Muzeul Ţărăncii din Dragomireşti, singurul din ţară dedicat femeii
0O bucăţică din viaţa femeii de altădată este „expusă” la Muzeul Ţărăncii din Dragomireşti, judeţul Maramureş. Obiecte de uz casnic, îmbrăcăminte, obiceiuri şi preocupări casnice sau alimentare, toate sunt recompuse în ultima casă tradiţională veche de aproape 300 de ani.
În casa - muzeul a trăit o săteancă ai cărei copii, la insistenţele folcloristului Nicoară Timiş, au acceptat să nu o dărâme şi să o lase „moştenire” generaţiilor viitoare, care au acum ocazia să vadă frânturi din viaţa de odinioară.
Ghidul Maria Zubaşcu, o femeie din localitate, este parcă „parte din decor”. De cum intri, te întâmpină cu toate informaţiile despre istoria casei şi a locului. Începe să descrie poarta, specific maramureşeană, pe care sunt reprezentate câteva frânturi din viaţa obişnuită a ţărăncii din Maramureş. În imagini sunt sculptate o mireasă şi două „druşte” adică domnişoare de onoare, însemne dacice, simbolul localităţii şi o scenă de la un botez. Interesat este că sunt reprezentate doar femei. „La noi este un obicei ca la botez să participe doar femeile. Bărbaţii stau acasă cu pruncii, se ocupă de gospodărie, iar la botez doar femeile participă”, explică ghidul.
La intrarea în casă, o serie de obiecte vorbesc despre preocupările casnice ale femeii, dar şi obiceiuri de sărbători ori alte obiceiuri de peste an. Pe perete, o serie de măşti stau mărturie a unuia dintre cele mai vechi obiceiuri de Crăciun, al scenetei numită „Viflaimul”, în care joacă 22 de băieţi şi o fată. Apoi, pe masă sunt etalate mai multe feluri de produse din grâu. „Colacul mirilor, cum să pun pă mesă la nunţi; stolnic (pâine mare, ornată frumos,.n.r.), care se pune pă masă de Crăciun şi Anul Nou. De sărbători nu mănânci ptită ca în restul anului. Aceie nu era femeie găzdoaie, care nu avea pe masa ei un stolnic. Ai mâncat tăt anul ptită, când îi zî mare la anuʼ, mănânci ceva mai deosebit”, explică ghidul.
Cântarul bătrânilor, o cană
Lângă masă, un dispozitiv din lemn care era folosit la prepararea piureului de cartofi, este aşezat jos. „Era coptii mulţʼ. Unu-i curăţa (cartofii, n.r.), unu-i sfărâma şi mintenaş era gata mâncarea. Să puneau şi la ptita cu cartofi”, mai spune Maria Zubaşcu, apoi explică despre vasele folosite în bucătărie. Fiecare are alt rol, una este oala pentru sarmale, alta este barbânţă, pentru lapte sau brânză, cofă la lapte, putineaua în care se face untul, sau cana care se folosea ca măsură. „Bătrânii nu tăt sta pă cântar să-ţʼ măsoare.Ţ-o dat o cană de fărină, ştiai căi îi tri kile”, mai spune ghidul.
Diferenţa dintre covată şi ciupă (termeni folosiţi în general pentru a defini o cadă mică din lemn) este cunoscută doar de localnici şi specialişti. „În covată frămânţʼ ptita. În ciupă, ciupăieşti coptiluʼ mnic. Adică vănuţă în care să face baie la coptii. Covata-i mai largă, să poţʼ să frămânţʼ, ciupa-i mai lungă, nu adâncă, ca să nu-neci coptiluʼ, că era mama sângură la ciupăit”, mai justifică ghidul, Maria Zubaşcu.
Apoi deschide uşa la cămară, care, explică ea, este un însemn de „casă de găzdoaie”, adică de oameni gospodari. „Rare căsʼ aveau cămară. Când ai avut cămară, trăbuia să ai ce să ţâi în ie. Şi cum mâncarea de bază era laptele, brânza, în cămară să punea barbinţa cu lapte, cu brânză, iar sus - cârnaţii, slănina, cântariu, ciubăruʼ în care spălai haine şi tocuʼ la slatină, adică vasuʼ în care să aducea apă sărată de la ocnă”, vin explicaţiile. Sătenii aduceau apa sărată de la o distanţă considerabilă, de aproximativ trei kilometri. Dar, spune ea, era rentabil. „Bătrânii o mai dat bani pă sare? Nici n-ai ştiut să cumperi sare din magazin. Noi şi azi aducem sare de acolo, când tăiem porcuʼ, când punem slănina pă vară, poţi s-o laşi şi un an de zâle, nu să strâcă, că-i sărată tare”, explică ghidul.
