Şapte secole sărace în dovezi arheologice creştine

Catedrala catolică din Oradea, un edificiu impunător

Puţine sunt referinţele vremii  la credinţa iobagilor români transilvăneni în Evul Mediu. Centre vechi ortodoxe s-au identificat la Dăbâca, cetatea Biharea şi Dibiscos.

Secolele IV-X din istoria Transilvaniei n-au lăsat în urmă dovezi arheologice creştine.  Inventarul se limitează la  câteva cruci de bronz descoperite la Bratei (lângă Mediaş), nişte vase de lut ornate cu cruci din săpăturile de la Poian (lângă Târgu-Secuiesc)  şi o cădelniţă (lângă Odorheiu Secuiesc).

Într-o lucrare despre istoria românilor  scrisă în 1778 dar publicată abia în 1861, Samuil Micu explică vacuu-mul acesta. „Osebite" şi multe neamuri barbare, scrie istoricul, „au năvălit asupra Dachiei şi rău o au călcat şi pre creştinii din Dachia, i-au asuprit şi i-au necăjit pentru credinţă". Dar după ce bulgarii şi ungurii s-au creştinat, scrie acesta, „mai bine a început a fi" şi românilor.

Catolicizarea ungurilor

Bogate în interpretări şi contradicţii sunt şi istoriile creştinării bulgarilor, sârbilor şi maghiarilor. În anul 1000 s-a fondat Regatul ungar, sub conducerea lui Vajk (erou, în traducere), cunoscut sub numele de Ştefan I al Ungariei (997-1038) şi intrat în istoria creştinismului ca Ştefan cel Sfânt.  Evenimentul s-a consumat în cetatea Esztergom prin primirea coroanei regale din partea Papei Silvestru al II-lea. Regele a recurs la creştinarea în forţă a populaţiei şi la fondarea instituţiilor religioase tipice catolice.

Organizarea administrativă a regatului său avea ca element de bază comitatele, iar cea religioasă - episcopiile, în număr de zece. Surse citate predilect de istoriografia maghiară menţionează că aproape patru secole au fost sub controlul Ungariei, neanexate însă acesteia, şi formaţiunile prestatale din Valahia şi Moldova. Căile Domnului sunt însă şi în cazul Ungariei încurcate. Relaţia cu capii bisericii de la Roma n-au exclus însă şi legăturile cu Noua Romă din Răsărit, oraşul fondat de împăratul Constantin  (306-337)  pe locul vechiului Bizanţ.

Emisari în Răsărit

Prin anii 947-948, arhivele istorice consemnează doi trimişi unguri la Constantinopol, pentru reînnoirea unui tratat de pace cu Imperiul Bizantin. Pentru mai multă bunăvoinţă, ori poate din pură evlavie, unul dintre ei a primit aici botezul. La viitorul termen al reînnoirii tratatului, în 953, ungurul Gyula l-a avut ca naş de botez pe însuşi împăratul Constantin VII Porfirogenetul. Iar Gyu­la s-a numit Ştefan. Şi a primit ca dar deosebit al Bizanţului pentru Ungaria pe ieromonahul Ierotei, hirotonit de patriarhul Constantinopolului ca epis­cop al Turkiei (Ungariei).

Creştinismul de factură răsăriteană a fost continuat pe teritoriul Ungariei la Veszprem, unde Ştefan cel Sfânt sau mama acestuia a pus temelia unei mănăstiri de maici păstorită de mitropolitul ortodox Antonie, succesorul lui Ierotei.

Drumurile spre Roma şi Constanti­nopol erau permise, de altfel,  până la „marea schismă" din 1054. Atunci s-au despărţit definitiv creştinii din Apusul Europei de cei din Răsărit în cele două mari biserici creştine - Ortodoxă şi Catolică. Divergenţele dintre creştinătatea latină şi cea greacă sunt însă mult mai vechi. Este imposibil de stabilit cu precizie însă debutul lor, chiar asupra începutului perioadei bizantine nefiind consens între istorici.

Cauzelor „minore" precum jurisdicţia asupra unor provincii li s-a impus limita autorităţii papale şi ceea ce teologii numesc „clauza Filioque în crezul de la Niceea".

În istoriografia Bisericii Ortodoxe, creştinarea multor unguri s-a făcut prin contact cu ritul răsăritean prin intermediul valahilor şi bulgarilor. Multe cuvinte latine şi obiceiuri creştine au fost împrumutate de la populaţia românească din Transilvania, susţine Mircea Păcurariu (Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,  1992). Printre exemplele date sunt cuvinte de bază în vocabularul creştin de sorginte latină precum: păgân, altar, sfânt, Crăciun. De provenienţă slavă sunt termenii cruce, vecernie, Bobotează.

Povestea aurită a Sfântului Gerard

Mai limpede în această istorie a creştinilor din vestul României apare povestea centrului religios Morisena (Cenad-Timiş). Începutul este consemnat ca botez al conducătorului local Ahtum (Ohtum) în anul 1002, la Vidin. Creştinul a primit apoi în cetatea Morisenei călugării de rit răsăritean care-au zidit mănăstirea cu hramul Sf. Ioan Botezătorul. Atacat în 1028 de Ştefan cel Sfânt, Ahtum a fost biruit prin trădarea apropiatului său Cinadius. După victorie, Episcopul catolic Gerard, însoţit de 12 călugări, s-a stornicit în Mănăstirea Morisena.

Rânduielile aşezământului ortodox au fost schimbate de nou-veniţi, călugării vechi fiind strămutaţi pe teritoriul de astăzi al Banatului sârbesc, în Mănăstirea Sf. Gheor­ghe. De data aceasta, faptele nu mai aparţin teritoriului incert delimitat prin formula „căci dacă n-ar fi nu s-ar povesti". Ele au fost consemnate în lucrarea hagiografică scrisă de episcopul de Genova, Giacomo, la mijlocul secolului al XIII-lea, manuscrisul din arhivele Vaticanului fiind cunoscut ca „Legenda Aurea".

