Copiii - campioni la atletism, mama - om al străzii. Cauza dureroasă şi paradoxală ce împiedică reunirea familiei din Buzău
0
Strigătul disperat al unei tinere din Buzău nu trece dincolo de pereţii centrului pentru persoanele fără locuinţă în care trăieşte de cinci ani. Geta Neagu este mama a trei copii isteţi, doi dintre ei campioni la atletism, aflaţi în sistemul de protecţie socială. Şi-i doreşte aproape, să le ofere o familie, să le facă prăjituri, numai că statutul de om al străzii îi spulberă acest vis.
Universul cotidian al Georgetei Neagu, în vârstă de 35 de ani, se limitează la centrul de zi pentru oamenii străzii din Buzău, unde are un acoperiş deasupra capului, locul de muncă, unde trebuie să presteze pentru a putea beneficia de cazare şi hrană, şi un apartament aflat în subordinea Protecţiei Copilului, loc care în ultimii ani i-a devenit izvor de fericire şi alinare sufletească.
În acest modul rezidenţial locuiesc, alături de alte cinci suflete abandonate, cei trei copilaşi ai ei, gemenii Alexandru Gabriel şi Lucian Mihăiţă Ştefu, şi frăţiorul lor mai mic, Ionuţ Marian Ştefu.
Atunci când îi are în faţa ochilor sau când le priveşte fotografiile, Geta uită greutăţile prin care îi este dat să treacă, ori supliciile trăite în copilărie, în orfelinatele de stat, apoi în etapa de convieţuire alături de un soţ violent şi beţiv.
Gemenii Georgetei, la vârsta de trei ani
Copiii sunt puţinele lucruri bune care i-au rămas de pe urma mariajului cu Adrian Ştefu, un bărbat crescut şi educat în centre de plasament din Buzău.
”Eu am fost abandonată la centrul de plasament numărul 3 când eram mică. Nu îmi ştiu familia, dacă am fraţi. La 18 ani am plecat din centru şi l-al întâlnit pe Adrian Ştefu, un băiat tot dintr-un centru social, cu care am locuit la Nehoiu. Am fost căsătoriţi legal şi cu el am făcut copilaşii. Pe gemeni i-am crescut la Nehoiu până la 9 ani, iar pe cel mic, până la 3 ani. Am plecat de lângă el când nu am mai putut suporta bătăile şi beţiile lui”, povesteşte Georgeta.
Copiii Georgetei locuiesc împreună, într-un apartament al Direcţiei pentru Protecţia Copilului
Îşi vrea copilaşii aproape
Georgeta trăieşte un adevărat coşmar, chiar dacă viaţa ei în centrul pentru oamenii străzii este una decentă. Nu se plânge atât de mult de neajunsurile materiale, cât de neputinţa de a le oferi propriilor copii o familie, un cămin, un viitor. Exemplu al eşuării în viaţă, cauzată de lipsa unor părinţi, de creşeterea într-un cadru rece, instituţional, este propria sa poveste. Nu vrea ca şi copiii ei să ajungă să trăiască din mila statului sau a oamenilor.
Geta chiar a fost nevoită să cerşească la metrou, în Bucureşti, pentru a le putea asigura micuţilor ei un minim necesar pentru supravieţuire. Fugeau vara, în vacanţele copiilor, de la Nehoiu, pentru a scăpa de furia bărbatului şi stăteau pe străzile capitalei. Până într-o zi, când a decis să pună capăt mariajului şi să caute refugiu în centrele de plasament din Buzău.
Aşa a ajuns ca ea să locuiască în centrul de zi pentru oamenii străzii, iar copiii ei, într-un apartament al Direcţiei pentru Protecţia Copilului. Este bucuroasă că toţi trei îşi continuă şcoala şi că, pe deasupra, iau numai note bune.
Copiii Georgetei sunt în fruntea plutonului
Gemenii sunt şi sportivi de performanţă, campioni la atletism. Sunt în ultimul an de gimnaziu la Liceul cu Program Sportiv, unde îmbină cartea cu atletismul, aproape în fiecare lună colecţionând medalii şi diplome de la competiţii regionale şi naţionale de cros.
”Gemenii au mers până în clasa a treia la şcoala din Nehoiaşu, apoi de când am ajuns în oraş, la şcoala numărul 11, unde au repetat clasa a treia. Acum îi am la Liceul cu Program Sportiv unde învaţă foarte bine. Cel mic, care stă cu gemenii în apartamentul Direcţiei, este la şcoala 7. De toţi sunt mândră şi mereu când mă uit la pozele lor îmi vine să plâng pentru că văd că trece timpul şi nu pot să le fiu mamă aşa cum ar trebui. Mă bucur de ei dar am un gol imens în suflet. Mâine poimâine fac 18 ani şi nu au unde să meargă”, spune Geta.
Geta nu a avut niciodată o locuinţă şi nu ştie cum este căldura unui cămin însufleţit de părinţi, bunici, fraţi. Îi este teamă că aceeaşi soartă o vor avea şi băieţii ei. De aceea, de fiecare dată când îi întâlneşte, îi povăţuieşte să nu renunţe niciodată la şcoală şi la sportul pe care îl practică, pentru că numai aşa îşi pot depăşi condiţia.
Georgeta este convinsă, de asemenea, că dacă ar avea şi ea o mică locuinţă, le-ar putea oferi micuţilor ei căminul de care ea nu a avut parte niciodată. Crede că măcar un loc de muncă plătit decent i-ar oferi posibilitatea de a închiria o locuinţă modestă, la care visează încă dinainte de a deveni majoră.
”Cel mai mult îmi doresc să am o locuinţă, cât de mică, nu contează, în care să încapă un pat, o masă şi un aragaz. Ştiu să mă gospodăresc, să fac mâncare, le-aş face copiilor mei prăjituri când mă vizitează. Nu vreau să îi iau din apartamentul direcţiei, unde duc o viaţă bună, dar măcar în weekenduri şi în vacanţe să simtă şi ei că merg acasă. Deja mă întreabă, mamă, ce ne facem după ce facem 18 ani”, mărturiseşte tânăra locatară a centrului de zi pentru oamenii străzii.
Geta locuieşte de cinci ani în centrul pentru oamenii fără adăpost Foto Iulian Bunilă
Directorul centrului de zi este de părere că asistata Geta Neagu ar fi capabilă să îşi ia viaţa în propriile mâini. O dovedeşte prin ceea ce face zilnic în instituţie: merge cu consecvenţă la muncă, îşi ajută colegele mai neputincioase şi nu se dă la o parte atunci când i se cere sprijinul în lucrări din interiorul centrului pentru oamenii fără adăpost.
”Geta este o persoană care merită mai mult decât să stea în centrele sociale şi ar putea să îşi ia viaţa în frâu. Dacă i s-ar oferi posibilitatea să convieţuiască cu aceşti copii, cred că îi va da mai multă putere şi mai multă înţelepciune, să meargă la muncă şi să facă toate efortuirle umane pentru a fi alături de copiii ei. Am încredere şi sunt convins că dacă cineva îi va oferi posibilitatea să fie cazată, chiar şi cu o monitorizare temporară, s-ar descurca”, spune Daniel Lambru, directorul unităţii de cazare.
Femeia nu are niciun venit. Este nevoită să muncească în folosul comunităţii, pentru că numai aşa are dreptul să locuiască în instituţia subordonată Primăriei. Mai lucrează ocazional ca femeie de serviciu iar banii obţinuţi îi investeşte în echipamente sportive şi rechizite pentru copii.
Se încarcă comentariile...