Cuptorul, element important în casă
Întoarsă din cămară cu explicaţiile de rigoare, ghidul ne prezinta încăperea principală a casei. O singură cameră, mare, cu un coptor, un pat, masă şi laiţe. Atât era suficient pentru toată familia, cu copii mulţi, cu tot. Unelte folosite la coacerea pâinii, la manevratul jăratecului şi a tăvilor cu pâine, toate stau mărturie a unei vieţi trăite în armonie cu natura, dar apuse nu de mult, pe care bătrânii şi chiar mai puţin bătrânii, şi-o mai amintesc. Vizitatorii află ce-i cociorva sau ticlazăul, unelte folosite în gospodărie la trasul jăratecului din cuptor şi respectiv la călcatul rufelor. Majoritatea dintre peisele din casă au aparţinut familiei care a stat acolo mai multe generaţii, din 1720 şi până în 1990, când a murit ultima locatară. Alte piese au fost donate, iar altele cumpărate. „Pă cuptior durneau coptiii, că nu era numaʼ un pat în casă. Ei durneau roată, pe lăiţʼ. Lăiţâle-s dint-o sângură bârnă, băgate în părete, făcute odată cu casa. Nu au pticioare de sprijin. Era problemă cu durnituʼ, iarna. Vara era mai uşor, că durneai în poduʼ grajdului, în şopru, în căptiţă, daʼ iarna, cine nimerea pă cuptior, era fericit, că era cald”, mai povesteşte ghidul.
Protecţie pentru copii
Premergătorul destinat celor mici pentru a învăţa să meargă pare să fi fost inventat cu mult înaintea variantei cu roţi, pe care o cunoaştem noi azi. Un scaun identic cu premergătorul zilelor noastre se află în casa-muzeu, alături de un leagăn, iar „gazda” ne spune că era utilizat pentru a ţine copilul departe de obiectele periculoase din casă. De asemenea, ea ne explică legătura dintre scăunelul copilului şi gaura făcută în laiţă. „Scaunul de copil era legat de laiţă. Puneau coptiluʼ în scaun şi îi dădeau să mânânce. Ştiau că nu mere la foc, nu vine la iestălat (copil, n.r.) să-l deie jos din leagăn. Până mulgeai, pân-adăpai, coptiluʼ stăteʼ în scaun”, spune Maria Zubaşcu. Însă copilul nu era singuru legat de laiţă. „Aci legau scaunu, aci legau diţăluʼ (viţelul, n.r.), iarna, o zî, două, să nu-ngheţe. Şi să-mpăcau, şi coptiluʼ, şi diţăluʼ. Câte-odată era şi mieluʼ şi purceluʼ. Nu-i lăsa să moară, ca dacă-i lăsau afară îngheţau”, mai explică ea.
Mireasă, o singură dată
Interesante par o serie de cojoace şi costume populare. Pentru orice vizitator, acestea par o serie de cojoace maramureşene. Localnicii le deosebesc, însă, foarte bine. „Fiecare comună are costumuʼ ei. Primuʼ costum îi din Săcel. Al doilea îi din Sălişte, al treilea îi din Borşa. Nici înt-o comună nu te întâlneşti cu modeluʼ şi culorile di la alta. Nici la zadie, nici la tieptar, daʼ nici la camieşă”, mai spune ea.
Apoi relatează despre rochia de mireasă şi steagurile, specifice nunţilor din Maramureş şi sistemul de valori, importanţa acordată de comunitate instituţiei căsătoriei. Rochia de mirească şi steagurile pot fi folosite o sigură dată în viaţă, respectiv la prima căsătorie. „Nu ţi-a reuşită căsătoria, a doua oară nu mai meri cu cunună şi cu steag (la cununie, în biserică, n.r.). Să întâmplă şi de-aieste, daʼ te duci îmbrăcată normal. La noi nu mere nimeʼ a doua oară îmbrăcată în mireasă”, mai justifică ea.
Zestrea fetei, expusă în casă
Pentru intra în încăperea principală, îţi atrage atenţia faptul că pragul este foarte înalt, iar cel de sus, foarte jos. Asta, explică ghidul, este ca protecţie, pe de o parte pentru frig, iar pe de altă parte, pentru a împiedica pe cei mici să iasă din odaie. „Copilul mic nu poate trece peste prag, înainte de trei ani. Iar uşa e joasă, pentru a te obliga să te închini când intri în casă”, mai explică ea.
Ruda cu zestrea fetei stă mărturie a bogăţiei familiei. Cearşafurile şi cergile nu sunt aşezate în dulapuri, pntru că nu există, însă sunt expuse pe o rudă, atârnată în casă, în câte două rânduri, pentru a se descoperi toată zestrea fetei. Mărturie a faptului că în casă este fată de măritat este copacul din curte, „împodobit” cu oale şi cratiţe. „Când oala roşie e în vârf, înseamnă că e fată de măritat la casă. Cu cât îs mai multe oale, cu atâta-i mai bogată fata ş-are zestre mai multă. După ce să mărită fata, să ie oala roşie jos şi rămân vasăle la aerisit. Nu-s dulapuri, n-aveai unde le ţâne. De aici se foloseau la mâncare”, mai explică ghidul.
Casa construită la 1720, în care ultima locuitoare a fost Ileana Chiş, până în 1990, a fost transformată în muzeu în 2001 şi este singurul muzeu din ţară, dedicat femeii.
Mai puteţi citi:
Se încarcă comentariile...
