Saga unui chirurg român format în Occident care a ales să se întoarcă în ţară

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Medicul Andrei Popescu, specializat în chirurgia umărului Imagine: Dr. Andrei Popescu arhiva personală
Medicul Andrei Popescu, specializat în chirurgia umărului Imagine: Dr. Andrei Popescu arhiva personală

Chirurgul Andrei Popescu a plecat din România imediat după terminarea facultăţii, devenind, în cei zece ani petrecuţi în clinicile de top din Germania şi Franţa, specialist în chirurgia umărului. Cum o carieră de succes în Occident era poate o opţiune prea liniştită, tânărul doctor a decis acum să se întoarcă în ţară pentru a da ceva înapoi „cetăţii”.

Poate nimic nu a fost mai dureros pentru România, în anii de la aderarea la Uniunea Europeană, decât exodul anual a sute şi chiar mii de medici şi personal din sistemul de sănătate.

Povestea chirurgului Andrei Popescu, plecat acum zece ani în Germania, unde şi-a făcut rezidenţiatul sub îndrumarea unuia dintre cei mai importanţi specialişti în domeniu, descrie un fenomen recent: cel al medicilor şi al specialiştilor pregătiţi în Vest şi care acum văd o oportunitate din întoarcerea în ţară.

De cele mai multe ori, revenirea în ţară are şi o importantă latură emoţională, „aici este familia mea, aici oamenii au şi ei dreptul la tratamente de performanţă”, după cum spune Andrei.

Povestea lui nu are încă un deznodământ, nu ştim dacă va reuşi să practice în România meseria pentru care s-a pregătit atâţia ani. Însă acest episod singular ne arată şansa uriaşă pe care o are ţara noastră, ca după ani în care zeci de mii dintre cei mai talentaţi copii care au plecat peste hotare să se întoarcă cu un import de cunoaştere şi valori.

I Facultatea de Medicină şi plecarea din ţară

Andrei Popescu s-a născut în Medgidia în 1985. În liceu, pasiunea pentru sportul de performanţă l-a dus către medicină, astfel că după liceul militar din Breaza a urmat Facultatea de Medicină din Bucureşti, care i-a îndrumat paşii către chirurgie. În anii în care rezidenţii erau plătiţi cu mai puţin de 200 de euro pe lună, situaţia financiară l-a obligat pe Andrei să aleagă calea grea a unui rezidenţiat în Germania.

„Pasiunea pentru medicină s-a dezvoltat încă din liceu. Făceam sport de performanţă, eram căpitanul echipei de volei din Constanţa, şi am avut tot felul de accidentări, la umăr, la genunchi, şi poate şi de aici s-a dezvoltat dorinţa de a aprofunda biomecanica corpului uman. A urmat facultatea de medicină din Bucureşti. A fost o perioadă cu plusuri, cu minusuri, cu geanta de mâncare trimisă de la Constanţa pe tren, luată de la naş, duminica dimineaţă, împreună cu alţi 50 de studenţi. În anul trei, atunci când se face trecerea la partea clinică, unde învăţăm cum să examinăm, cum să lucrăm cu aparatele, practic când intri prima oară în contact cu pacienţii, am sesizat minusurile sistemului de la noi. Evident, niciun sistem nu este perfect, iar noi avem foarte multe plusuri la partea de cunoaştere fundamentală, însă pe partea clinică însă, eu am simţit că ceva lipseşte. Voiam mai mult.

În vacanţele de vară eram voluntar la Spitalul Judeţean Constanţa. Îmi ajutam colegii, ţineam de depărtătoare, intram cu ei în sală, ei mă învăţau să fac noduri, îmi explicau operaţia, instrumentam. Practic, aşa se învaţă chirurgia. Chirurgul operează şi deja nu mai spune: «Dă-mi instrumentul x», ci te întreabă: «Acum ce urmează?» Ca student trebuie să ştii ce are nevoie. Peste ani, când ajungi să operezi, deja visezi operaţia. Asta făceam în fiecare vară, de sărbători, iarna, de Crăciun, eu eram voluntar în gardă – făceam tot, numai să stau în sala de operaţie.

