Teracota de Puchenii Mari a ajuns în hipermarketurile din Germania

Majoritatea localnicilor din comuna prahoveană îşi câştigă existenţa de zeci de ani din fabricarea teracotei. Ţrrrrr... îi sună îndelung telefonul patronului de la fabrica de teracotă

Majoritatea localnicilor din comuna prahoveană îşi câştigă existenţa de zeci de ani din fabricarea teracotei.

Ţrrrrr... îi sună îndelung telefonul patronului de la fabrica de teracotă din Pucheni. Îl lasă să sune destul de mult cât să mă enerveze pe mine, ca într-un târziu, cu un calm directorial demn de Donald Trump, să răspundă: "Ia zi, Gicule... Aşa, zi-le că vorbim în 20 de minute pentru că momentan dau un interviu la ziar", se scuză cu un aer de boss, patronaşul nostru. Are o făbricuţă cu 12 angajaţi în satul Odăile din comuna Puchenii Mari. Ai să zici că nu e mare sfârâială, însă teracota lui a ajuns în Metro şi Carrefour Germania, iar comenzile cresc de la an la an.

Sat Odăile, comuna Puchenii Mari, judeţul Prahova. Frumoasă comună, mai ales că jumătate din ea e situată pe DN1, unde poţi sta şi la bloc, unde mai poţi ieşi la drumul mare cu ceva de vânzare... Absolut orice se poate vinde la marginea drumului. Coşuri împletite, rogojini, teracotă, legume, fructe, vin, ţuică şi lista ar putea continua.

Jumătate din obiectele care se vând la DN nu sunt ale comercianţilor. Aceştia le iau la preţuri de nimic de la "ultimii mohicani" care se mai ocupă cu împletitul unei rogojini sau cu fabricarea unor coşuri cât să supravieţuiască.

Ei, cu teracota e o altă poveste. Un sat întreg face numai aşa ceva, şi culmea, toţi au clienţi. Sobele de teracotă nu se vând bine numai la ţară, aşa cum am crezut. "Vin bogătaşi care au vile în Pipera sau Snagov şi îşi construiesc şeminee din teracotă", povesteşte Nelu, un sobar la vreo 50 de ani din localitate. Ce să mai vorbim de străini, pentru că cine a venit o dată şi a văzut cum se fabrică teracota la Puchenii Mari, a revenit mereu, dând comenzi pentru câteva tiruri.

S.C. Puişor e fabrică de teracotă, nu avicolă

Când vezi pe un gard de beton că scrie S.C. Puişor, te gândeşti la nişte copănele sau la un piept crocant, ceva, nu? Ei bine, Puişor e fabrica de teracotă a lui Florian Micu, patronaşul care vorbea des la telefon. Două hale mari, cuptoare, mirosuri aspre şi mult fum.

Oricum, faţă de modul cum se lucrează în restul gospodăriilor, la Puişor procesul de fabricare arată diferit. Angajaţii au salopete albastre pe care scrie Puişor, au "botniţe" pentru a se proteja de oxidul de plumb care dă luciul teracotei, mănuşi şi vestiare. Vizităm fiecare secţie a făbricuţei (acum nu-ţi imagina nişte secţii ca de uzină foarte bine delimitate), privind curioşi la copilandri care mânuiau pământul moale exact cum mânuieşte brutarul pâinea.

Mai apoi, alţi băieţi păreau că se joacă cu nişte turte de culoarea antracitului, învârtindu-le cum învârte pizzarul aluatul, ca apoi să le aşeze într-un tipar. Prăjiturica rezultată era placa de teracotă. Aceasta merge într-un cuptor de pre-ardere, ca apoi să meargă la cuptoarele pentru arderea finală. Urmează luciul şi culoarea care se prepară din diferiţi oxizi destul de toxici, iar la final cioplitul care face plăcile să se îmbine între ele pentru a forma o sobă sau un şemineu.

"Invidia sătească" dezvoltă piaţa teracotei din Pucheni

Concurenţa dintre firmele de pe piaţa teracotei din Pucheni a dus la creşterea competitivităţii. Sună a capitalism pur, nu? Aiurea! Cei care au firmă îşi dau la geoale cu cei care n-au, chiar dacă e o pâine de mâncat pentru toată lumea. Ca să înţelegeţi şi mai bine spiritul competiţional de pe această piaţă a teracotei am să dau şi un exemplu.

Patronul de la Puişor se plânge că pentru o masă caldă în afară de salariu, mulţi muncitori aleg să muncească la negru prin sat în loc să vină la el care are fabrică şi le face carte de muncă. Cei care fac teracota în spatele curţii, însă, îl acuză pe Puişor, care e finul primarului, că e hoţ, că a făcut avere, că are casă cu piscină etc. Invidia sătească şi dumnezeii scoşi printre dinţi pe la colţuri nu afectează însă deloc producţia nici a unuia, nici a celuilalt.

Florian Micu s-a apucat de făcut teracote în urmă cu patru ani. Ideea i-a fost "furnizată" de o cunoştinţă de-a lui din Câmpulung Muscel, care făcea deja teracote la acea vreme. Văzând cât de profitabil este, Florian a făcut credite pe la bănci ipotecând tot ce avea agonisit până atunci. A cumpărat un teren, a construit halele, materialele pentru cuptor, cele pentru teracotă, malaxoarele şi a dat drumul la treabă.

