Viaţa tăietorilor de sare din Maramureş: în Evul Mediu erau plătiţi cu lumânări, sare, vite, postav sau florini
0Dintre vechile meserii ale maramureşenilor, cea de tăietor de sare este una care a făcut parte din principalele ocupaţii de-a lungul secolelor. De altfel, zăcământul de sare a fost unul din cele mai importante din zonă. Existenţa unui port pe Tisa indică faptul că existau şi oameni specializaţi în manevrarea plutelor ori a vaselor.
Meseria de tăietor de sare este una din cele mai vechi din Maramureş, cel puţin asta arată arhiviştii de la Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale Maramureş, în numărul 3 al revistei conduse de Clara Guşeth. Într-un material semnat de Livia Adelean se arată că patru târguri au fost colonizate datorită bogăţiei zăcămintelor de sare: este vorba despre Teceu, Câmpulung, Hust şi Visk (ultimel două pe teritoriu Ucrainei de astăzi). Pentru exploatarea acestui zăcământ, tăietorii de sare specializaţi erau aduşi de regii Ungariei şi donaţi cu privilegii speciale, scutiţi de anumite obligaţii şi cu un statut special. ”Obligaţiile lor erau şi ele speciale”, se arată în articol, aceştia fiind scutiţi de mai multe obligaţii şi primind dreptul de a ţine târguri în anumite zile, fără a plăti vamă.
”Datorită faptului că procedeele de exploatare a sării, pe parcursul mai multor secole, nu au înregistrat progrese evidente, iar inovaţia s-a făcut prin transfer de persoane specializate, locuitorii din târgurile menţionate erau în primul rând tăietori de sare, apoi participau la transportul sării pe Tisa cu plutele, unii aveau meserii legate de fabricarea şi manevrarea vaselor şi a plutelor, iar alţii erau simpli meşteşugari şi breslaşi”, arată autoarea Livia Ardelean.
Plata în lumânări, sare, postav, vite şi florini
Din Urbariul de la 1600 rezultă că în târguri erau tăietori de sare (sovago – care s-a transformat în nume propriu, întâlnit destul de des azi în Maramureş), dar şi corăbieri. Tăietorii de sare erau de trei categorii: tăietori, tăietori ce primeau ca ajutor postav şi tăietori sezonieri. Primii, spune autoarea în document, erau cu siguranţă locuitori ai târgurilor, în timp ce tăietorii de sare care primeau ca ajutor postav erau ţăranii care locuiau în satele învecinate minelor de sare. Cea de-a treia categorie erau cel mai probabil iobagi fugiţi de pe domeniile nobiliare şi care încercau să-şi câştige existenţa. Documentele studiate arată că aceştia erau foarte căutaţi, mai ales pentru că plata lor era mai mică. Aceştia din urmă primeau câte doi florini (denumire a unor monede de aur şi de argint care au circulat până în sec.XIX) şi 16 lumânări, zece sări (sau blocuri de sare) care nu trebuiau să fie mai mari decât cele tăiate pe seama Cămării (totalitatea veniturilor domniei, provenite din vămi, ocne şi impozite indirecte, deosebite de veniturile vistieriei), dar şi un butoi şi jumătate de vin, două vite de tăiat şi trei florini – bani de pâine.
Tăietorii de sare ce primeau ca ajutor postav primeau de sărbătoarea Sfântului Ioan câte trei florini, iar pentru tăiatul sării primeau săptămânal câte 10 lumânări. Cel mai bin plătit era contabilul Cămării, care avea un salariu de 36 de florini, iar persoana care strângea restanţele câştiga 24 de florini.
”Târgoveţii din Sighet lucrau, în mod tradiţional, la clădirea cetăţii şi la Cămara de sare, iar unele slujbe mai specializate erau mai bine plătite. Din documente ne putem face o părere despre suma cu care erau acestea pătite. Astfel, transportul unui car de fân se plătea cu 25 de dinari (în anul 1600), iar transportul unei buţi cu vin în aceeaşi perioadă se plătea cu opt sări (blocuri de sare). Aceeaşi locuitori trebuiau să transporte hrană, vin, grâu pentru provizorul (administratorul) cetăţii Hust, pe care le cultivau pe propriile loturi. Anual, aceştia trebuiau să transporte un număr de sări, în general 1500 în secolul XVII, iar cei din Câmpulung trebuiau să transporte chiar mai mult, respectiv 2500 de sări, în aceaşi perioadă. În plus, era obligaţia lor să dea scânduri şi trunchuri de copaci pentru vapoarelor ce transportau sarea pe Tisa, lucru ce presupune existenţa unor persoane specializate în explotarea pădurilor. Obligaţia de a repara acoperişul magaziilor de sare indică exitenţa unor dulgheri”, mai arată Livia Ardelean în documentarea sa.
Mai puteţi citi:
Se încarcă comentariile...