Printre vieţile sfinţilor povestite în el se află şi aceea a călugărului benedictin Gerard, originar din Veneţia. După episodul păstoririi Morisenei, aflat într-o vizită la Pesta, Gerard a fost ucis de necreştini în 1046. Martir al creştinătăţii aşadar, Gerard a fost canonizat.

vestigii creştine

Centre vechi, declarate ortodoxe de istoriografia din secolul XX, s-au identificat la Dăbâca (lângă Cluj), în Cetatea Biharea, Dibiscos (Jupa-Caransebeş). Mai târziu, pe ruinele  aşezământului religios de la Bălgrad (Alba Iulia) a fost ridicată Catedrala romano-catolică Sfântul Mihail.

Duhul Sfânt - cauza marii schisme dintre ortodocşi şi catolici

Sub termenul teologic de sorginte latină „filioque" este desemnat nodul disputelor dintre Biserica Ortodoxă şi cea Catolică. Începutul este plasat în primul sinod ecumenic de la Niceea (Iznik-Turcia), convocat de împăratul Constantin cel Mare în anul 325. În limbaj comun, chestiunea se pune în termenul „purcederii" (originii) Duhului Sfânt.

Biserica Romei de Apus va susţine de-a lungul întregii sale istorii că Duhul Sfânt „purcede" egal  de la Dumnezeu-tatăl şi Fiul Iisus Hristos. Biserica Ortodoxă a Răsăritului susţine, în schimb, că Sfântul Duh „purcede" doar de la Dumnezeu. Expresia acestei credinţe ortodoxe este rugăciunea intitulată Crezul. Aceasta face parte şi în zilele noastre din ritualul botezului ortodox. Ţinându-şi în braţe finul,  prin rostirea ei, naşa îşi mărturiseşte astfel credinţa  pe care-o va urma în viaţă copilul pe care l-a creştinat.

Referinţele din Biblie la Sfântul Duh sunt însă rare. Nu există nicio rugăciune care să-i fie adresată, menţionează Edouard Urech (Dictionnaire des symboles chretiens, Delachaux et Niestle, Neuchatel, 1972).  Artiştii l-au reprezentat sub formă de porumbel, de foc (flăcări) şi chiar sub forma Cărţii
(Biblia).

Religie şi geopolitică europeană în configuraţia UE şi NATO

După căderea regimului comunist şi sfârşitul Războiului Rece, animate discuţii politologice şi nu numai s-au purtat pe seama „graniţelor" culturale dintre estul şi vestul Europei. În acest context, lucrarea lui Samuel P. Huntington „Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale" (publicată în 1997 şi tradusă în România un an mai târziu) propunea arcul carpatic ca limită a Uniunii Europene. Acesta despărţea Europa Centrală catolică de Europa Ortodoxă, „rupând" Transilvania de România. Redăm în cele ce urmează un pasaj din această producţie discursivă:  „Unde este frontiera estică a Europei?

Cine ar trebui să fie inclus în categoria de «ţară europeană» şi apoi să devină un potenţial membru al Uniunii Europene, NATO şi al altor organizaţii comparabile? Cel mai evident şi pătrunzător răspuns la aceste întrebări este dat de marea linie istorică ce a existat timp de secole şi care separă popoarele creştine occidentale de cele musulmane şi ortodoxe. Această linie datează de la divizarea Imperiului Roman în secolul al IV-lea şi de la crearea Imperiului Sfânt Roman în secolul al X-lea. A fost aproape neschimbată de cel puţin cinci sute de ani.

Începând din nord, linia se întinde de-a lungul a ceea ce sunt acum frontierele Finlandei, Rusiei şi ale statelor baltice (Estonia, Lituania şi Letonia), prin vastul Belarus, prin Ucraina, separând greco-catolicii de ortodocşi prin România, separând Transilvania, cu populaţia ei maghiară catolică, de restul ţării prin fosta Iugoslavie, de-a lungul frontierei ce separă Croaţia şi Slovenia de celelalte republici. Desigur, în Balcani, această linie coincide cu divizarea istorică între imperiile austro-ungar şi otoman.

Aceasta este frontiera culturală a Europei şi în lumea posterioară Războiului Rece: ea este, de asemenea, frontiera politică şi economică a Europei şi a Occidentului. (...) Identificarea Europei cu creştinătatea occidentală conferă un criteriu clar pentru admiterea de noi membri în organizaţiile occidentale".

Crezul

„Cred într-unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, făcătorul cerului şi al pământului, văzutelor tuturor şi nevăzutelor.
Şi într-unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu unul născut, care din Tatăl s-a născut mai înainte de toţi vecii. Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat; născut, nu făcut, cel de-o fiinţă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut.
Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire s-a pogorât din ceruri şi s-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara, şi s-a
făcut om.
Şi s-a răstignit pentru noi în timpul lui Pontiu Pilat, a pătimit şi s-a îngropat şi a înviat a treia zi, după
Scripturi.
Şi s-a suit la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui. Şi iarăşi va să vină cu slavă, să judece viii şi morţii, a cărui Împărăţie nu va avea sfârşit. Şi întru Duhul Sfânt domnul de viaţă făcătorul, care din Tatăl purcede, cela ce împreuna cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi slăvit, care a grăit prin prooroci. Şi întru-una sobornicească şi apostolească Biserică, mărturisesc un botez întru iertarea păcatelor. Aştept învierea morţilor, şi viaţa veacului ce va să fie.
Amin."