andrei popescu chriurg adevarul


Deja în anul V de facultate am început să mă gândesc încotro s-o apuc. În România se dădea atunci rezidenţiatul după o materie învechită, după un tratat tradus extrem de prost. Problema era că nici nu puteam să trăiesc în Bucureşti. Aici erau 2-3 spitale de ortopedie unde mi-ar fi plăcut să continui, însă pur şi simplu nu aveam cum să-mi permit o chirie, nu mai zic de altceva. Părinţii erau pregătiţi să facă un sacrificiu să mă ajute, era foarte greu şi pentru ei. Era perioada în care salariile rezidenţilor erau de 200 de euro, iar chiriile atunci, în 2010, explodaseră pur şi simplu.

Am început să mă uit la alte ţări unde aş fi putut să merg. Am ales Germania. Problema era că nu ştiam niciun pic de germană. Cum bani de meditaţii nu aveam, am fost salvat de faptul că pe Deutsche Welle rulau atunci cursuri de limba germană. Aşa că următoarele şase luni, când deja toată lumea se pregătea pentru examenul de rezidenţiat, eu eram cu căştile în urechi şi învăţam limba germană.

La finalul anului V de facultate am avut şansa să fac un scurt stagiu de practică în Germania.  Practic, vara aceea nu am mai ţinut de depărtătoare la Spitalul Municipal din Constanţa, ci în Trier, lângă graniţa cu Luxemburg. Acolo, după şase săptămâni, mi-au zis simplu şi fără nicio emoţie: «Andrei, te vrem, suntem deschişi, dar dacă nu ştii germană, nu te putem integra. Ai tot potenţialul, eşti tânăr, ai două mâini, ai un creier, vii, te formezi, dar trebuie să ştii germană». M-am întors în România şi am continuat anul următor cu Deutsche Welle, cu ce s-a putut, să învăţ germana. Decizia fusese luată, urma, ca mulţi alţii, să plec din ţară.

Astfel că, în luna mai, eu aveam deja un job în Germania, la profesorul Wilhelm Friedl, pe care-l cunoscusem la un congres de ortopedie. Fără să am acreditările, pentru că statul român, intenţionat, ca să stopeze emigrarea medicilor, elibera foarte greu certificatele de conformitate, diploma de licenţă, primele şase luni am fost simplu practicant. Ţineam de depărtătoare, ajutam la pansamente, făceam vizitele medicale, eram efectiv un ucenic. Ei îmi plăteau cazarea şi mâncarea. Nimic altceva. Nu aveam salariu, nu aveam nimic. Acolo mi-am pus la punct germana, am luat certificările obligatorii, iar când au sosit şi actele m-am angajat pe post de rezident egal cu toată lumea.

II Germania

În Germania, ajuns sub îndrumarea profesorului Friedl, Andrei a avut şansa nu doar să înveţe chirurgia alături de o somitate în materie, dar şi să vadă modul de lucru şi de organizare a spitalelor germane, un sistem care, aşa cum spune el, „nu-ţi dă voie să greşeşti, atâta timp cât ţii pasul cu restul medicilor”.

Spitalul Aschaffenburg-Alzenau are una din cele mai mari clinici de ortopedie-traumatologie din ţară. Are 120 de paturi de ortopedie-traumatologie, fiind un spital ultra-regional de îngrijire maximală în domeniu, inclusiv ortopedie pediatrică spectru complet, maximal, îngrijire maximală. 

Elicopterul ateriza de cinci ori pe zi cu toate catastrofele de pe o rază de 300 km. Autostrada A3, ce face legătura între Frankfurt şi Wurzburg, trece pe acolo şi la noi veneau toate tragediile. Prof. Friedl, o somitate în materie, ne trecea prin toată materia de traumatologie, numai stând la raportul de gardă. Pentru că în jumătatea aia de oră, ne toca, ne termina. Nu conta că erai medic primar sau rezident, ne termina în acelaşi fel. 

