil domniile lor l-ar fi dorit.
Domnul profesor Bercea Cornelius-Victor, din Sibiu, un om de o generozitate rară, m-a tratat ca pe un egal, deşi vârstele şi experienţele de viaţă ne diferenţiau radical. I-am admirat deschiderea şi dorinţa de a îmi fi aproape, când am păşit prin Sibiu, precum şi vastitatea cunoştinţelor şi fidelitatea afectivă faţă de urbea sa iubită. Acum mă bucură când observ că domnul profesor Nistorescu şi domnia sa au preocupări artistice comune, petrecând timp de calitate în umbra frumosului pe care îl generează şi admiră.
- Ce alţi dascăli v-au rămas în suflet şi cum i-aţi caracteriza?
Îmbinarea perfectă dintre om cald, un specialist integru şi un profesionist al educaţiei am descoperit-o la domnul George Daniel Mateescu, conf. univ. dr. la Catedra de Matematică şi Informatică a Facultăţii de Construcţii Bucureşti. Cursul de programare nu părea uşor de predat unei grupe formate în special din absolvenţi de facultăţi umaniste. Şi totuşi, prin puterea domniei sale de accesibilizare, prin paşii mărunţi, dar temeinici, cu ajutorul cărora ne conducea deopotrivă pe căile algoritmilor, dar şi prin excursii pitoreşti prin Europa, ne-a câştigat respectul, ataşamentul şi ambiţia de a fi la înălţimea Alpilor Elveţieni. L-am urmărit cu ce modestie îşi ajuta colegii care mai întâmpinau dificultăţi, cu ce generozitate ne răspundea nouă, chiar dacă unele întrebări reveneau obositor, şi m-am bucurat că am avut şansa de a-i fi student. Tânjesc să îi semăn puţin atunci când predau Logică, argumentare şi comunicare elevilor din clasele a IX-a.
Domnul profesor Mitră Constantin intră de-asemenea în galeria de profesori solari. Filosof autentic şi rodnic, în egală măsură profesor desăvârşit, un om de o meticulozitate fascinantă, când analizează şi expune idei, de o erudiţie copleşitoare, pusă cu generozitate în slujba elevilor şi a cititorilor săi, a susţinut spre succesul academic şi performanţă mulţi elevi călărăşeni. Cărţile dumnealui stau mărturie despre preocupări constante legate de sens, temeiul existenţei, raportarea omului la permanenta problemă a devenirii. Consider o imensă nedreptate că societatea poate spera la o evoluţie autentică, umbrind asemenea personalităţi, cultivând producători de zgomot şi veleitari, între care mă număr şi eu.
- Ce sfaturi v-au rămas în minte de la profesorii dumneavoastră?
Ca tânăr profesor, am avut şansa creşterii într-un colectiv didactic foarte valoros, dar şi trudit. Încă de la început, am remarcat existenţa unui domn profesor foarte sigur pe sine, mândru, determinat, serios, dar şi prietenos, glumeţ, având mereu un zâmbet la dispoziţie pentru situaţiile cele mai tensionate. Un domn profesor cult, vertical şi demn în mod absolut, care cunoştea deopotrivă tainele ştiinţei al cărei apostol era, dar şi pe cele didactice şi metodice. Am aflat ulterior că domnul Aurel Ştefan, profesor de geografie, era preferatul elevilor. Mereu, la festivităţile de premiere, numele dumnealui era îndelung aplaudat. Elevii aveau un cult pentru domnul profesor Ştefan, cult regăsit şi la actuali profesori de geografie care în adolescenţă i-au crescut sub priviri.
Domnul Ştefan nu se aventura în afara sălii de clasă cu activităţi didactice, aşa am apucat eu să-l descopăr, dar ceea ce se întâmpla în cabinetul de geografie avea puterea de a fascina şi transforma destine. Am învăţat de la domnul profesor Ştefan că profesorul trebuie să aibă o singură prioritate, anume ceea ce trăieşte, experimentează, simte, devine elevul din faţa sa. Prin raportare la aceasta, toate celelalte obligaţii mai mult sau mai puţin birocratice sunt puse în umbră. Tot domnia sa spunea o vorbă care mi-a rămas în minte, că „Profesorii se aseamănă cu câinii, sunt buni doar cei răi“. Paradoxal, domnia sa era un profesor bun fără a fi rău, dovadă iubirea pe care i-o poartă încă cei mai mulţi absolvenţi care l-au cunoscut la catedră. Chiar dacă, odată cu ieşirea la pensie, domnul profesor nu a mai fost prezent fizic în liceu, eu sper că ştie permanent cât de prezent este în inimile noastre, ale celor care mai sperăm să ne potrivim paşii pe urmele paşilor dumnealui.
