Despre campania #MeToo La Adevărul Live: E vital ca decidenţii politici să nu îşi pună vălul ignoranţei înapoi pe ochi

Campania #MeToo a reprezentat o ocazie pentru a da curaj victimelor hărţuirii sexuale să vorbească despre traumele prin care au trecut. Însă au fost şi mulţi critici care au susţinut că se exagerează cu aceste confesiuni. Despre amploarea pe care luat-o fenomenul am discutat la Adevărul Live, alături de conferenţiarul universitar specializat pe studii de gen, Oana Băluţă, şi cu psihologul clinician Anca Elena Boalcă.

La Adevărul Live, conferenţiarul universitar Oana Băluţă, a comentat despre rădăcina criticilor negative la adresa campaniei #MeTOO, implicit la adresa femeilor care au vorbit despre experienţele de hărţuire sexuală prin care au trecut. „Tipurile acestea de critici intră într-o plajă mai largă de critici, care au fost aduse de-alungul timpului femeilor atunci când acestea au contestat un status quo. Au fost critici şi când acestea au revendicat dreptul la educaţie, dreptul la o slujbă sau drepturi politice. Dacă ne apropiem de un episod recent, ne amintim că în perioada în care se discuta despre necesitatea introducerii ordinului de protecţie în lege, au fost tot felul de opinii care veneau fie din zona politică fie erau opinii ale unor persoane publice care spuneau că femeile vor abuza de acest ordin pentru că aşa sunt ele: rele şi afurisite. Şi îi vor scoate pe bărbaţi din casă, ei fiind nevinovaţi.

În opinia mea, în rândul acestor tipuri de critici, se aşează şi opiniile celor care vor să deconstruiască campania. Eu sunt de părere că e o campanie necesară de multă vreme. Nu e ca şi cum femeile se confruntă cu hărţuirea în spaţiul public fix de acum două-trei săptămâni. Este o avalanşă de experienţe pe care femeile le-au împărtăşit pe reţele de socializare, în primul rând, dar nu numai, pentru că nu vorbim doar despre Faceboook, ci şi despre articole care au fost scrise, pornind de la anumite experienţe de hărţuire sexuală“, a explicat conferenţiarul universitar.

Vorbesc acum pentru că se conturează tot mai mult un spaţiu sigur pentru confesiuni

Oana Băluţă a mai subliniat faptul că tot mai multe femei au început să se destăinuie în legătură cu experienţele de hărţuire, odată pentru că pe Facebook a început să se contureze un spaţiu tot mai sigur pentru acestea, dar şi pentru că, în spate, se află o istorie de zeci de ani a mişcării feministe care a încurajat victimele să vorbească deschis despre un astfel de subiect. „ În anii 60, în SUA, mişcarea feministă făcea activism grassroots. Femeile au constituit nişte grupuri de trezire a conştiinţei. Practic, ele se întâlneau, discutau şi îşi împărtăşeau propriile experienţe. Acela a fost un tip de mediu în care femeile au comunicat. Noi, în zilele pe care le trăim, folosim foarte mult spaţiul de socializare online, în special Facebook-ul. Este un altfel de spaţiu în care îţi comunici nişte experienţe care sunt extrem de valide şi este legitim să ai o astfel de comunicare.

De ce acum? Pentru a vorbi despre violenţă, ai nevoie de un spaţiu sigur. Ori ceea ce s-a întâmplat la Hollywood, ceea ce au făcut jurnaliştii de investigaţie care au scos la lumină abuzurile din zona respectivă, au contribuit la constituirea unui astfel de spaţiu. Pe de altă parte, să nu uităm că de zeci de ani grupările feministe au încurajat femeile să vorbească despre experienţe lor. Şi le-au validat ca fiind sursă de cunoaştere şi sursă de generare a unor politici publice. De altfel, ceea ce se întâmplă acum prin această campanie are potenţial de schimbare şi de generare a unor politici publice cu condiţia ca decidenţii politici să nu îşi pună iarăşi vălul ignoranţei înapoi pe ochi şi cu condiţia ca Ministerul Educaţiei să producă anumite schimbări. Un exemplu ar fi introducerea unei discipline unde să se studieze despre drepturile femeilor, egalitatea de gen, cum să rezolvi nonconflictual o tensiune care apare între două persoane ş.a.m.d“, a mai punctat conferenţiarul universitar.

„Trăiesc un sentiment de vină şi de jenă“

În cadrul unei astfel de campanii este foarte probabil să existe poziţii pro şi contra. Iar în cazul #MeToo, reticenţa acceptării unui astfel de fenomen ca fiind real vine dintr-o teamă. Concret, este greu de acceptat că asemenea situaţii sunt posibile chiar şi pentru persoanele dragi de lângă tine, explică psihologul Anca Boalcă.  „Fenomenul # MeToo a fost ca un bulgăre de zăpadă care s-a tot rostogolit, aducând poveşti reale. Când se dezvoltă o astfel de campanie în mediul public, întotdeauna  va exista o categorie de oameni ce vor susţine acea mişcare, în general fiind persoane care au trecut printr-o situaţie similară sau care înţeleg şi empatizează cu victima, iar de cealaltă parte, vor fi oameni care resping sau minimalizează problema. <<Din punct de vedere psihologic, acest comportament, în plan individual, poate fi un mecanism de apărare. Eu nu sunt suficient de puternic să pot să suport, să pot să accept sau să înţeleg că poate soţia mea, fiica mea, sora mea ar putea să fie într-o astfel de situaţie. Şi atunci refuz să cred că această problemă este reală>>“, a explicat psihologul Anca Boalcă.