Organizarea în spital este incredibilă. Întreg departamentul avea un şef, cinci medici primari şi doar 12 rezidenţi. Deci, în fiecare zi, cu echipa îndrumată de profesorul Friedl, aveam grijă de 120 de pacienţi: adulţi, copii, terapie intensivă. Îngrijire maximală. Mergeam pe sârmă. Programul operator însemna 23-26 de operaţii pe zi, în trei săli: coloană, şold, umăr, mână. Se opera tot. Iar în gardă, medicul vedea singur – în Germania nu există urgentişti – 100-120 de urgenţe din care 12-16 internări cu operaţii în noaptea aia. Practic, se opera la foc continuu. Şi de fiecare dată dimineaţa, în juma’ de oră, se discuta fiecare caz de operat în ziua aia şi ce a intrat noaptea din urgenţe. Aşa e un spital normal de Germania. 

În aceşti ani am reuşit să fac un rezidenţiat suplimentar de medicină sportivă, ce a însemnat să fac practică mai multe luni în centrele olimpice din Germania. Am ieşit pe ambulanţă, şi chiar cu elicopterul pentru salvări. Dacă tot primeam urgenţele, am zis să văd şi cum e în partea cealaltă. În anul IV am fost trauma lider. Practic, rolul meu era să organizez tot ce înseamna primiri urgenţe pe spital, să mă asigur că întreg caruselul echipei funcţiona perfect. Şi, sigur, erau şi situaţii critice, când erai deja în camera de şoc, îţi ateriza elicopterul şi cu doar 30 de secunde înainte îţi spuneau: «Vezi că aterizăm cu mamă şi copil, accident auto de mare viteză, maşina praf ».

După patru ani de traumatologie am zis că trebuie să învăţ şi o parte importantă care-mi lipsea: ortopedia. Traumatologii ştiu foarte bine fracturi, să managerieze cazurile urgente, complexe, toate catastrofele. Dar aveam nevoie de ortopedia aia liniştită, unde vine un pacient cu o boală cronică, pe care trebuie să-l examinezi într-un mod mai special, pentru că are complicaţii în cascadă, după ce timp de 20 de ani organismul a compensat cât poate o problemă. Ca traumatolog nu ai experienţa să îngrijeşti astfel de cazuri. Aşa am ajuns la Trier, în spitalul unde ca student am făcut practică. Aici am cunoscut o cu totul altă lume. Raportul de dimineaţă se discuta relaxat, la cafea, se operau maximum trei cazuri pe zi, totul se făcea în linişte, calculat. Şi mi-am descoperit domeniul favorit şi operaţiile preferate: chirurgia umărului.

Spre finalul anilor de rezidenţiat, am avut şansa unei burse din partea Societăţii Germane de Artroscopie şi Chirurgia Articulaţiilor, cea mai importantă societate de acest gen din spaţiul anglo-german. M-au trimis astfel la unul dintre pionierii artroscopiei de umăr din Franţa şi aşa a început povestea franţuzească.“

III Franţa

După anii de rezidenţiat din Germania a urmat supraspecializarea în chirurgia umărului şi a membrului superior în Franţa, la Alps Surgery Institute din Annecy şi la Centrul Internaţional de Chirurgia Mâinii, a Umărului şi a Plexului Brahial din Paris. Însă pentru Andrei, lecţia cea mai importantă din toţi anii petrecuţi în clinicile din Occident rămâne cea a  smereniei, a  modestiei, pentru că, aşa cum spune acum, „atunci când te crezi zeu, apar erorile”.

Vestea că îmi voi petrece următorii ani în Franţa a venit în anul VI de rezidenţiat, când eu mă pregăteam pentru examenul de specialist. Iar eu tot nu ştiam franceză, aşa că, la fel ca în facultate m-am apucat să învăţ o altă limbă. De data asta aveam şi bani de meditaţii, şi timp, pentru că lucram la un departament de ortopedie cât de cât normal. În Franţa am lucrat cu doctorul Lafosse, un chirurg excepţional, care a patentat artroscopia, care a inventat o mulţime de tehnici actuale şi care operează în jur de 1.000 de artroscopii pe an. Este unul dintre pionerii artroscopiei de umăr şi a inventat o mulţime de instrumente şi tehnici actuale. 