- Credeţi că poate exista un model de profesor, de elev sau de student, fără amprenta unor dascăli dedicaţi care i-au ghidat drumul în viaţă?
Părerea mea este că nu există un model de elev, de student, de absolvent, de profesor, care să se nască nemoşit de alţi profesori şi lipsit de părinţi spirituali. Sunt de acord că geniile pot să invalideze acestă opinie, dar trăiesc cu credinţa că pentru majoritatea, a fi unic reflectă deopotrivă calitatea oamenilor care au servit drept modele şi sub atenţia cărora ai crescut, fie din familie, fie din şcoală, fie dintre prieteni sau din alte medii, suma cărţilor citite şi a ideilor înţelese şi rafinate în atitudini şi valori, precum şi trăsături mai vagi, specifice contextului social, culturii locale în care te-ai maturizat. Meritele personale, alegerile proprii, autonomia, cresc în semnificaţie odată cu trecerea timpului, dar niciodată nu vor submina în mod radical meritele modelelor avute în procesele de socializare primară, secundară şi continuă. Acesta este motivul pentru care, din ce în ce mai des, mă simt vinovat când trebuie să mă împărtăşesc celorlalţi ca şi când aş putea avea vreo valoare de unul singur.
Trebuie să mai mărturisesc că este, în egală măsură, dificil şi uşor să creşti profesor când te naşti într-o familie de cadre didactice, cu un frate eminent. Este greu pentru că aproape niciodată standardele nu se poziţionează la nivelul sau sub nivelul tău, mereu sunt deasupra şi mereu trebuie să te străduieşti să le atingi. Este greu pentru că aşteptările celorlalţi sunt mereu supraevaluate în familie, iar copilul este mereu împins spre de a la onora. Este greu pentru alegerile la care se presupune că ai dreptul îţi sunt reevaluate şi de multe ori ajustate, astfel încât să nu dezonorezi, ceea ce naşte frustrări. Dar, în egală măsură, este uşor pentru că beneficiezi de sprijin, de susţinere în momentele dificile, de asistenţă, găseşti rezolvări, soluţii, bazându-te pe experienţele celorlalţi, iar mai târziu ajungi să vorbeşti aceeaşi limbă şi să conştientizezi că până şi dificultăţile au avut un scop superior, pe care îl poţi cuprinde şi asuma.
- Ce mesaj le transmiteţi părinţilor?
Folosesc toate aceste experienţe din propria mea formare pentru a încuraja părinţii să manifeste în preajma copiilor comportamente aliniate unor exigenţe înalte, să nu înjure, să nu consume substanţe care pun în pericol sănătatea, să cultive curiozitatea faţă de nou, faţă de frumos, să nu bârfească, să nu desconsidere ceea ce pare străin, în definitiv toate sunt manifestări ale umanului, să citească şi să dezbată în casă ceea ce află nou, să îşi evalueze permanent certitudinile, să conştientizeze că modelele comportamentale pe care le manifestă în familie, dincolo de valorile şi normele predicate, nu pot fi substituite facil de către şcoală sau de către alţi agenţi ai socializării şi culturalizării, oricât de bine intenţionaţi ar fi, deoarece părinţii sunt primii sfinţi la care se închină copilul. Este de dorit, cred eu, ca sfinţii să fie cât mai buni, iar icoanele lor cât mai sfinte.
CV:
Dumitrel Toma, 44 de ani
Studii: Şcoala Normală „Matei Basarab” Slobozia (1997), Facultatea de Filosofie şi Jurnalism - Universitatea Spiru Haret (2004), Master în Management Educaţional - Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei - Universitatea Bucureşti (2006), Specializare în Informatică - Universitatea Tehnică şi de Construcţii Bucureşti (2012).
Actualul loc de muncă: Liceul „Danubius” Călăraşi
Domiciliu: Plevna, Călăraşi
Vă recomandăm să citiţi şi:
Se încarcă comentariile...