Aceasta a mai punctat că femeile sunt încurajate să tacă în legătură cu experienţele de hărţuire sexuală. „Are legătură cu mentalul colectiv, cu modul în care este percepută îmaginea femeilor în societatea noastră. O societate civilizată, educată, este numai aceea în care şi femeile sunt educate. Şi când vorbesc despre asta, nu mă refer doar la educaţia cognitivă în sensul de a merge la şcoală sau instruirea cognitivă, ci mă refer la educaţia emoţională. Să ne gândim cum sunt percepute femeile violate sau femeile abuzate social. În primul rând, sunt respinse. Trăiesc un sentiment de vină şi de jenă. Multe dintre ele nu au forţa de a vorbi deschis despre un abuz sau despre o hărţuire pentru că sunt invadate de aceste emoţii şi de multe ori nici au suportul familiei sau pe cel al comunităţii. Pe de altă parte, nici sunt modele sociale foarte puternice din rândul femeilor care să aibă un impact asupra culturii şi a societăţii româneşti", a mai afirmat psihologul.

Ce facem dacă hărţuirea are loc la locul de muncă

„În primul rând, trebuie văzute prevederile pe care le introduce angajatorul. Victima poate să meargă la Inspectoratul Teritorial de Muncă sau poate să reclame la Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării pentru că CNCD, de-alungul timpului,  a primit astfel de petiţii din partea femeilor care au acuzat că sunt hărţuite. De asemenea , ele pot merge în instanţă“,  a explicat  Oana Băluţă.

Şi specialiştii din domeniul juridic spun că în baza Legii nr. 202/2002 privind egalitatea de şanse şi de tratament între femei şi bărbaţi, un salariat are dreptul să reclame, la nivel intern şi la autorităţile competente, cazurile de discriminare la care este supus la locul de muncă, cu atât mai mult pe cele de hărţuire sexuală. Acesta este un drept al salariatului care nu poate fi cenzurat şi pentru exercitarea căruia angajata sau angajatul nu poate suferi consecinţe de genul micşorării salariului, detaşării abuzive ori chiar concedierii. Există prevederi legale care interzic expres angajatorului să facă modificări contractuale în urma acestor reclamaţii/procese şi chiar să concedieze salariatul cu pricina. Altfel, el poate primi amenzi usturătoare de până în 100.000 de lei, scrie avocat.net

Cu privire la desfăşurarea unor acte de violenţă într-o instituţie reglementată precum o firmă cu angajaţi, psihologul Ana Boalcă spune că vorbim despre o acţiune premeditată din partea agresorului. „El îşi cunoaşte foarte bine victima, construieşte o plasă în jurul acesteia şi o atrage în aceasta. Iar pentru femei este foarte dureros pentru că este şi acea agresiune psihologică. Ea se simte că i se întinde o capcană, ştie că va pica într-aceasta, însă nu are suficientă forţă pentru a ieşi din ea şi nici nu are inspiraţia să ceară ajutorul, să vorbească despre asta“, a punctat psihologul.

Cum se pot apăra victimele violenţei domestice

Pe lângă problema hărţuirii sexuale pe stradă sau locul de muncă, Oana Băluţă a vorbit la Adevărul Live şi despre violenţa domestică şi despre soluţiile la care poate apela victima. „Ai la dispoziţie pârghii legale, din fericire. Însă, în acelaşi timp, ai nevoie de o „plasă de siguranţă“. Într-aceasta intră sprijinul colegilor, prietenilor, şi în general, sprijinul apropiaţilor. Este mult mai uşor pentru o victimă a violenţei domestice să iasă dintr-o relaţie abuzivă atunci când are la dispoziţie această plasă de siguranţă. Ce poate, concret, să facă persoana în cauză? Ea se poate adresa unor organizaţii non-guvernamentale care sunt active în domeniul prevenirii şi combaterii violenţei domestice. Aceste organizaţii pot asigura în mod gratuit consiliere juridică şi consiliere psihologică. În zona consilierii juridice, le pot ajuta să obţină un ordin de protecţie. Le pot învăţa cum să completeze documentul necesar, pe care îl vor adresa judecătoriei. În urma analizării dosarului, judecătorul va decide în termen de 72 de ore dacă emite sau nu un ordin de protecţie. De asemenea, acestea pot merge în adăposturi. Problema este că numărul acestora este insuficient în raport cu numărul femeilor care sunt victime ale violenţei domestice. În Bucureşti, sunt sectoare în care nu ai un adăpost la care să te duci. La fel, sunt judeţe în România în care nu găseşti niciun adăpost“, a explicat conferenţiarul.

Mai mult, Oana Băluţă a vorbit despre necesitatea adoptării ordinului de protecţie emis pe loc de către poliţist în cazul în care acesta constată că viaţa unor persoane dintr-o familie este pusă în pericol chiar de cineva din interiorul ei. „Există în prezent un demers al mai multor organizaţii non guvernamentaleşi-anume: introducerea unui ordin de protecţie în regim de urgenţă. Poliţia în care a constatat fapta de abuz şi a văzut că viaţa victimei este pusă în pericol, poate să emită un ordin de protecţie pe loc.  În prezent, între momentul în care victima reclamă o situaţie de abuz  şi momentul în care depune dosarul respectiv la judecătorie trece un timp. Ori în această perioadă, victima este vulnerabilă. Dacă ar exista acel ordin de protecţie pe care să îl emită poliţia, victimele ar beneficia rapid de protecţie. Nu este o măsură pe care să o fi inventat aceste organizaţii non-guvernamentale. Ele există în alte state“, a conchis Băluţă.