La finalul săptămânii aveam o şedinţă unde ne arătam toate cazurile urâte. Inclusiv profesorul venea şi zicea: «Uite aici am greşit, am tăiat artera aia în timp ce puneam şurubul». Pentru un rezident, să-şi audă mentorul spunând unde greşeşte, era super-educativ. 

Imagine indisponibilă


Am învăţat până şi cum trebuie să aşez pacientul în scaun. Am fost iar ucenic. A trebuit să mă uit cum operează ei. Eu nu mai puteam. Cu mii şi mii de operaţii în Germania, acum trebuia mai mult să asist. M-a luat uşor, pas cu pas, şi m-a învăţat tot, de la zero, şi a avut în special grijă să nu greşesc pe partea asta umană. După un an de stagiu, puteam opera inclusiv procedura Latarjet artroscopică, una din cele mai complexe şi dificile operaţii artroscopice pe umăr.

Franţa mi-a placut mult şi am decis să rămân încă doi ani. Am câştigat o bursă de cercetare din partea Ramsay Generale de Sante şi am lucrat chirurg junior in Centrul Internaţional de Chirurgia Mâinii, a Umărului şi a Plexului Brahial din Paris alături de chirurgii academicieni Dr. Teboul şi Dr. Goubier. Aici am aprofundat chirurgia umărului, am reuşit o rutină chirurgicală independentă – aproximativ 350 artroscopii de umăr pe an. Centrul este cunoscut mondial, fiind de referinţă pentru chirurgia reconstructivă a membrului superior, în special pentru chirurgia nervilor periferici şi a plexului brahial. Am reuşit astfel, in 3 ani de supraspecializare în Franţa, după cei 6 de rezidenţiat in Germania, să învăţ chirurgia avansată a umărului, chirurgia reconstructivă a membrului superior, inclusiv chirurgia nervilor periferici şi a plexului brahial.

IV Înapoi în România

Pentru Andrei, ideea întoarcerii în România nu este una pur emoţională, şi spune, plin de optimism, că atât pentru el, dar şi pentru foarte mulţi medici români din Vest, sistemul românesc prezintă oportunităţi reale. Conştient de periocolul unui complex mesianic – ideea că doar cei din diaspora au soluţiile şi că în ei stă salvarea, crede cu tărie că atât el, cât şi miile de români în situaţia lui pot aduce aduce o contribuţie importantă la evoluţia în bine a României.

„Ideea întoarcerii în România are o componentă profesională, dar şi una emoţională. Am început de la zero în Germania. Am ajuns să fac performanţă. În Franţa, la fel. Am început aproape de la zero, într-un mediu extrem de performant. Mi-am zis apoi: România. Ştiam însă foarte puţin ce e România. Nouă ani eu nu am avut treabă cu ţara. Îmi vedeam părinţii de două ori pe an. O dată veneam eu la ei de Paşti, iar de Crăciun veneau ei în Germania. Mai citeam ştirile din ţară şi, când veneam acasă, deschideam televizorul. Îmi aduc foarte bine aminte cum s-a schimbat modul de a vorbi. E din ce în ce mai nervos şi lumea ţipă din ce în ce mai mult. Eram uimit, dar probabil că e stilul latin.