Oricum, meseria asta o avea în sânge pentru că buncii lui au fost olari. "Oalele nu mai merg de pe vremea lui bunicu', pentru că au apărut plasticele, castroanele de tablă şi alte porcării", spune Florian. "Cândva, la noi în sat, erau numai olari, iar acum toţi fac teracotă". O bucată de pământ, până să ajungă teracotă, are nevoie de două săptămâni de zile şi de multă muncă şi pricepere.

Astăzi, Florian îşi face reclamă pe internet, în Pagini Aurii şi în toate cataloagele de profil, şi uite-aşa a ajuns teracota lui în hipermarketurile din Germania.

Ce m-a şocat la început a fost media de vârstă a muncitorilor de la Puişor, care nu cred că depăşea 21 de ani. "Le dau minimum, pe cartea de muncă", spunea la început Micu. De ce oare ar sta un tânăr în floarea vârstei să muncească într-o fabrică de teracotă pentru atâţia bani? Ulterior am aflat că nu câştigă doar atât. Muncesc la fabrică, dar fac şi sobe, iar cele patru milioane de lei vechi sunt numai pe cartea de muncă. Ce iau în plus, ei ştiu. Un singur bătrânel, care muncea la un particular, a recunoscut că ia în mână 1.500 de lei de la patron.
Gheorghe Sandu face teracotă de când se ştie.

"O familie se poate întreţine la modul cel mai decent numai din teracotă, cu o singură condiţie: să munceşti de să-ţi sară capacele", spune cu patos Gică, aşa cum îl cunoaşte lumea în sat. Cuptorul lui Gică seamănă foarte mult cu cel de ars ceramica. E unul vechi, nu ca cele ale lui Puişor, care sunt mai moderne. Gică are o afacere de familie, pentru că doar familia lui munceşte.

Îl mai ajută din când în când câte un zilier, însă nu are angajaţi permanenţi. Aproape fiecare localnic avea la poartă un panou pe care erau expuse plăcile de teracotă spre vânzare. Cei mai mulţi clienţi ale teracotiştilor nu sunt persoanele fizice, ci tot firme, firmuliţe, care revând teracota la un preţ mai mare, în oraşul lor. Un lucru este cert: atât timp cât vor exista case în mediul rural, va fi nevoie de un coş, o rogojină şi mai ales de o sobă zdravănă de teracotă.

Bătrânii din Pucheni trăiesc de pe urma rogojinilor de papură

Cine e bătrân şi nu mai poate munci la teracotă face rogojini. În urmă cu 50 de ani, în Puchenii Mari toată lumea făcea rogojini. Nu că ar fi un sat de baltă, ci pentru că aici a funcţionat odată o fabrică de profil. Am fost acasă la tanti Alexandrina, o bătrânică de 83 de ani, pe care am găsit-o la războiul de rogojini. Cu degetele noduroase şi îmbătrânite, puţin adusă de spate, însă extrem de lucidă şi îndemânatică.

Să fi văzut cum despica firul de papură cu un cuţitaş, cu ce viteză... te cruceai. Ar fi putut sta tanti Alexandrina fără probleme în Ferentari, că n-avea cine să-i stea în faţă. O rogojină se vinde cu 10-12 lei, însă, dacă vezi cât de migăloasă e munca, te laşi păgubaş. Una e să o lucrezi industrial şi alta e să ai un război în curte la care nu reuşeşti să faci mai mult de 70-80 de bucăţi pe lună.

"Aducem papura de pe unde putem, dar cel mai aproape e din Teleorman, de la Dunăre", povesteşte Alexandrina. Stă în apă până la genunchi şi taie la papură, apoi plăteşte o maşină cu 500 de lei să o transporte acasă. Două-trei transporturi pe an îi dă de lucru suficient cât să mai adauge ceva bani peste pensia mizerabilă pe care o are de la fabrica de rogojini: 155 de lei.

"Se caută încă, mamă, rogojinile că acu' le folosesc şi bogaţii la foişoare sau pe jos prin odaie", se minunează femeia. "Înainte numai cei săraci lipiţi pământului aveau rogojini pe jos"...

Teracota transformată în bani

Investiţia iniţială se ridică la câteva zeci de mii de lei noi. Cel puţin aşa susţin cei care au făbricuţe. Banii se duc pe achiziţionarea malaxoarelor, pe transportul nisipurilor speciale şi al argilei, pe construirea halei etc.
O sobă se vinde cu 400-500 de lei. O sobă înseamnă 117 plăci de teracotă transformate în piesele necesare construirii ei. Un producător din Puchenii Mari nu vinde mai mult de 10-20 de sobe pe lună, fără să îl punem la socoteală pe Puişor care vinde 40 de bucăţi lunar.

Există comenzi însă de şeminee mari, de sobe duble sau triple care sporesc cifra de afaceri a producătorilor. Majoritatea materialelor se procură la negru, pentru că substanţele speciale de luciu nu se găsesc decât la import. Concret, plumbul topit de care are nevoie un teracotist şi-l procură de unde poate.
Profitul unui mic producător se poate ridica la maximum 2.000 de euro pe lună.