Chiar dacă au fost perioade în care sistemul românesc nu a evoluat, din motive bine cunoscute, acum cred că există un potenţial imens şi, în toţi aceşti ani, mereu mi-am dorit să aduc şi eu ceva înapoi. Pentru că am fost format aici, aici am crescut, liceul militar, facultatea au fost aici. Sunt acasă, sunt român. Nu e un sindrom al salvatorului, că îmi doresc să vin şi să schimb sistemul. Mă feresc de patologia asta mesianică. A fost doar dorinţa de a crea ceva acasă. Au fost şi foarte multe idei bune, venite în ultimii ani, chiar dacă sistemul le implementează foarte greu. Un astfel de exemplu este posibilitatea ca rezidenţii să se poată forma şi într-o clinică privată, de supraspecializare. Să luăm de exemplu chirurgia umărului. Un medic rezident la noi nu se poate specializa, chiar dacă avem chirurgi foarte buni, ortopezi generalişti care fac şi umăr, şi genunchi, şi şold. Aceştia însă nu oferă o rutină şi un punct de vedere focusat pe articulaţia umărului. Rezidentul român nu avea şansa pe care am avut-o eu să ajung la Trier să învăţ strict chirurgia umărului. Sistemul va evolua către supraspecializare, către fragmentare, iar rezidentul are şansa acum, prin lege, să-şi caute mentorii. Dacă vrea să înveţe despre genunchi, se duce la cel mai bun chirurg de genunchi din Bucureşti. Sunt poate cinci chirurgi excepţionali de genunchi în Bucureşti, care sunt la nivelul celor din Paris. Important este că are de unde să aleagă, indiferent că e la stat sau la privat. Implementarea asta a durat mult.

În ceea ce priveşte componeneta emoţională, aş spune că cel mai mult au contat părinţii. Sunt plecat de la 14 ani de acasă, poate şi din cauza liceului militar, am o fire mai rece. Însă, atunci când au apărut problemele de sănătate, mi-am pus întrebarea: «pe ei cine-i mai îngrijeşte?» De ce să vină în străinătate să se trateze acolo? Plătesc asigurări de o viaţă întreagă, merită să aibă parte de îngrijire şi aici. 

Apropo de diasporă, în Germania nu există spital în care să nu fie cel puţin un medic român. Sunt spitale unde liniile de gardă, pe 12 specialităţi, sunt ţinute de medici români. În Bavaria sunt 400.000 de români. Tendinţa generală iniţial a fost «nu ne mai întoarcem». Asta era însă acum şase ani. Erau primii ani, când se pleca în masă. Între timp opinia a început să se schimbe. Iar acum există un semnal clar din România că lucrurile evoluează. Şi cum fiecare şi-a găsit nişa de expertiză, şi zice: «Uite o opotunitate, pot şi eu să dau ceva înapoi cetăţii». Din ianuarie operez chirurgia umărului şi a mâinii în Bucureşti, în condiţii chiar mai bune decât aveam în Paris acum câteva luni. Acum sunt în România şi dau tot ce pot să reuşesc. Nu vreau să zic că nu am dat tot. Că nu am încercat. Tot ce ţine de mine o să fac, cât stă în puterea mea. Dacă sunt frâne sau probleme, să ştiu că nu au fost limitările mele personale.

Aşa cum arată sistemul din România, direcţia este foarte bună, mentalitatea în ţară este minunată, românii sunt mai plimbaţi decât a fost vreodată neamul asta. Toată lumea vorbeşte 2-3 limbi străine. Iar concurenţa s-a schimbat, eu nu concurez cu ce este aici, ci cu ce am văzut în Paris şi Germania. Cu ei mă compar când construiesc ceva aici. Pentru că am deja un sprijin, cred că sunt şanse foarte bune să reuşesc. Sunt conştient că există o mulţime de probleme, însă cred că poate fi un avantaj enorm pentru ţara asta dacă reuşeşte să atragă înapoi nu 10%, ci măcar 1% din sutele de mii de tineri plecaţi peste hotare. 

Sigur poate există o reticienţă profesională faţă de cei care se întorc, ei nu cunosc medicii de aici, nu au relaţiile profesionale cu cei de aici. Dar acelaşi lucru l-au avut de înfruntat peste tot pe unde au fost. Eu m-am luptat cu acelaşi fenomen şi în Paris. E normal. E ceva cu care toţi chirurgii de pe lumea asta s-au confruntat când s-au instalat pentru prima oară în meseria lor. Există peste tot cutuma locală, al cui medic eşti tu, cine te-a format. Dar este ceva ce nu ţine prea mult, şi ceva care nu va rezista atâta timp cât ceea ce contează este ca pacientului să-i fie bine”.

Societate



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite